„Părinte, de este cu putinţă, să treacă de la Mine acest pahar, dar nu precum Eu voiesc, ci precum voieşti Tu”

PĂRINŢII BISERICII – ÎNVĂŢĂTORII NOŞTRI – Antologie patristică tematică, alcătuită şi prezentată de Drd. Liviu Petcu – Vol. I

„Părinte, de este cu putinţă, să treacă de la Mine acest pahar, dar nu precum Eu voiesc, ci precum voieşti Tu” [Matei 26, 39]

„(…) Părinte, de este cu putinţă, treacă paharul acesta de la Mine. Iar pentru cea de a doua sunt mai multe: Dar nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti şi Părinte, dacă nu este cu putinţă să treacă acest pahar ca să nu-l beau, facă-se voia Ta. Şi nu trebuie să uităm că nu se spune simplu să treacă de la Mine acest pahar, ci trebuie să reţinem întreagă exprimarea plină de evlavie şi de ascultare: Părinte, de este cu putinţă, să treacă de la Mine paharul acesta. Ştiu că se poate interpreta pasajul acesta şi în chipul următor: când şi-a dat seama de nenorocirile îndurate de popor şi de cetatea Ierusalimului, ca pedeapsă pentru nelegiuirile pe care au îndrăznit să le săvârşească împotriva Lui, în marea Lui dragoste pentru ei, Mântuitorul a vrut să ferească poporul de toate relele care-l ameninţau şi a zis: Părinte, dacă este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta, ca şi cum ar fi spus: întrucât nu voi putea bea paharul pedepsei fără ca Tu să-Ţi întorci faţa de la întreg poporul, atunci Te rog ca, dacă se poate, să treacă de la Mine paharul acesta, pentru ca partea moştenirii Tale să nu fie cu totul părăsită de Tine din pricina relelor pe care Mi le-au pricinuit ei Mie.” (Origen, Contra lui Celsus, cartea a II-a, cap. XXV, în PSB, vol. 9, p. 123)

„(…) Părinte, de este cu putinţă, să treacă de la Mine acest pahar, dar nu precum Eu voiesc, ci precum voieşti Tu (Mt., 26, 39). Că, întrucât era Dumnezeu, Cuvântul era nemuritor şi incoruptibil şi nu ştia să Se teamă de moarte, socotesc că e cu totul evident tuturor. Dar, ca Cel ce Şi-a însuşit trupul, primeşte să rabde cele proprii trupului şi, aflată la poartă, lasă moartea să-L înspăimânte, ca să Se arate cu adevărat om. De aceea zice: De e cu putinţă, să treacă de la Mine paharul acesta. De se poate, zice, Părinte, să le restitui viaţa celor căzuţi în moarte fără să sufăr moartea, de poate muri moartea fără să mor Eu, se înţelege cu trupul, să treacă paharul, dar dacă nu s-ar putea aceasta altfel, să nu fie cum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti. Vezi cum firea omului este fără putere chiar aflându-se în Hristos? Dar e adusă, prin Cuvântul unit cu ea, la buna îndrăznire dumnezeiască prin bunăvoirea lui Dumnezeu şi Tatăl. Şi nici de lucrurile nevrute nu M-am ferit, zice, ca să dobândesc, pe seama celor credincioşi, viaţa veşnică şi învierea din morţi, desfiinţând stăpânirea morţii. Ce era deci şi nevrut şi voit de Hristos? Necinstirea din partea iudeilor, calomniile, înjurăturile, minciunile, biciuirile, batjocurile şi, pe lângă acestea, intrigăriile şi, cea din urmă dintre toate, moartea cu trupul. Căci toate le-a răbdat Hristos cu voia pentru noi[1]. Dacă s-ar fi putut să dobândească ceea ce voia pentru noi fără pătimire, n-ar fi voit să pătimească. Dar deoarece iudeii au îndrăznit numaidecât şi necondiţionat cele ce s-au petrecut cu El, primeşte să pătimească, deci face voit ceea ce nu voia, pentru folosul ce rezultă din pătimire, binevoind cu El Dumnezeu şi Tatăl şi consimţind şi El cu toată râvna la suportarea de către Fiul a tuturor celor ce erau necesare pentru mântuirea tuturor[2]. În aceasta vedem nemăsurata bunătate a firii dumnezeieşti, care nu se fereşte să accepte pentru noi şi ceea ce e de respins. Şi e îndrumată spre un cuget viguros ca să nu îngăduie voii ei ceea ce-i place, ci să tindă spre scopul dumnezeiesc şi să alerge spre ceea ce ne cheamă legea Făcătorului. Că aceste spuse sunt adevărate, poţi afla şi din ceea ce se adaugă: Căci duhul, zice, este osârduitor, dar trupul este neputincios (Mt., 26, 41). Fiindcă Hristos ştia că e departe de demnitatea dumnezeiască a se socoti că poate fi învinsă de moarte şi a simţi frica de ea, de aceea a adăugat la cele spuse cel mai cald îndemn. Spunând că trupul e slab pentru însuşirea proprie firii lui, a adăugat că duhul e râvnitor, neştiind să pătimească nimic din cele ce fac nedreptate. Vezi cum pentru Hristos moartea era nedorită din pricina trupului şi a lipsei de slavă provenită din pătimire, dar totodată era voită, mergând până la dorirea fericirii de dincolo de tot ce e în lume, sau a mântuirii şi a vieţii, şi având în aceasta bunăvoirea Tatălui?” (Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, cartea a patra, cap. 1, în PSB, vol. 41, pp. 373-374)

„(…) învăţând că moare pentru toţi în mod voit, Îşi arată prin această voire firea dumnezeiască, dar pentru patimile de pe cruce şi pentru ferirea de moartea trupului, spune că sunt nevrute[3].” (Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, cartea a patra, cap. 1, în PSB, vol. 41, p. 380)

„Precum moartea nu s-ar fi desfiinţat dacă n-ar fi murit Mântuitorul, aşa trebuie să se gândească şi despre patimile trupului. Căci dacă nu S-ar fi temut, firea Lui omenească nu s-ar fi eliberat de teamă. Dacă nu S-ar fi întristat, firea nu s-ar fi izbăvit de întristare. Dacă nu S-ar fi tulburat şi speriat firea Lui omenească, nu ar fi ajuns vreodată liberă de ele. Şi pentru toate cele ce se întâmplă omeneşte, vei afla potrivindu-se aceeaşi raţiune din Hristos. Patimile omeneşti ale trupului se mişcă nu ca să stăpânească în El aşa cum stăpânesc în noi, ci ca să se desfiinţeze, prin puterea Cuvântului sălăşluit în trup, firea lui omenească, ridicându-se la o stare mai bună[4].” (Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Fragmente din Cărţile 7 şi 8, în PSB, vol. 41, p. 778)

„(…) să auzim şi ceea ce ne învaţă clar Ciril, învăţătorul Alexandriei, în capitolul 24 al Tezaurului: Când deci Se arată temându-Se de moarte şi zicând: «De e cu putinţă, să treacă de la Mine acest pahar», înţelege iarăşi că a învăţat că trupul, care se teme de moarte, e purtat de Dumnezeu Cuvântul care nu pătimeşte de această frică. Fiindcă a spus către Tatăl: «Nu precum Eu voiesc, ci precum Tu voieşti». Căci nu Se temea de moarte întrucât este Cuvântul şi Dumnezeu şi Se grăbea să ducă la capăt iconomia. Fiindcă aceasta este voia Tatălui. Dar are şi voinţa de a nu muri, pentru că trupul se fereşte în chip natural de moarte. Iar explicând pe marele Evanghelist Ioan (In., 12, 27), zice: Acelaşi Hristos a vorbit despre aceasta învăţând că a muri pentru toţi e un lucru voit, pentru că a fost sfatul firii dumnezeieşti; dar e şi un lucru care nu e voit, din pricina patimilor de pe cruce şi le-a zis acestea referitor la trup care se ferea de moarte.

Iar dumnezeiescul episcop Severian al Cabalei explică cuvintele: Părinte, să treacă de la Mine acest pahar şi: Părinte, izbăveşte-Mă de ceasul acesta (In., 12, 27), zicând: Domnul închide de mai înainte gura ereticilor ca să arate că a îmbrăcat trupul acesta mult pătimitor, care se teme de moarte, care tremură de chinul morţii, care se întristează şi se tulbură gândind la sfârşitul vieţii. De aceea zice: «Acum sufletul Meu s-a tulburat, întristat e sufletul Meu până la moarte». Nu Dumnezeirea Mea, căci Dumnezeirea este netulburată şi neînfricată. «Căci Duhul, zice Domnul, e râvnitor, iar trupul slab». Deci arată două voinţe: una dumnezeiască şi alta omenească.” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Epistole, Partea a Doua, Scrieri, 12, în PSB, vol. 81, p. 265)

„(…) Ioan Gură de Aur care învaţă: Cuvintele (Mt., 26, 36-39 – n.L.P.) nu arată numai o întristare până la moarte, ci două voinţe. Căci dacă spusa s-ar referi la Dumnezeire, ar fi în ea o contradicţie. Dar dacă se referă la trup, cele spuse au un sens. Căci nu se poate reproşa trupului că îi este frică de moarte. Fiindcă aceasta ţine de firea lui. Iar el arată toate ale firii, afară de păcat; şi încă cu mare îmbelşugare[5].

Nici pe Ciril din Alexandria, care învaţă cu înţelepciune: Aceasta era voia Tatălui: să ducă la capăt iconomia. Căci de ea ţine şi să nu voiască (Hristos) să moară, pentru faptul că trupul se fereşte în mod natural de moarte[6]. Şi: Voia deci să moară pentru toţi pentru că acesta era sfatul firii dumnezeieşti, dar nu voia din pricina trupului care se ferea în chip natural de moarte.” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Epistole, Partea a Doua, Scrieri, 12, în PSB, vol. 81, pp. 270-271)

[1] Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Toate erau nedorite şi, în acelaşi timp, acceptate cu voia. Căci putea să nu le accepte. Omul obişnuit suportă multe greutăţi şi chiar moartea, fără să vrea. Astfel, chiar dacă suportă moartea de bună voie pentru cineva, de murit tot trebuie să moară. Şi nu suferă cele grele exclusiv pentru alţii, ca Hristos. (n.s. 671, p. 373)

[2] Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Era de trebuinţă pătimirea lui Hristos pentru mântuirea oamenilor, căci iudeii nu se reţineau de la prigonirea Lui pentru această lucrare a Lui şi pentru că oamenii înşişi, numai zguduiţi de suferinţa Lui pentru mântuirea lor, au fost câştigaţi la credinţa în El. Deci acestea nu erau voite de Hristos, dar le-a acceptat cu voia, pentru că era necesară această suferinţă pentru mântuirea lor. Şi Tatăl Şi-a dat şi El consimţământul la suferinţa Fiului Său Unul-Născut pentru mântuirea oamenilor, ca să se facă fii ai Săi cu voia Sa. (n.s. 672, p. 374)

[3] Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Prin dumnezeire, Hristos voieşte moartea umanităţii Sale pentru noi, ca s-o învingă; prin umanitate se fereşte de ea. Dar prin dumnezeire voieşte moartea cu trupul, deci dă şi trupului puterea s-o accepte. Astfel, în trupul însuşi sau în umanitatea Sa e şi ferirea de moarte, dar şi acceptarea ei. Iar în această îndoită simţire, în care primeşte şi învinge moartea, se manifestă Persoana cea unică a lui Hristos, în Care sunt trăite unitar cele două simţiri şi voiri. (n.s. 682, p. 380)

[4] Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Nu se poate spune despre om că, dacă nu i-ar fi frică, n-ar învinge frica şi celelalte pentru că el nu poate să nu aibă frică. Şi dacă n-ar avea frică, n-ar avea ce învinge. Aceasta se spune numai despre Hristos ca om, Care Şi-a însuşit de bunăvoie, nu fără voie, ca omul, frica, tulburarea, patima, moartea, deşi ar fi putut fi fără de ele. Deci numai Hristos, acceptându-le de bunăvoie — nu fără de voie — le poate învinge. Chiar în acceptarea lor de bunăvoie se arată puterea care le poate învinge. Poate lua pătimirea lor de bunăvoie fiindcă este fără de păcat şi este şi ipostas dumnezeiesc al lor. Şi, învingându-le în firea Sa omenească, ne va da şi nouă, celor care le suportăm fără voie, puterea să le învingem. (n.s. 1477, p. 778)

[5] Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Hristos a trăit toate cele omeneşti cu mai mare sensibilitate decât omul obişnuit, care adeseori are o simţire tocită a stărilor sale. (n.s. 581, p. 270)

[6] Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Dacă trupul lui Hristos n-ar fi avut frica de moarte, n-ar fi fost trup adevărat. Deci Hristos n-ar fi realizat prin asumarea lui mântuirea noastră. Căci în acest caz nici moartea Lui n-ar fi fost reală şi deci nici victoria asupra ei. De aceea de voia Tatălui de a ne mântui prin Fiul Său Cel întrupat a ţinut şi ca trupul Lui să aibă frică de moarte. (n.s. 582, pp. 270-271)

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Căsătorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s