Pătimirile şi răstignirea lui Hristos pe cruce

PĂRINŢII BISERICII – ÎNVĂŢĂTORII NOŞTRI – Antologie patristică tematică, alcătuită şi prezentată de Drd. Liviu Petcu – Vol. I

Pătimirile şi răstignirea lui Hristos pe cruce[1]

„Oare de ce fusese nevoie de chinuri pentru suportarea morţii? Voia desigur ca plecând să ducă până la capăt plăcerea răbdării.” (Tertulian, Despre răbdare, III, în PSB, vol. 3, p. 184)

„Cununa aceasta de spini este duşman celor care uneltesc împotriva Domnului; şi i-a împiedicat; cununa aceasta de spini este prieten celor care fac parte din Biserica Lui; şi i-a înconjurat pe ei cu zid de apărare; cununa aceasta de spini este floare pentru cei ce cred în Cel Care a fost slăvit; dar cununa aceasta de spini însângerează şi pedepseşte pe cei care nu cred. Da, cununa aceasta de spini este simbol al faptei Lui de Stăpân; El a purtat pe capul şi în mintea trupului Său toate răutăţile noastre, cu care ne-am rănit. Că El, cu patima Lui, ne-a izbăvit de sminteli, de păcate şi de nişte spini ca aceştia. Nimicind pe diavol, Domnul întreabă pe bună dreptate, cu mândrie, zicând: Unde-ţi este, moarte, boldul? (1 Cor., 15, 55).” (Clement Alexandrinul, Pedagogul, cartea a doua, cap. VIII, 74.2., în PSB, vol. 4, p. 273)

„(…) că nu ne-a fost făcut cunoscut Cuvântul fără lemnul crucii; Cuvântul, viaţa noastră, a fost atârnat de lemnul crucii (Deut., 21, 22-23; 28, 66; Fap., 5, 30; 10, 39; Gal., 3, 13), spre credinţa noastră.” (Clement Alexandrinul, Stromatele, stromata a V-a, cap. XI, 72.3., în PSB, vol. 5, p. 352)

„El a fost preaslăvit, însă, când s-a suit pe cruce şi a îndurat moartea. Vrei să ştii cum a fost preaslăvit? El singur spunea: Părinte, venit-a ceasul! Preamăreşte pe Fiul Tău ca şi Fiul să Te preamărească (In., 12, 1). Patimile Sale au fost, deci, pentru El o slavă, numai că această slavă n-a fost strălucitoare, ci smerită. Se spune doar despre El: S-a smerit pe Sine până la moarte şi încă moarte pe cruce (Filip., 2, 8).” (Origen, Omilii la Cartea Ieşirii, omilia VI, cap. I, în PSB, vol. 6, p. 95)

„(…) Socrate ştia dinainte că dacă bea venin din cucută va muri şi ar fi putut, dacă ar fi urmat sfatul lui Kriton, să fugă din temniţă şi să nu i se întâmple nimic, dar a hotărât — aşa cum credea că-i preferabil — că ar fi mai bine pentru el să moară ca filosof, decât să ducă o viaţă potrivnică filosofiei lui[2]. Tot aşa şi Leonida, conducătorul spartanilor, îşi dădea seama dinainte că în curând el şi cei care-l însoţeau vor muri la Termopile, în schimb o viaţă ruşinoasă nu avea nici o valoare în ochii lui, de aceea a zis către ai săi: să prânzim în trupuri, căci de cinat vom cina în infern! [3]. Şi dacă vrei să mai strângi astfel de istorii, atunci să ştii că vei găsi multe[4]. Or, dacă Iisus şi-a văzut de mai înainte patimile şi nu le-a ocolit, dacă şi-a dat seama de ele încă dinainte şi totuşi le-a întâmpinat curajos, de ce te mai miri?” (Origen, Contra lui Celsus, cartea a II-a, cap. XVII, în PSB, vol. 9, pp. 115-116)

„Celsus adaugă : Ce vorbe asemănătoare[5] a rostit Dumnezeul vostru în timpul patimilor Lui ? I-am putea răspunde că tăcerea Lui în timpul atâtor bătăi şi a atâtor batjocuri dovedeşte mai multă statornicie în răbdare, decât toate cuvintele rostite de elinii puşi la cazne, dacă Celsus va acorda crezare istorisirii sincere cu care ele au fost descrise de către nişte bărbaţi sinceri, căci ei au relatat în chip corect o serie de fapte ieşite din comun, iar în numărul acestora trebuie subliniată şi tăcerea cu care a îndurat Iisus chinurile, căci a fost batjocorit şi îmbrăcat cu hlamidă roşie, I s-a împletit o cunună de spini, care I s-a pus pe cap, iar în acelaşi timp I s-a înmânat un toiag de trestie sub formă de scep­tru (Mt., 27, 14, 28-29), în timpul tuturor acestor chinuri El a dovedit cea mai mare blândeţe, fără să rostească nici un cuvânt jignitor şi fără să se arate câtuşi de puţin supărat pe călăii care-L maltratau.” (Origen, Contra lui Celsus, cartea a VII-a, cap. LV, în PSB, vol. 9, pp. 490-491)

„(…) e mult mai bine să spunem că puterea Cuvântului n-a avut nimic de pătimit de pe urma trupeştilor patimi, la fel cum, în pilda luată de noi, razele de lumină ajunse din cer pe pământ nu suferă nimic la atingerea tinei, a mocirlelor sau a cine ştie căror necurăţii. Oricine e în drept să spună că şi ele-s luminate de razele soarelui; numai că lumina nu suferă nici o întinare — şi nici soarele — din întrepătrunderea lor cu elementele corporale.” (Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare,  Cuvântare, Despre Sfântul Mormânt, 14.10., în PSB, vol. 14, p. 235)

„Minunează-te de iubirea de oameni a Cuvântului, că pentru noi e defăimat, ca noi să ne bucurăm de cinste.” (Sf. Atanasie cel Mare, Tratat despre Întruparea Cuvântului şi despre arătarea Lui nouă, prin trup, cap. V, XXXIV, în PSB, vol. 15, p. 129)

„Flămânzii erau hrăniţi, şi Cel Care-i hrănea era prigonit şi duşmănit; demonii erau alungaţi, şi se uneltea împotriva Celui Care poruncea demonilor; leproşii erau curăţiţi, şchiopii umblau, surzii auzeau şi orbii vedeau, iar Binefăcătorul ea alungat. În cele din urmă au dat morţii pe Cel care a dăruit viaţa, au bătut cu bice pe Liberatorul oamenilor şi au osândit pe Judecătorul lumii.” (Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, omilia a XI-a, IV, în PSB, vol. 17, p. 462)

„Că a îndurat atunci cele mai mari ocări. Nu I-a fost batjocorit numai un mădular, ci tot trupul. Capul, cu cunună de spini, cu trestie, cu pălmuiri; faţa, cu scuipări; obrajii, cu palme; tot trupul cu biciuiri, cu îmbrăcare cu hlamidă şi închinăciuni făţarnice; mâna, cu trestia pe care I-au dat-o să o ţină în loc de sceptru; în sfârşit, cu datul oţetului. Poate fi oare ceva mai cumplit decât acestea? Poate fi, oare, o ocară mai mare? Cele săvârşite atunci depăşesc orice cuvânt. Ca şi cum s-ar fi temut să nu lase ceva nefăcut din îndrăzneaţa lor faptă, iudeii săvârşesc totul; pe profeţi i-au omorât cu mâinile lor, iar pe Hristos, pe temeiul hotărârii judecătorului; ajung ucigaşi şi osândesc pe Hristos; Îl osândesc şi cu gura lor şi cu gura lui Pilat, spunând: Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri (Mt., 27, 25). Tăbărăsc asupra Lui şi-L ocărăsc; Îl leagă şi-L târăsc; ei sunt vinovaţi că ostaşii Îl ocărăsc; Îl pironesc, Îl înjură, îşi bat joc de El, Îl batjocoresc. Pilat n-a hotărât aceasta; dar ei fac toate acestea de la ei; ei sunt totul: şi acuzatori şi judecători şi călăi.” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia LXXXVII, I, în PSB, vol. 23, p. 974)

Dat-au spre mâncarea Mea fiere şi spre setea Mea M-au adăpat cu oţet (Ps., 68, 25). Dar nici evanghelistul Ioan nu spune că a băut; că nu-i nici o deosebire între a gusta şi a bea; amândouă cuvintele arată unul şi acelaşi lucru.

              Şi totuşi nebunia lor nu s-a oprit aici, ci, după ce L-au dezbrăcat, după ce L-au răstignit şi după ce I-au dat oţet, merg mai departe; chiar când Îl văd atârnat pe cruce Îl ocărăsc şi ei şi cei ce treceau. Dar ceea ce era mai cumplit decât toate era că Hristos pătimea acestea sub învinuirea de amăgitor şi înşelător, de îngâmfat, de om care s-a lăudat în zadar cu cele ce spunea. De aceea L-au şi răstignit în faţa întregului popor, ca să-L facă de râs înaintea tuturor celor ce-L vedeau; de aceea s-au slujit de mâinile ostaşilor, ca furia lor să crească şi prin această judecată publică.

              Ce inimă n-ar fi muiat mulţimea care-L urma pe Iisus şi plângea? Această mulţime, da, dar nu pe aceste fiare! De aceea şi Domnul pe aceia îi învredniceşte de răspuns, dar pe aceştia, nu!” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia LXXXVII, I-II, în PSB, vol. 23, p. 975)

„Dacă moartea lui Hristos n-ar fi fost în mod propriu şi adevărat o faptă a voii iudeilor şi rodul îndrăznelii lor bolnave, ci, cum o socotesc unii, a hotărârii dumnezeieşti[6], care i-a condus la aceasta, cum n-ar trebui să se împlinească dintr-o necesitate ceea ce se arată că a fost prin oameni, şi nu altfel? Apoi, spune-mi, cum ar mai pedepsi pe unii cu dreptate, o dată ce ar apărea că servesc hotărârilor de neocolit ale lui Dumnezeu? Apoi, cum ar mai apărea nefericit şi ar fi fost mai bine să nu se fi născut omul acela prin care s-a vândut Hristos (Mt. 26, 24)?” (Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, cartea a patra, cap. 1, în PSB, vol. 41, p. 381)

„(…) numai Hristos are, ca Dumnezeu, puterea să ne dăruiască toate bunătăţile. Şi foarte bine spune, în loc de: a fost răstignit, că a fost înălţat[7]. Celor ce L-au ucis le-a ţinut taina neînţeleasă, căci nu erau în stare să o priceapă[8]. Dar celor mai cuminţi le-a dat putinţa să înţeleagă că va pătimi din pricina tuturor şi pentru toţi. Şi socotesc că cineva va putea zice — şi foarte drept — că moartea pe cruce este înălţarea în renume şi în slavă. Hristos e preaslăvit şi pentru aceasta, aducând omenirii multe bunătăţi, prin care îi atrage pe oameni spre Sine, deci nu-i aduce altuia ca ucenici[9].” (Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Fragmente din Cărţile 7 şi 8, în PSB, vol. 41, p. 780)

„Ce spune deci cuvântul: Ca bucuria Mea să fie în voi decât că Unul-Născut S-a făcut ca noi, adică om, lipsit doar de păcat, voind să rabde şi să pătimească toate câte I-a dat blestemata nebunie a iudeilor să încerce. Căci îl vom afla batjocorit şi prigonit şi supus la osânde grele, scuipat, bătut şi biciuit, şi, la urma tuturor, pironit din cauza noastră şi pentru noi pe cruce. Dar toate aceste grele încercări nu L-au dus la o durere care să-L facă să nu îndure, ci L-au lăsat plin de bucuria şi mulţumirea cuvenită Lui, deoarece a văzut mulţimea celor ce se mântuiesc, împlinind voia lui Dumnezeu-Tatăl. De aceea Şi-a făcut necinstea bucurie şi a socotit durerile o dulceaţă[10]. Deşi au fost multe şi foarte crude îndrăznelile împotriva Lui, vom afla scris că Iisus Se veselea şi a zis: Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, căci ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Părinte, căci aşa a fost bunăvoirea înaintea Ta (Mt., 11, 25-26). Auzi că, deoarece vedea odinioară înţelepţiţi pe cei ce erau prunci şi fără minte, aduce mulţumire pentru noi Tatălui, Care ne mântuieşte? Dar să ne amintim şi de timpul când străbătea ţinutul samarinenilor şi, obosit de călătorie, şedea lângă fântâna lui Iacov, pre­cum s-a scris (In., 4, 6). O femeie I-a împlinit dorinţa de-a scoate apă şi I-a spus cele cuvenite, iar mulţimea samarinenilor ce-L aştepta L-a făcut să uite de mâncarea necesară. Căci ce a spus către ucenicii care Îl îndemnau să se împărtăşească de mâncare: Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui (In., 4, 34)? Oare nu se vede şi de aici că îşi făcea o plăcere şi o bucurie din împlinirea voilor părinteşti, adică din readucerea la mântuire a celor alunecaţi în pierzanie?[11] Nu e nici o îndoială.” (Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, cartea a zecea, cap. al doilea, în PSB, vol. 41, pp. 949-950)

„Căci I se aduce necinste pentru noi, deoarece El ridică păcatul nostru, după cuvântul Proorocului, şi pentru noi suferă dureri (Is., 53, 4). Căci, precum a pricinuit desfiinţarea morţii, predând trupul Său morţii, socotesc că la fel pălmuirea, prin care se împlineşte necinstea lui Hristos, desfiinţează necinstirea venită asupra noastră pentru neascultarea şi păcatul răutăţii de la început. Căci cel de o valoare egală cu a tuturor Se lasă necinstit pentru toţi, dar socotesc că s-ar cutremura toată creaţia dacă ar fi chemată la simţirea unei astfel de îndrăzneli[12]. Căci Domnul slavei a fost pălmuit de mâna lipsită de respectul evlaviei.” (Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, cartea a unsprezecea, cap. 12, în PSB, vol. 41, p. 1087)

„A fost biciuit cu nedreptate, ca să ne scape pe noi de la pedeapsa dreaptă. A fost supus batjocurii şi a fost pălmuit, ca noi să scăpăm de păcatul ce s-a sădit în noi[13]. Căci cugetând drept, vom crede că toate pătimirile lui Hristos au fost pentru noi, având puterea să ne scape în chip binecuvântat de cele ce ni se întâmplă pentru despărţirea noastră de Dumnezeu. Căci precum Cel ce nu ştia de moarte a ajuns să desfiinţeze moartea tuturor (fiindcă Unul a murit pentru toţi), aşa e drept să înţelegem că Domnul a pătimit acestea toate pentru noi, ca să ne scape pe toţi şi de biciuiri, şi de necinstire. Fiindcă în oarecare mod prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat, după cum s-a scris (Is., 53, 5). Căci toţi eram rătăciţi, fiecare pe calea lui, cum zice Proorocul Isaia (Is., 53, 6), şi Domnul S-a jertfit pentru păcatele noastre şi a fost pedepsit pentru mântuirea noastră (Is., 53, 5). Şi-a dat spatele Său spre biciuiri şi faţa Sa spre pălmuiri, precum zice acelaşi (Is., 50, 6). Deci ostaşii, luându-L pe lisus ca pe un pretendent la tron, îşi bat joc de El în chip ostăşesc. De aceea I s-a pus pe cap o cunună de spini, care e semn al împărăţiei pământeşti. Iar cu mantia de purpură L-au îmbrăcat ca semn al porfirei regale, dar şi ca pricină de batjocură, căci veneau către El, zicând: Bucură-Te, regele iudeilor.

Am aflat că unora le place să spună despre cununa de spini că înseamnă şi mulţimea închinătorilor la idoli care va fi ridicată de Hristos ca într-o dia­demă, prin credinţă în El. Aceasta reprezintă neamurile care poartă încă spini, arătându-se că nu poartă roadele credinţei, ci se fac mai degrabă hrană a focului atotconsumator, cum se întâmplă şi cu grămada de buruieni din câmpuri şi cu spinii care cresc fără să fie cultivaţi. Iar mantia de purpură spun că arată împărăţia lui Hristos, care se va întinde peste întreaga lume. Vom admite orice interpretare care nu se bate de la adevăr şi care nu va fi considerată ca nefolositoare. Deci nu trebuie respins nici acest mod de înţelegere, care are în sine o semnificaţie adâncă[14].” (Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, cartea a douăsprezecea, Introducere, în PSB, vol. 41, pp. 1103-1104)

Deci după ce a luat oţelul, Iisus a zis: Săvârşitu-s-a,

Şi plecându-Şi capul, Şi-a dat duhul (In., 19, 30)[15]

După ce s-a adăugat şi acest chin la celelalte, Mântuitorul zice: Săvârşitu-s-a, adică măsura necredinţei iudeilor şi mărimea excesivă a urii împotriva Lui[16]. Căci ce lăsaseră iudeii neîncercat? Ce n-a fost gândit din cele ce au înaintat până la capătul neomeniei? Ce mod de lovituri a rămas nefolosit, ce ultimă ocară  n-au folosit?” (Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, cartea a douăsprezecea, Introducere, în PSB, vol. 41, pp. 1128-1129)

Deci iudeii, fiindcă era vineri, ca să nu rămână trupurile sâmbăta

pe cruce, căci era mare ziua sâmbetei aceleia, au rugat pe Pilat

Să le zdrobească fluierele picioarelor şi să-i ridice (In., 19, 31)[17].

Fericitul Evanghelist nu spune acestea ca să mărturisească evlavia pentru zilele sfinte a sălbaticilor şi neîmblânziţilor iudei obişnuiţi să omoare printr-o cruzime deosebită, ci ca să arate iarăşi pe cei ce preferau, — cum spusese Hristos — cu neînţelegere şi nepricepere, să strecoare ţânţarul şi să înghită cămila (Mt., 23, 24). Căci arată că nu dau nici o atenţie celor mai mari şi mai cumplite fapte ale necredinţei, dar se interesează în amănunt de cele mai mici abateri, vădindu-se nepricepuţi în amândouă privinţele. Şi dovada este la îndemână. Căci iată-i omorând pe Hristos, dar dând cea mai mare atenţie respectării sâmbetei. Dispreţuiesc prin îndrăzneli mai presus de cu­vânt pe Dătătorul Legii, dar se prefac că respectă Legea. Cei ce vor să distrugă pe Domnul zilei celei mari par că respectă sâmbăta aceea, care era o zi mare, şi cer o favoare care se potrivea cruzimii lor: cer lui Pilat să zdrobească fluierele picioarelor, provocându-le o durere şi mai mare ca mijloc spre moarte, printr-un act de nesuportat, celor atât de slăbiţi prin chinurile de mai înainte.” (Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, cartea a douăsprezecea, Introducere, în PSB, vol. 41, pp. 1133-1134)

[1] Răstignirea pe cruce este cel mai important moment din activitatea mesianică a lui Iisus Hristos. Ea constituie jertfa supremă prin care Fiul lui Dumnezeu Cel Întrupat ia asupra Sa păcatele lumii şi împacă pe om cu Creatorul. Mântuitorul purta pe cruce păcatele întregii lumi. Numai Cel fără de păcat putea să moară pentru păcătoşi (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 38 la I Corinteni, 2, P.G., LXI, col. 324). Pe Golgota Hristos a fost în acelaşi timp şi jertfă şi preot jertfitor; jertfă după trup şi preot după Duh, iar crucea a fost altar. – cf. Sf. Ioan Gură de Aur, Despre Cruce, P.G., XLIX, col. 398-400. Descrierea pătimirilor şi a morţii Domnului nostru Iisus Hristos pe cruce ocupă un loc important în literatura patristică. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: Pătimind Fiul ceea ce a pătimit, este cu mult mai mare şi mai însemnat decât a face lumea şi a o crea din ceea ce nu era. (Omil. IV la Evrei). Îndurând toate pedepsele rezervate umanităţii păcătoase, Fiul lui Dumnezeu ispăşeşte pe cruce, prin jertfa Sa, vina păcatului strămoşesc, căci pentru aceasta se coborâse Fiul lui Dumnezeu din cer, ca să se jertfească pentru întreg neamul omenesc, împăcându-l cu Dumnezeu şi deschizându-i calea spre mântuire. Mântuitoarele pătimiri ale Domnului se încheie cu Învierea Sa din morţi, temeiul nădejdii noastre în învierea morţilor (I Cor., 15). – n.L.P.

[2] Tâlcuirea Pr. T. Bodogae:  Platon, Criton 44-46 (trad. Rom. St. Bezdechi, Bucureşti, 1932, p. 13). (n.s. 80, p. 115)

[3] Tâlcuirea Pr. T. Bodogae: Seneca, Epistole, 82, 21.

[4] Tâlcuirea Pr. T. Bodogae: Forma scrierilor lui Plutarh (Moralia şi Vieţile paralele) era vie şi în conştiinţa contemporanilor. (n.s. 82, p. 116)

[5] Celsus înşirase câteva nume de personalităţi, precum: Orfeu, Homer, Aristocreon, Epictet etc. – n.L.P.

[6] Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Dacă răstignirea lui Hristos s-ar fi produs pentru că aşa a hotărât Dumnezeu, că n-ar fi fost efectuată prin oameni, deci ei nici n-ar merita să fie pedepsiţi. Faptul că nu prin necesitatea divină s-a produs răstignirea este o dovadă că Hristos s-a ferit ca om de moarte. El, ca Dumnezeu, a acceptat moartea, cu toată ferirea Lui ca om de ea, dar n-a impus-o. În ferirea de moarte ca om, şi în acceptarea ei ca Dumnezeu se arată iubirea lui Dumnezeu, atotputernicia Lui, ca şi libertatea oamenilor care I-au impus-o, deci vina lor. Căci acceptă moartea ca Dum­nezeu pentru umanitatea Sa, nu ca pe o descompunere definitivă a umanităţii, ci pentru a învinge moartea. Iar lăsând pe oameni să-L omoare ca om, le lasă libertatea. Moartea se arată prin aceasta nu atât o fatalitate a naturii, cât un produs al libertăţii umane, sau al omului ca persoană, putând merge până la a descompune compusul uman, însă nu până la desfiinţarea lui totală şi definitivă. Mai trebuie notat şi faptul că Hristos se fereşte ca om de moarte, dar o voieşte ca Dumnezeu, pentru umanitatea Sa, nu arată o contradicţie în El, căci ferirea de moarte a umanului nu e contrară voii lui Dumnezeu, o dată ce Dumnezeu a făcut pe om spre a ţine la viaţa lui. Dar nici voirea morţii de către Hristos, pentru umanitatea Sa, nu contrazice firii acesteia, căci voieşte ca Dumnezeu moartea Sa ca om, pentru a învinge moartea din păcat. (n.s. 684, p. 381)

[7] Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Hristos, prin răstignire, nu este înălţat numai fizic pe cruce, ci şi spiritual. Căci Se înalţă prin aceasta la suprema iubire de oameni şi la predarea Lui ca om lui Dumnezeu. Prin renunţarea la viaţa pământească, dăruindu-Se lui Dumnezeu pentru oameni, Se uneşte la maximum cu Dumnezeu şi cu oamenii, sau Se uneşte cu Dumnezeu, având alături şi pe oamenii care se vor uni cu El. Înălţarea pe cruce e începutul înălţării ca om la cer, sau e înălţarea spirituală ca om la cer, sau la Dumnezeu-Tatăl. (n.s. 1482, p. 780)

[8] Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Ei judecau trupeşte, nu vedeau cele spirituale. Căci nu vedeau pe Hristos decât ca om şi nu puteau sesiza adâncimile Lui dumnezeieşti. (n.s. 1483, p. 780)

[9] Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Hristos, lăsându-Se răstignit din iubire faţă de oameni, le arată iubirea pe care le-o va arăta în veci şi, prin aceasta, îi atrage la El, unindu-i şi pe ei împreună cu Sine (ca om) cu Tatăl. Îi atrage Hristos la El, căci în El este totul, şi iubirea nesfârşită. Nu-i atrage spre altcineva decât spre El. Nu face cum fac ucenicii, care-i atrag spre Hristos, ca spre altcineva, ei neputându-le da nemărginirea. În Fiul au totul, căci, fiind El născut din Tatăl şi de o fiinţă cu Tatăl, au în El tot ce este şi în Tatăl, sau sunt atraşi totodată spre Tatăl. (n.s. 1484, p. 780)

[10] Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Cele mai cumplite dureri trupeşti pot fi însoţite de o bucurie sufletească atunci când cel ce le suferă ştie că ele aduc un folos celor iubiţi. Aceasta face suportabile durerile trupeşti, oricât ar fi ele de mari. Aceasta s-a petrecut în mod desăvârşit cu Hristos. Conştiinţa că prin durerile Lui ne poate scăpa de moarte, I le-a făcut suportabile, deşi nu au fost mai mici ca ale oricărui om. De aceea nu a căutat să scape de ele. Căci puterea de a le răbda cu mulţumire venea din conştiinţa că prin ele ne va scăpa de moarte, la care se adăuga iubirea Lui faţă de noi, o iubire cum nimeni nu mai putea avea. (n.s. 1793, p. 949)

[11] Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Bucuria Tatălui este să facă fericiţi pe oameni, împărtăşindu-le bunătăţile Lui, prin jertfa Fiului Său. Dar această bucurie a Tatălui, care constă în a face fericiţi pe oameni, era şi o bucurie a Fiului Lui. Bucuria e străină de egoism. Dar bucuria deplină nu e numai comuni­unea între doi, ci şi cu al treilea, deosebit de ei. Fiul face bucurie Tatălui pentru că Se bucură de fericirea oamenilor. Deci Fiul face bucurie Tatălui, făcând fericiţi pe oameni, cum vrea Tatăl. În relaţia celor trei Persoane dumnezeieşti cu oamenii avem prelungită comuniunea din­tre Ele. Duhul face bucurie Tatălui, bucurându-Se şi El de Fiul, sau Fiului, iubind şi El pe Tatăl spre a face bucurie Fiului. (n.s. 1794, p. 950)

[12] Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Dacă am trăi în mod real solidaritatea noastră cu Hristos, precum o trăieşte El cu noi, ne-am cutremura de trăirea de către El a necinstirii noastre şi de pedeapsa ei, cum se cutremura El. E implicată în această cutremurare simţirea grozăviei păcatului nostru. Mărimea nemărginită a iubirii Lui faţă de noi se arată în suportarea pedepsei pentru păcatul nostru, cu toată lipsa Lui de păcat. Simţind această solidaritate cu Hristos, simţim totodată grozăvia nesimţirii făpturii necredincioase care refuză să vadă în obrazul Lui pe Însuşi Dumnezeu. (n.s. 2052, p. 1087)

[13] Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Prin răbdarea unor pedepse nedrepte a întărit firea noastră în Sine. Această întărire ni s-a transmis şi nouă ca, ocolind păcatul, noi să scăpăm de pedepse. A suferit batjocuri de la oameni păcătoşi ca, întărindu-ne prin comunicarea răbdării Lui, să râdem noi de Satana, care nu reuşeşte să ne determine să păcătuim.

E biciuit şi batjocorit Ipostasul sau Persoana Fiului lui Dumnezeu în firea omenească. Deci le simte acestea Fiul lui Dumnezeu ca om, desigur cu voia Sa, pentru ca să ne arate că le biruieşte prin răbdare omenească. (n.s. 2080, p. 1103)

[14] Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Cununa de spini şi hlamida purpurie au multe înţelesuri. Ele nu sunt numai un chin şi o batjocură primite de Hristos pentru noi, ci şi ceea ce îi pricinuim noi Lui. Spinii sunt păcatele noastre care Îl înţeapă. Şi-L înţeapă şi Îl îndurerează şi batjocura căreia suntem supuşi noi, căci aceasta trece asupra Lui. Iar El, suferindu-le, Se face cu adevărat împărat asupra păcatelor noastre şi asupra noastră, de credem în El. Iar hlamida de purpură falsă închipuie împărăţia noastră iluzorie, noi închipuindu-ne că suntem stăpâni peste noi înşine, sau chiar peste alţii. Pe noi ne face de râs, dar primită de El, îl arată ca împărat peste noi. (n.s. 2081, p. 1104)

[15] Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Manifestarea urii iudeilor nu putea merge mai departe împotriva lui Hristos, după ce El le-a răbdat pe toate până la moartea cu trupul. (n.s. 2133, p. 1128)

[16] Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Mai mult decât a duce pe Cel urât la moartea cea mai dureroasă şi de a-L batjocori şi chinui în cele mai extreme feluri, chiar în timpul pătimirii morţii, nu poate face cineva. Şi-a epuizat toate formele şi gradele urii. Iar Acela, răbdându-le pe toate, S-a arătat mai tare ca toate. (n.s. 2134, p. 1128)

[17] Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Sub pretextul unui act de evlavie, adică al respectării sâmbetei Paştilor, căpeteniile evreilor cer să li se dea favoarea de a produce celor apropiaţi de moarte o şi mai mare şi mai crudă durere. Cer să-şi împlinească pofta celei mai mari cruzimi, ca un motiv de pietate. (n.s. 2143, p. 1123)

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Căsătorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s