DUMNEZEU. VIAŢA SFINTEI TREIMI

sf-treime-19

DIN “LUMINA SFINTELOR SCRIPTURI – ANTOLOGIE TEMATICĂ DIN OPERA SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR”

DUMNEZEU. VIAŢA SFINTEI TREIMI (Treimea cea de o fiinţă şi în trei Ipostasuri)

„Noi vom crede ceea ce zice Iisus Hristos: Tatăl este în Mine şi Eu în Tatăl (38). Căci, zice El, Eu nu sunt nimic alt lucru, decât ceea ce este Tatăl Meu, totuşi rămânând Fiu; şi Tatăl nu este nimic alt lucru, decât ceea ce este Fiul, totuşi rămânând Tată şi El ştie ceea ce este Fiul.” (Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia LXI, 3, p. 309)

„În lupta pe care o ai de dus cu aceşti eretici trebuie să ştii să te fereşti şi de nelegiuitul amestec făcut de Sabelie în­tre persoanele Dumnezeirii, dar să fugi şi de nebuneasca deosebire făcută de Arie în fiinţa Dumnezeirii; să mărturiseşti că una este Dumnezeirea Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, dar să adaugi totodată că această unică Dumnezeire are trei ipostase. Aşa vom putea respinge atacurile celor două erezii.” (Tratatul despre preoţie, cartea a patra, cap. 4, în vol. Despre preoţie, p. 111)

DUMNEZEU. VIAŢA SFINTEI TREIMI (expunere de credinţă în Sfânta Treime)

,,Acei care s-au înscris în această oaste duhovnicească (prin Botez – n.n.) să creadă în Dumnezeul tuturor, Tată al Domnului nostru Iisus Hristos, cauza a toate, negrăit şi de necuprins cu mintea, Care nu poate fi tâlcuit nici cu cuvântul, nici cu mintea, şi a alcătuit[1] toate cu iubire de oameni şi bunătate.

Şi în Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul Lui Cel Unul-Născut, Care întru toate este asemănător şi egal cu Tatăl şi având neschimbată asemănare cu El, de o fiinţă cu Tatăl şi cunoscut propriu-I ipostas, Care se naşte din El în chip negrăit şi este înaintea timpului [ανωτερον χρονων], Făcătorul tuturor veacurilor [απαντων αιωνων], Care în vremurile [υστεροις καιροις] din urmă, pentru mântuirea noastră, a luat chip de rob şi S-a făcut om şi a trăit împreună cu firea omenească[2] şi a fost răstignit  şi a treia zi a înviat.

Căci voi trebuie să aveţi fixate în minte cu maximă acurateţe acestea, ca să nu fiţi pradă uşoară înşelăciunilor diavoleşti, ci, dacă adepţii lui Arie vor să vă pună piedici, să ştiţi cu exactitate că trebuie să vă protejaţi auzul de vorbele lor şi să le răspundeţi cu îndrăzneală, arătându-le că Fiul este asemenea[3] după fiinţă cu Tatăl. Căci El însuşi este Cel Care a zis: după cum Tatăl scoală morţii si-i face vii, tot aşa şi Fiul îi face vii pe cei care vrea (In., 5, 21); şi prin toate arată că are o putere egală cu Tatăl. Dacă din alt flanc Sabelie vrea să strice dogmele cele sănătoase, confundând ipostasurile, închide-ţi auzul şi faţă de acela, iubite, învăţându-l că una este fiinţa Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, trei însă ipostasurile.” (Prima cateheză către cei ce urmează a fi luminaţi, în vol. Cateheze baptismale, pp. 31-32)

DUMNEZEU. VIAŢA SFINTEI TREIMI (Fiinţa şi energiile divine)

„Cum că este Dumnezeu, aceasta o ştim, dar care este esenţa Lui nu o ştim defel.” (Tâlcuiri la Epistola a doua către Corinteni, omilia V, p. 59)

„Ce înseamnă energia Lui? Căci fiinţa Lui are energie.” (Comentariile sau Explicarea Epistolei către Coloseni, omilia V, p. 62)

„Nici că e cu putinţă de a găsi un nume propriu al acelei fiinţe. Şi ce este de mirare că nu putem găsi un nume propriu fiinţei lui Dumnezeu, când nici chiar pentru înger nu putem găsi care să exprime esenţa sau fiinţa lui?” (Comentariile sau Explicarea Epistolei către Evrei, omilia II, p. 62)

„Fiinţa era neprihănită, nepieritoare, firea nestricăcioasă, neînţeleasă, nevăzută, necuprinsă, totdeauna fiind şi aceeaşi fiind, mai presus de îngeri, mai înaltă decât puterile cele de sus, biruind gândul, depăşind cugetul, fără putinţa de a fi văzută, ci doar crezută.” (Din vol. Despre Rai şi Scriptură. Despre iubirea lui Dumnezeu pentru noi. Despre <<Şezut-a Împărăteasa de-a dreapta Ta>>, p. 39)

,,… şi eu ştiu multe, însă nu cunosc modul lor de a fi. Ştiu că Dumnezeu este peste tot şi că este în întregime peste tot, dar nu ştiu cum; că este fără de început şi nevăzut, dar nu ştiu cum. Căci raţiunea refuză să priceapă cum se poate ca ceva să fie o substanţă (ousia) fără să aibă fiinţă nici de la sine, nici de la altul. Ştiu că l-a născut pe Fiul, dar nu cunosc cum. Ştiu că Duhul este de la El, dar cum este de la El nu cunosc. Mănânc, dar nu cunosc cum se împarte hrana spre a deveni umoare, sânge, limfă, ori bilă. Câtă vreme nu cunoaştem [nici măcar] lucrul acesta, deşi, de fiecare dată când mâncăm, avem zi de zi hrana înaintea ochilor, cum de îndrăznim să iscodim esenţa lui Dumnezeu?” (Despre necunoaşterea lui Dumnezeu, cuvântarea I, p. 21)

,,… vă îndemn să vă feriţi de nebunia lor, căci, mărturisesc, este cu adevărat cea mai mare nebunie disputa legată de faptul de a şti ceea ce este Dumnezeu în esenţa sa. Şi pentru a pricepe că aceasta este cea mai mare nebunie, vă voi face limpede acest lucru prin cuvintele celor inspiraţi de Dumnezeu. Cei inspiraţi nu numai că se arată lipsiţi de cunoaşterea referitoare la ceea ce este esenţa lui Dumnezeu, dar nu ştiu nici măcar cât de mare este înţelepciunea lui; aceasta, cu toate că nu esenţa provine din înţelepciune, ci înţelepciunea din esenţă. De vreme ce aceşti oameni inspiraţi de Dumnezeu nu pot înţelege în chip precis înţelepciunea lui Dumnezeu, cât să fie de mare nebunia celor care îşi închipuie că le poate sta la dispoziţie spre folosinţă însăşi esenţa lui, pe care o concep prin intermediul propriilor raţionamente? Vom asculta, aşadar, ce spune profetul în această privinţă: Minunată este pentru mine ştiinţa ta. (Ps. 138, 6). Dar să ducem mai departe cuvântul său: Te voi binecuvânta, fiindcă mă minunez înaintea ta plin de teamă (Ps. 138, 14).

Ce înseamnă plin de teamă? De multe lucruri numai ne minunăm, fără să fim cuprinşi de teamă, aşa cum ne minunăm de frumuseţea coloanelor, a frescelor, ori de trupurile aflate în floarea tinereţii. Iarăşi, ne minună, de întinderea mării şi de adâncimea sa nemărginită, dar ne cuprinde teama când ne îndreptăm privirea către adâncurile ei. În acelaşi chip, profetul şi-a îndreptat privirea către întinderea nemărginită şi atotcuprinzătoare a înţelepciunii lui Dumnezeu şi, cutremurându-se, s-a minunat cuprins de mare teamă, pentru ca apoi, revenindu-şi în fire, să prindă a exclama cuvintele: Te voi binecuvânta, fiindcă mă minunez înaintea ta plin de teamă: minunate sunt lucrările tale. (Ps. 138, 14). (Despre necunoaşterea lui Dumnezeu, cuvântarea I, pp. 22-23)

,,Judecăţile Lui sunt de necercetat, căile Lui de nepătruns, pacea depăşeşte orice minte, darul este negrăit, cele pe care Dumnezeu le-a pregătit celor ce-L iubesc nu s-au suit la inima omului, înţelepciunea Lui este nemăsurată, toate acestea sunt, aşadar, cu neputinţă de înţeles, iar El însuşi să rămână singurul lucru care poate fi înţeles? Şi cum ar fi cu putinţă să afirmi aşa ceva fără să ajungi la culmea nebuniei?” (Despre necunoaşterea lui Dumnezeu, cuvântarea I, pp. 26-27)

DUMNEZEU. VIAŢA SFINTEI TREIMI (aproprierea)

„… tot ceea ce este al Tatălui este şi al Fiului şi tot ceea ce este al Fiului este şi al Tatălui.” (Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia LXXXI, 1, p. 422)

„Lucrurile care se par că sunt proprii Tatălui şi-i aparţin Lui în mod unic, aparţin în mod egal şi Fiului şi Duhului Sfânt (Ioan 6, 44). Cum nimeni nu vine deci la Fiul dacă nu-l atrage Tatăl? Dar această putere se arată la fel şi în Fiul, căci zice: Eu sunt Calea, nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine (Ioan 14, 6). Vedeţi că este la fel şi pentru Duhul Sfânt. Apostolul zice: Nimeni nu poate mărturisi pe Iisus Domnul, decât numai în Duhul Sfânt. Şi iarăşi, darul pe care l-a făcut Dumnezeu Bisericii Apostolilor Săi, Scriptura îl atribuie pe atât Tatălui, pe atât Fiului, pe atât şi Duhului Sfânt…” (Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia LXXXVI, 3, p. 461)

„Tatăl a voit şi Fiul a lucrat, a activat. Dar nici Fiul n-a fost lipsit de voinţă, fiindcă Tatăl a voit, şi nici Tatăl nu a fost lipsit de activitate, fiindcă Fiul a activat, a lucrat, ci toate sunt comune Tatălui şi Fiului.” (Comentariile sau Explicarea Epistolei către Efeseni, omilia I, p. 13)

„Nu cumva să-ţi închipui că totul este al Tatălui (…) de aceea atribuie (Apostolul Pavel – n.n.) totul Fiului, precum, iarăşi atribuie totul Tatălui.” (Comentariile sau Explicarea Epistolei către Coloseni, omilia II, p. 25)

DUMNEZEU. VIAŢA SFINTEI TREIMI (una şi aceeaşi este voinţa Tatălui şi a Fiului)

„Una şi aceeaşi este voinţa Tatălui şi a Fiului, apoi ceea ce a voit Fiul, aceasta şi Tatăl a voit.” (Comentariile sau Explicarea Epistolei către Galateni, p. 13)

DUMNEZEU. VIAŢA SFINTEI TREIMI (egalitatea Fiului cu Tatăl)

„Dar Fiul nu este nici mai mic decât Tatăl, nici inferior Lui în esenţă, în substanţă.” (Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia V, 3, p. 30)

Tatăl Meu lucrează şi Eu lucrez? Era acelaşi lucru cu a se face egal cu Dumnezeu. Iisus Hristos nu arată nici o diferenţă între aceste cuvinte. El n-a zis: El lucrează, şi Eu Îl slujesc, Îl ajut; ci: precum lucrează El, la fel lucrez şi Eu Însumi; şi El face să se vadă o egalitate destul de mare.

Căci dacă, Iisus Hristos n-ar fi vrut să arate această egalitate, şi dacă evreii o bănuiau zadarnic, El n-ar fi permis să se păstreze această idee falsă despre El, ci ar fi corectat-o. Şi evanghelistul n-ar fi trecut cu tăcerea, ci ar fi arătat în mod public că evreii o bănuiau aceasta şi că Iisus Hristos nu s-a făcut egal cu Tatăl Său; aşa face El în altă parte, atunci când vede că ceva a fost spus într-un sens şi este luat în altul; spre exemplu privitor la această frază: Dărâmaţi acest templu şi în trei zile Îl vi ridica (Ioan 2, 9), care se referea la trupul său. Dar evreii, neînţelegând ce a zis Iisus Hristos şi crezând că El vorbea despre templul lor, ziceau:  În patruzeci şi şase de ani s-a zidit acest templu, şi tu îl vei ridica în trei zile? (Ioan 2, 20). Cum deci Iisus Hristos a zis un lucru, şi evreii se gândeau la altul, că ceea ce a zis despre trupul Său, ei au înţeles-o despre templul lor, evanghelistul face să se vadă, şi pentru a corecta această greşeală a adaugă:  Iar El vorbea despre templul trupului Său (Mt., 2, 21). La fel, dacă în acest loc Iisus Hristos nu s-ar fi făcut egal cu Tatăl Său, sigur că evanghelistul ar fi îndreptat gândirea evreilor care o credeau, şi el ar fi zis: Evreii se gândeau că Iisus Hristos se făcea egal cu Dumnezeu, dar El nu vorbeşte de această egalitate. Şi nu numai evanghelistul nostru face aşa în locul pe care l-am arătat, ci un altul face tot la fel. Iisus Hristos zicându-le ucenicilor Săi: Feriţi-vă de aluatul fariseilor şi al saducheilor, şi ucenicii zicând între ei: N-am luat pâine (Mt., 16, 6); cum Mântuitorul vroia să zică un lucru, numind aluatul învăţătura lor, şi ucenicii înţeleg altul, gândindu-se că Iisus vorbea despre pâini, El corectează acest gând; şi chiar aici nu este evanghelistul, ci Iisus Hristos Însuşi care corectează, zicând: Cum nu înţelegeţi că nu despre pâini v-am vorbit? (Mt., 16, 11). Dar despre pasajul asupra căruia este vorba nu se vede nici o corectare.” (Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia XXXVIII, 3, p. 183)

„Şi de teamă că auzind aceste cuvinte, care arată că Tatăl este începutul Fiului, voi să nu vă gândiţi că este o inegalitate de substanţă între unul şi celălalt, şi o mai mică demnitate în aceasta, El vine Însuşi să vă judece, pentru a arăta egalitatea Sa. Căci cel ce are puterea să pedepsească şi să răsplătească pe cei ce vrea, poate să facă acelaşi lucru ca Tatăl. În sfârşit, dacă El n-avea o putere egală, dacă El n-ar fi primit această cinste decât după aceea, după ce a fost născut, care ar fi fost originea acestei ridicări? Prin ce treaptă ar fi venit El apoi la o aşa de înaltă demnitate?” (Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia XXXVIX, 1, p. 187)

„El a zis: Tatăl Meu şi Eu lucrez; şi prin aceia arată că El este egal Tatălui Său şi că trebuie să fie cinstit în mod egal” (Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia XXXVIX, 1, p. 187)

„Dacă El ar fi vorbit totdeauna într-un fel demn de vrednicia Sa, evreii n-ar fi primit cuvântul Lui, pentru că chiar adesea, pentru câteva cuvinte vrednice de măreţia Sa, ei Îl persecutau şi aruncau cu pietre în El. Căci dacă, în văzul lor, El ar fi zis întotdeauna lucruri de jos şi smerite, cei mai mulţi apoi, s-ar fi scandalizat, şi aceea ar fi fost dăunător mântuirii lor; deci pentru acest motiv amestecă Mântuitorul în învăţătura Sa măreţia şi simplitatea; simplu cum am spus-o, pentru a le impune tăcere evreilor;  măreţul, pentru a descoperi demnitatea persoanei Sale şi a scoate din ideea de jos pe care-o aveau despre El, pe cei care aveau minte şi simţ, făcând să se cunoască destul că lucrurile omeneşti şi îngroşate pe care le spunea El, nu-I plăceau deloc, căci a fi trimis arată o trecere dintr-un loc în altul. Şi DUMNEZEU ESTE PRETUTINDENEA.” (Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia XXXVIX, 2, p. 189)

„În cuvintele următoare, El arată că este egal cu Dumnezeu. Aceste cuvinte: Că precum Tatăl scoală morţii şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul pe care voieşte îi înviază  (Ioan 5, 21) şi: Ca toţi să cinstească pe Fiul precum cinstesc pe Tatăl (Ibid., 23) şi: Căci cele ce le face Tatăl, acelea le face şi Fiul întocmai (Ibid., 19). Toate lucrurile acestea, zic eu, stabilesc şi confirmă egalitatea Sa.” (Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia XLIX, 2, p. 240)

Mie Mi se cade să fac, până este ziuă, lucrurile Celui Care M-a trimis pe Mine; căci vine noaptea când nimeni nu poate să lucreze (4); adică, trebuie ca să Mă fac cunoscut Eu Însumi, şi ca să fac tot ceea ce este capabil să dovedească cum că Eu fac aceleaşi lucruri ca şi Tatăl Meu, nu asemănătoare, ci aceleaşi; ceea ce arată o şi mai mare egalitate, şi nu se poate spune decât de aceia care n-au între ei nici cea mai mică inegalitate. Cine va îndrăzni deci să combată acum această egalitate a Fiului, văzând că El este capabil de aceleaşi lucruri ca şi Tatăl, Care are puterea să le facă?” (Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia LVI, 2, p. 277)

„Dacă Iisus Hristos era mai mic decât Tatăl Său, de o altă substanţă, nu ar fi făcut El orice lucru, pentru ca să nu-L creadă egal şi de aceeaşi substanţă; dar vedem acum că face tocmai contrarul, pentru că zice: Dacă Eu nu fac lucrurile Tatălui Meu, să nu credeţi în Mine (Ioan 10, 37). Şi iarăşi, atunci când zice: Tatăl Meu este în Mine şi Eu în Tatăl Meu (Ibid. 38), El ne arată că este egal cu Tatăl. Ori, ar fi trebuit ca Iisus Hristos să combată cu putere şi să distrugă această părere de egalitate, dacă era mai mic decât Tatăl, şi să nu zică: Eu sunt în Tatăl Meu, şi Tatăl Meu este în Mine şi: Noi suntem una; Cel ce Mă vede pe Mine, vede pe Tatăl Meu (Ioan 14, 9). Căci atunci când vorbea despre puterea care era în El zicea: Căci precum Tatăl înviază morţii şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul îi dă viaţă cui voieşte (Id. 5, 21), ceea ce n-ar fi putut face, dacă El ar fi fost de altă substanţă.” (Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia LXIV, 1, p. 328)

,,… a bănui pe Fiul de slab şi mai prejos este dovadă de cea mai de pe urmă nelegiuire.” (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni,  omilia XXXIX, p. 427)

,,Căci cum ar putea fi împreună-şezător pe scaun (σύνθρονος)? Cum ar putea învia pe care ar voi, după cum învie şi Tatăl? Cum cele ale Tatălui sunt toate ale sale, şi ale sale sunt ale Tatălui? Toate acestea deci ne arată că Fiul are puterea deopotrivă cu Tatăl.” (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni,  omilia XXXIX, p. 427)

„Şi gurile ereticilor le astupă când zice: Prin Iisus Hristos şi Dumnezeu Tatăl. Dacă Pavel ar fi menţionat numai de Tatăl. Dacă Pavel ar fi menţionat numai de Tatăl prin acea particulă prin, poate că ei ar fi născocit sofisme, zicând că acel prin, se potriveşte Tatălui, la care se raportează acţiunea Fiului; dar acum el menţionând de Fiul şi de Tatăl la un loc, şi întrebuinţând cuvântul în comun, o astfel de supoziţie nu-şi mai are locul de a fi. Acum el face aceasta nu ca şi cum ar atribui tatălui toate acţiunile Fiului, ci arată că acest cuvânt nu introduce nici o deosebire esenţială. Ce vor zice acei ce-şi închipuie oarecare împuţinare, când la Botez se pronunţă acele cuvinte: În numele tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, se botează etc.? Căci dacă prin faptul că Fiul se pune după Tatăl ar presupune inferioritatea Fiului, iată aici Apostolul începe cu Fiul şi apoi vine la Tatăl? Ce am putea zice deci? Dar să nu pronunţăm nimic defăimător.” (Comentariile sau Explicarea Epistolei către Galateni, p. 8)

„Căci mulţi dintre oameni obişnuiesc a da o atenţie nu cuvintelor care prezintă măreţia lui Dumnezeu, ci acelor care arată binefacerea Lui către oameni. Pentru aceea deci, trecând acelea cu vederea, vorbeşte despre binefacerea făcută nouă. Dar ereticii dau asalt nefolositor când zic: iată că Tatăl înviază din morţi pe Fiul. După ce dânşii au fost îmbolnăviţi o dată, cu voia lor asurzesc, când e vorba de cele mai înalte dintre dogme; iar când e vorba de cele înjosite, care sunt zise în Scriptură astfel, fie cu privire la corp, fie pentru respectul către Tatăl, fie pentru altă oarecare economie, ei acestea le preferă: pe care examinându-le prin ele înseşi, vom vedea că tocmai pe dânşii îi vatămă.” (Comentariile sau Explicarea Epistolei către Galateni, pp. 9-10)

„Este oare Fiul mai mic în slavă decât Tatăl? Dar acesta nu ar zice-o nimeni, şi nici chiar un nebun.” (Comentariile sau Explicarea Epistolei către Efeseni, omilia III, p. 24)

„… este mărturisită chiar şi egalitatea Lui cu Tatăl, după cum spune şi Ioan că întru nimic nu este mai mic decât Tatăl. N-a socotit a fi ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, zice. Care poate fi sensul acestor cuvinte? Păi cu toate acestea cuvintele arată tocmai contrariul, spui tu, pentru că dacă era Dumnezeu, cum mai putea fi vorba de ştirbire? A spus că în chipul lui Dumnezeu fiind, nu a ştirbit demnitatea de a fi egal cu Dumnezeu (…)” (Omilii la Epistola către Filipeni, omilia a VII-a, p. 109)

„Dumnezeu, Unul Născut, Care este chipul lui Dumnezeu, Care cu nimic nu este inferior Tatălui, Care este egal cu El.” (Omilii la Epistola către Filipeni, omilia a VIII-a, p. 128)

S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte de cruce (Flp., 2, 8). Iată deci S-a făcut ascultător prin voinţa Sa şi nu era egal cu Cel Căruia I S-a supus, zic necredincioşii. O, nerecunoscătorilor şi uşuraticilor la minte, acest lucru nu-L micşorează, fiindcă şi noi ascultăm uneori de prieteni, fără ca această ascultare să ne micşoreze. A ascultat după cum ascultă Fiul de Tată, dar nu a căzut în vreo slujbă de rob, şi chiar în aceasta a păstrat minunea demnităţii Lui înaintea Tatălui cu multă cinste. A cinstit pe Tatăl nu pentru ca tu să-L necinsteşti pe El, ci pentru ca să-L slăveşti şi mai mult şi ca să afli aici că era Fiu adevărat, fiindcă El, mai mult decât toţi, a cinstit pe Tatăl. Nimeni n-a cinstit atât de mult pe Dumnezeu. Pe cât de mare înălţime avea, pe atât de mare umilinţă a suferit. Aşa cum este mai mare decât toţi şi nimeni nu este egal cu El, tot aşa, şi prin cinstea pe care I-a adus-o Tatălui i-a covârşit pe toţi, nu silit şi fără voia Sa, ci din buna Lui voinţă.” (Omilii la Epistola către Filipeni, omilia a VIII-a, pp. 135-136)

Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl (Flp., 2, 11), adică toţi să zică aşa, fiindcă aceasta este slava Tatălui. Ai văzut deci cum, oriunde este slăvit Tatăl este slăvit şi Fiul? Tot astfel şi când este necinstit Fiul este necinstit şi Tatăl. Dacă aceasta se întâmplă chiar şi printre oameni, unde deosebirea dintre tată şi fiu este mare, cu atât mai mult se va întâmpla când va fi vorba de Dumnezeu, unde nu e nici o deosebire: asupra Lui se va răsfrânge şi cinstea şi necinstea. Slava Tatălui este ca lumea să se supună Fiului. Aşadar şi când spunem că Fiul este perfect, fără de nici o lipsă şi că nu este inferior Tatălui, aceasta este slava lui  Dumnezeu, că a născut un astfel de fiu. Aceasta este şi cea mai de seamă dovadă a puterii, a bunătăţii şi înţelepciunii Lui, că a născut un Fiu cu nimic inferior Lui, nici cu înţelepciunea, nici cu bunătatea. Când spun că este la fel de înţelept ca şi Tatăl şi că nu-I este cu nimic inferior, e o dovadă a marii înţelepciuni a Tatălui; când spun că este la fel de puternic ca şi Tatăl, e o dovadă a puterii Tatălui; când spun că este la fel de bun ca şi Tatăl, aceasta e o dovadă a bunătăţii Lui celei mari, că a dat naştere la un astfel de Fiu, cu nimic mai prejos decât El şi nici având vreo lipsă. Când spun că nimic nu e inferior după natură, ci egal, şi nici nu e de vreo altă natură, şi în aceasta eu slăvesc pe Dumnezeu Tatăl şi bunătatea Lui, şi puterea şi înţelepciunea Lui, că ne-a arătat nouă un alt El Însuşi, la fel întru totul, numai faptul de a fi Tată. Astfel că orice lucruri mari şi minunate aş spune despre Fiul, toate se vor raporta la Tatăl. Fiindcă dacă acest fapt mic şi nebăgat în seamă – pentru că a-L cinsti şi a I se închina întreaga lume e un fapt cu adevărat mic faţă de slava lui Dumnezeu – dacă, zic, şi acest fapt mic se săvârşeşte spre slava lui Dumnezeu, atunci cu atât mai mult celelalte multe?” (Omilii la Epistola către Filipeni, omilia a VIII-a, pp. 139-140)

Şi să aşteptăm, zice, fericita nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Unde sunt acum cei ce zic că Fiul este inferior Tatălui? Marelui Dumnezeu şi Mântuitorului. Marelui Dumnezeu, zice. Când el Îi zice mare lui Dumnezeu, nu o spune ca mare în raport cu ceva, ci absolut mare, după care nu ar fi mare, fiind pus în raport cu ceva, căci atunci prin comparaţie ar fi mare, iar nu prin natura sa, pe când acum El este mare fără vreo asemănare.” (Comentariile sau explicarea Epistolei către Tit, omilia V, în vol. Comentariile sau explicarea Epistolei a doua către Timotei…, pp. 174-175)

„Care sunt dar pricinile că şi El, şi Apostolii au spus despre El multe lucruri smerite?

Cea dintâi pricină şi cea mai mare este că S-a îmbrăcat cu trup şi că a voit să-i încredinţeze pe toţi, şi pe cei de atunci şi pe cei de mai târziu, că nu este o umbră, nici nu este o închipuire trupul Lui Lui văzut, ci adevăr. Dacă atâtea lucruri smerite şi omeneşti au fost spuse despre El, şi de către Apostoli şi de către El însuşi, şi totuşi diavolul a fost în stare să înduplece pe nişte oameni ticăloşi şi de nimic să tăgăduiască întruparea Cuvântului, să îndrăznească să spună că n-a luat trup şi să facă să dispară tot temeiul iubirii de oameni a lui Dumnezeu, în ce prăpastie n-ar fi căzut de nu s-ar fi spus acestea?

Nu auzi încă şi acum că Marcian, Manes, Valentin şi mulţi alţii tăgăduiesc întruparea? Pentru aceasta s-au grăit despre Domnul multe lucruri omeneşti şi smerite, mai prejos de fiinţa cea nespusă a dumnezeirii Sale, ca să ne încredinţeze de adevărul întrupării. Şi multă silinţă şi-a dat diavolul ca să facă să dispară această credinţă dintre oameni! Ştia doar că, dacă face să dispară credinţa în întruparea Domnului, se va prăbuşi cea mai mare parte a credinţei noastre.

În afară de pricina aceasta mai este şi o alta: slăbiciunea şi neputinţa ascultătorilor, care Îl vedeau atunci pentru întâia oară şi Îl auzeau atunci pentru întâia oară, de a primi dogme mai înalte”. (Cuvântări împotriva anomeilor, cuv. VII, în vol. Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei, p. 110)

„Te întreb: Cum ar fi trebuit să grăiască Domnul cu nişte oameni care nu înţelegeau şi nu sufereau gândurile cele înalte? Deci nu este deloc de mirare că nu  a spus despre El lucruri mari şi înalte unor oameni care se târau pe jos şi care erau aşa slabi la minte”. (Cuvântări împotriva anomeilor, cuv. VII, în vol. Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei, pp. 112-113)

„Pentru aceasta, adeseori a grăit multe ca un om, totuşi nu ca un om, ci cu cuviinţă dumnezeiască, (cuvinte) vrednice de înălţimea Lui, pentru a face pogorământ slăbiciunii ascultătorilor şi pentru a purta de grijă de curăţia învăţăturilor. Dar ca să nu vatăme pe oameni de mai târziu pogorământul făcut continuu părerii despre vrednicia Lui, n-a trecut cu vederea de a vorbi şi despre cele mari şi înalte ale Lui. Deşi ştia mai dinainte că nu-L vor asculta, ba, dimpotrivă, Îl vor ocărî şi vor sări, totuşi a vorbit şi despre acestea, grăind cele amintite mai sus şi arătând şi pricina pentru care a amestecat între ele şi cuvintele smerite”. (Cuvântări împotriva anomeilor, cuv. VII, în vol. Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei, p. 113)

„Aşadar, când Îl vezi grăind cele smerite nu socoti că pogorământul acesta este o urmare a smereniei fiinţei Lui, ci o urmare a slăbiciunii minţii ascultătorilor”. (Cuvântări împotriva anomeilor, cuv. VII, în vol. Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei, p. 114)

„Domnul a grăit şi a făcut multe lucruri smerite nu numai din pricina îmbrăcăminţii trupului, nici numai din pricina slăbiciunii ascultătorilor, ci şi din pricină că  a voit să-I înveţe pe ascultătorii Lui smerenia”. (Cuvântări împotriva anomeilor, cuv. VII, în vol. Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei, p. 114)

„Şi nu numai acestea sunt pricinile pentru care Domnul a grăit lucruri smerite despre Sine, ci şi aceea ca nimeni să nu creadă că El este ipostasul[4], ipostastul cel dintâi şi nenăscut, şi nimeni să nu-L socotească mai mare decât Tatăl”. (Cuvântări împotriva anomeilor, cuv. VII, în vol. Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei, p. 115)

„Egalitatea cu Tatăl nu I-a fost adusă din afară, nici nu I-a fost dată prin răpire, nici nu-I este străină şi necuvenită Lui, ci (este) firească şi adevărată. De aceea a luat chip de rob, pentru că ştia bine şi era convins că acest lucru nu-L va putea vătăma cu nimic. Aşadar, nu L-a vătămat, ci şi în chip de rob a continuat să aibă aceeaşi slavă. Vezi că şi luarea trupului nostru este o dovadă că Fiul este egal cu Cel ce L-a născut, că egalitatea aceasta nu-i adusă din afară, nici adăugată, nici îndepărtată, ci statornică şi trainică, aşa cum este egalitatea dintre fiu şi tată?” (Cuvântări împotriva anomeilor, cuv. X, în vol. Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei, pp. 165-166)

DUMNEZEU. VIAŢA SFINTEI TREIMI (egalitatea Persoanelor Sfintei Treimi)

„Când îl vei vedea că el (Apostolul Pavel – n. n.) pomeneşte numai de Tatăl şi de Fiul, sau numai de Tatăl singur, tu să nu împuţinezi nici pe Fiul şi nici pe Duhul Sfânt.” (Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, omilia XXX, p. 524)

,,Că dacă noi admirăm pe Fiul că a fost ascultător Tatălui până la moarte, iar moartea de cruce, apoi trebuie a admira şi pe Tatăl că a născut un astfel de Fiu, nu supus ca un rob, ci ca slobod supunându-se şi fiind împreună chibzuitor cu Tatăl, adică sfetnic – fiindcă sfetnicul nu este rob. Şi când auzi zicându-se sfetnic, iarăşi să nu-ţi închipui că Tatăl este lipsit de ceva, ci să te gândeşti numai la omotimia, adică la egalitatea în vrednicie a Fiului către Născătorul său.” (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XXVI, p. 269)

,,Slujba ta, zice, fă-o deplin (2 Tim. 4, 5) şi slujba mea o slăvesc (Rom. 11, 13). Şi lui Timotei scriindu-i, zicea: Pentru care pricină aducu-ţi aminte să aprinzi harul lui Dumnezeu, carele este întru tine (2 Tim. 1, 6). (…) Ai văzut că nu arată nici o deosebire între harurile Tatălui, şi ale Fiului, şi ale Sfântului Duh? Prin aceasta însă el nu contopeşte ipostasurile Sfintei Treimi – să nu fie! – ci numai cât învederează egalitatea acestor ipostasuri. Ceea ce Duhul hărăzeşte, zice, aceasta şi Tatăl lucrează, aceasta şi Fiul porunceşte. Deşi, dacă acesta ar fi mai mic decât Tatăl, nu ar fi scris aşa.” (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XXIX, pp. 304-305)

,,Mai sus arată ca împărţitor al harurilor şi pe Duhul, şi pe Fiul, şi pe Tatăl, iar aici (1 Cor. 12, 11) s-a mulţămit să spună numai de Duhul, pentru ca să afli şi de aici că în Treimi este una şi aceeaşi vrednicie.” (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni,  omilia XXIX, p. 305)

,,Că dacă Duhul este mai prejos decât Tatăl şi de o altă fiinţă, apoi atunci mângâierea cu nimic nu a folosit şi nici cuvintele acelaşi Duh (1 Cor. 12, 11) nu-şi aveau rost aici. Cel ce primeşte dar de la împăratul, de aici are o mare mângâiere, că adică darul i s-a dat chiar de împărat, iar cel ce primeşte dar din partea slugii, atunci mai ales se întristează când i se dă acest dar. Aşa că şi de aici se vădeşte că Duhul Sfânt este deopotrivă cu Tatăl şi că în împărţirea harurilor el are rol împărătesc, iar nu de slugă. Deci precum i-a mângâiat, zicând: Osebiri slujbelor sunt, iar acelaşi Domn, şi osebiri lucrărilor, iar acelaşi Dumnezeu este, tot aşa şi mai sus, zicând: osebiri darurilor sunt, dar acelaşi Duh şi după aceasta iarăşi zicând: Toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind deosebi fiecăruia precum voieşte.” (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni,  omilia XXIX, p. 307)

Întuneric era deasupra adâncului. Şi a zis Dumnezeu: să se facă lumină, şi s-a făcut lumină (Fac. 1, 2-3). Dar atunci a zis: Să se facă, şi s-a făcut; acum însă nu a zis, ci Însuşi El S-a făcut nouă lumină. Nu a mai spus apostolul că şi acum a zis să se facă lumină, ci că chiar El a strălucit. Pentru aceea strălucind lumina aceea, noi nu vedem numai lucruri simţite, ci pe însuşi Dumnezeu prin Hristos. Ai văzut egalitate desăvârşită în Treime? Căci fiind vorba de Duhul, apostolul zice: Iară noi toţi, cu faţa descoperită, slava Domnului ca prin oglindă privind, spre acelaşi chip ne preschimbăm din slavă în slavă ca de la Duhul Domnului, iară pentru Fiul: ca să nu lumineze lor lumina Evangheliei slavei lui Hristos, Care este chipul lui Dumnezeu Cel nefăcut, pe când pen­tru Tatăl zice: Cel ce a zis să lumineze dintru întuneric lumina, Acela a strălucit întru inimile noastre, spre luminarea cunoştinţei slavei lui Dumnezeu în faţa lui Iisus Hristos.

Că precum când a zis: Evangheliei slavei lui Hristos, a adăugat îndată: Care este chipul lui Dumnezeu, arătând prin aceasta că dânşii s-au lipsit şi de slava Lui – tot aşa şi când a spus: cunoştinţei slavei lui Dumnezeu – a adă­ugat îndată: în faţa lui Iisus Hristos, arătând că printr-Însul cunoaştem pe Tatăl, precum şi că prin Duhul ne apropiem de Dânsul.” (Tâlcuiri la Epistola a doua către Corinteni, omilia VIII, p. 90)

„Autoritatea Fiului şi a Sfântului Duh este una şi aceeaşi.” (Comentariile sau Explicarea Epistolei către Galateni, p. 7)

Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu lucrez (Ioan 5, 17). Ai văzut putere? Dacă ar fi mai jos şi mai mic decât Tatăl, cuvintele acestea nu I-ar fi apărare, ci osândă mai mare, învinuire mai cumplită. Când face cineva o faptă pe care numai unuia mai mare îi este îngăduit să o facă, iar apoi, când este luat la rost şi învinuit, el se apără spunând: Pentru că a făcut-o cel mai mare, de accea am făcut-o şi eu, prin acest fel de apărare nu numai că nu se dezvinovăţeşte, ci-şi atrage şi mai mare mustrare şi mai mare învinuire. Căci e semn de îngâmfare să te apuci de lucruri mai mari decât meriţi.

Aşadar, dacă Hristos ar fi fost mai jos decât Tatăl, apărarea Lui n-ar fi fost apărare, ci mai mare osândă. Dar pentru că este egal cu Tatăl, de aceasta nu este osândă. Şi dacă vreţi, să lămuresc spusele mele cu o pildă. Numai împăratului îi este îngăduit să poarte porfiră şi coroană pe cap, în rest, nimănui. Dacă s-ar arăta un om din mulţime îmbrăcat aşa, şi, dus înaintea judecăţii, ar spune: M-am îmbrăcat aşa pentru că şi împăratul se îmbracă astfel, nu numai că n-ar fi găsit fără de vreo vină, ci dimpotrivă, ar fi osândit şi pedepsit şi mai mult tocmai din pricina acestui fel de apărare.

O altă pildă. Slobozirea de osândă şi de pedeapsă a răufăcătorilor, a ucigaşilor, a hoţilor, a spărgătorilor de morminte şi a acelora ce îndrăznesc altele ca acestea ţine numai de bunătatea împărătească. Dacă un judecător l-ar slobozi pe un osândit fără poruncă împărătească şi s-ar apăra şi el când este învinuit, tot aşa: Pentru că împăratul slobozeşte, slobozesc şi eu, nu numai că n-ar scăpa de vină prin acestă apărare, ci dimpotrivă, ar aprinde împotriva lui şi mai mult mânia. Şi pe bună dreptate. Nici la beţie nu au dreptul slujbaşii mai mici să facă fapte pe care numai cei mari au puterea să le facă, şi să se apere că au făcut asta din pricina beţiei, pentru că şi apărarea aceasta este o ocară mai mare adusă celor ce le-au dat slujba. Din pricina asta, cine este mai mic să nu se apere niciodată aşa! Dar dacă este împărat, şi de aceeaşi vrednicie, poate face asta în toată voia. După cum una e dregătoria cea mai înaltă, e drept ca una să fie şi stăpânirea. Prin urmare, dacă se arată cineva apărându-se astfel, neapărat trebuie să fie de aceeaşi vrednicie cu acela a cărui stăpânire a citat-o pentru sineşi.

Deci, pentru că şi Hristos S-a apărat aşa în faţa iudeilor, ne-a dovedit, neîndoielnic, că este de aceeaşi vrednicie cu Tatăl”. (Cuvântări împotriva anomeilor, cuv. XII, în vol. Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei, pp. 191-192)

,,Încă şi aceasta trebuie să se fixeze în mintea voastră, că Duhul Sfânt este de aceeaşi vrednicie cu Tatăl şi cu Fiul, după cum chiar Hristos a zis ucenicilor: Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt (Mt., 29, 19)” (Prima cateheză către cei ce urmează a fi luminaţi, în vol. Cateheze baptismale, p. 32)

,,Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Care Tatălui şi Duhului Sfânt slavă, putere şi cinste.” (Urările de bun venit ale aceluiaşi şi lauda celor care au venit din împrejurimile Antiohiei, în vol. Cateheze baptismale, p. 130)

„În Dumnezeu Persoanele sunt distincte însă fără ca această distincţie să implice vreo inferioritate (…) când se zice Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, unul este darul, una este şi puterea.” (Din vol. Bogăţiile oratorice, pp. 6-7)

DUMNEZEU. VIAŢA SFINTEI TREIMI (dumnezeirea Persoanelor Sfintei Treimi)

„Şi a sfătuit Domnul Dumnezeu pe Adam (Fac., 2, 16).

Iată că şi aici Scriptura foloseşte aceleaşi cuvinte ca mai sus: Domnul Dumnezeu, pentru ca prin repetarea acestor cuvinte să primim o învăţătură precisă şi să nu suferim pe cei care îndrăznesc să împartă aceste două nume: unul să-l dea Tatălui, iar pe celălalt Fiului. Pentru că fiinţa amândurora este una, de aceea şi dumnezeiasca Scriptură dă, fără deosebire, acelaşi nume când Tatălui, când Fiului”. (Omilii la Facere, omilia XIV, III, în col. PSB, vol. 21, p. 159)

„Ai văzut cum descoperă Tatăl pe Fiul? Ai cum văzut cum descoperă Fiul pe Tatăl? Că Nimeni nu cunoaşte pe Tatăl decât Fiul şi căruia va voi Fiul să-i descopere (Matei 11, 27). Deci nu poţi cunoaşte de la altul pe Fiul decât de la Tatăl, nici nu poţi cunoaşte de la altul pe Tatăl decât de la Fiul. Şi din aceasta se vede deci că Fiul este de aceeaşi cinste şi deofiinţă cu Tatăl”. (Omilii la Matei, omilia LIV, II, în col. PSB, vol. 23, p. 623)

„Tare mi-ar place să întreb pe cei care vor să micşoreze vrednicia Fiului: Care daruri sunt mai mari: cele pe care i le-a dat Tatăl lui Petru sau cele pe care i le-a dat Fiul? Tatăl i-a dăruit lui Petru descoperirea Fiului; Fiul însă i-a dăruit puterea de a semăna pretutindeni în lume descoperirea Tatălui şi descoperirea Fiului; i-a încredinţat lui, unui om muritor, stăpânire peste toate cele din ceruri, dându-i cheile Cel Ce a întins Biserica peste toată faţa pământului şi a spus că Biserica este mai puternică decât cerul: Cerul şi pământul vor trece, a spus El, dar cuvintele Mele nu vor trece (Matei, 24, 35). Cum, dar, poate fi mai mic Fiul, Care a dat astfel de daruri, Care a săvârşit astfel de lucruri? Când spun asta nu împart faptele Tatălui şi ale Fiului, că Toate prin El s-au făcut şi fără de El nimic nu s-a făcut (Ioan, 1, 3), ci ca să fac să amuţească limba neruşinată a acelora care îndrăznesc unele ca acestea”. (Omilii la Matei, omilia LIV, II, în col. PSB, vol. 23, pp. 624-625)

Acesta este Fiul Meu cel iubit, a spus Tatăl. Iar dacă este iubit, nu te teme! Nimeni nu părăseşte pe cel pe care-l iubeşte. Aşadar nu te tulbura. De L-ai iubi pe Hristos de mii de ori, nu-L iubeşti cum îl iubeşte Tatăl Său, întru Care a binevoit. Îl iubeşte nu numai pentru că L-a născut, ci şi pentru că este în totul egal cu El şi de acelaşi gând cu El. Deci dragostea este îndoită, dar, mai bine spus, chiar întreită: pentru că este Fiu, pentru că este iubit, pentru că în El a binevoit.

– Ce înţeles au cuvintele: întru Care am binevoit?

Ca şi cum ar spune: întru Care Mă odihnesc; întru Care îmi găsesc plăcerea. Pentru că este în totul egal cu Tatăl, pentru că este o voinţă şi în El şi în Tatăl, pentru că, rămânând Fiu, este una în totul cu Cel ce L-a născut”. (Omilii la Matei, omilia LIV, II, în col. PSB, vol. 23, pp. 624-625)

„… Tatăl şi Fiul sunt de aceeaşi fiinţă”. (Omilii la Matei, omilia LXIX, I, în col. PSB, vol. 23, p. 792)

DUMNEZEU. VIAŢA SFINTEI TREIMI (deofiinţimea Persoanelor Sfintei Treimi)

„Hristos n-a spus că va veni cu o slavă asemănătoare slavei Tatălui, ca să nu presupui iarăşi deosebire între Tatăl şi Fiul, ci a arătat precis că va veni întru slava Tatălui Său, ca să credem că au una şi aceeaşi fiinţă.” (Omilii la Matei, omilia LV, IV, în col. PSB, vol. 23, p. 638)

„Căci Fiul este strălucirea! Ori, strălucirea este cuprinsă şi închisă în aceeaşi natură a cărei strălucire este ea.” (Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia VII, 2, p. 38)

„Întrebaţi-i dar pe contrazicători: Tatăl îl cunoaşte pe Fiul? Dacă ei nu sunt nebuni, vor răspunde: da. Să mergem mai înainte, să-i punem această întrebare: Fiul îl cunoaşte pe Tatăl printr-o exactă şi o cunoaştere desăvârşită, şi cunoaşte El deplin ceea ce este El? El vă va dovedi încă. Înţelegeţi dar că cunoaşterea Fiului faţă de Tatăl este exactă, deplină şi întreagă. Căci a zis El Însuşi: Precum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl şi Eu cunosc pe Tatăl. Şi altădată: Nimeni nu L-a văzut pe Dumnezeu fără numai Cel ce este de la Dumnezeu. Iată pentru ce, cum am spus-o, Evanghelistul aminteşte despre sân, făcându-ne să cunoaştem îndată, prin acest cuvânt singur, că este între Tatăl şi Fiul o legătură strânsă, unitate de substanţă, desăvârşită egalitate de cunoaştere şi de putere. Tatăl nu ar avea în sânul Său pe unul care ar fi de altă substanţă şi Fiul n-ar îndrăzni să rămână în sânul Tatălui, dacă El n-ar fi decât un slujitor şi primul venit. Aceea nu-i aparţine decât Fiului, Care trăieşte în mod familiar cu Tatăl, şi n-are nimic mai puţin decât El.” (Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia XV, 2, p. 73)

,,Că dacă capul femeii este bărbatul, apoi acest cap este deofiinţă (ο‛μοούσιος) cu trupul şi, prin urmare, şi capul lui Hristos fiind Dumnezeu, se vădeşte că Fiul este deofiinţă (ο‛μοούσιος) cu Tatăl.” (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni,  omilia XXVI, p. 268)

 „Harul Domnului nostru Iisus Hristos, şi dragostea lui Dumnezeu şi Tatăl, şi împărtăşirea Sfântului Duh, cu voi cu toţi. Amin (2 Cor. 13, 13).  Unde sunt acum cei ce spun că deoarece Sfântul Duh nu este trecut în începutul episto­lei, nu este de aceeaşi fiinţă cu Tatăl? Iată că aici L-a pus împreună cu Tatăl şi cu Fiul. Pe lângă acestea apoi se mai poate spune că şi colosenilor scriindu-le şi zicând: Har vouă şi pace de la Dumnezeu Tatăl nostru, a tăcut pentru Fiul şi nu a mai spus ca în toate celelalte epistole: şi de la Domnul Iisus Hristos. Aşadar, nici Fiul nu este de-o fiinţă cu Tatăl din această pricină? Aceasta însă ar fi cea mai de pe urmă nebunie. Că tocmai aceasta îl arată pe El a fi de ace­eaşi fiinţă cu Tatăl, deoarece Pavel îi întrebuinţează numele fără osebire. Şi cum că ceea ce eu spun nu este câtuşi de puţin numai o cugetare a mea, as­cultă cum el pomeneşte de Fiul şi de Duhul Sfânt, iară de Tatăl nu spune ni­mic. Corintenilor, de pildă, scriindu-le, zice: Ci v-aţi spălat, v-aţi sfinţit, v-aţi îndreptăţit întru numele Domnului Iisus, şi întru Duhul Dumnezeului nostru (1 Cor., 6, 11). Dar ce, spune-mi, oare aceştia nu s-au botezat şi în nu­mele Tatălui? Apoi atunci nici nu au fost spălaţi, nici nu au fost sfinţiţi. Dar dacă s-au botezat – după cum s-au şi botezat – apoi atunci pentru ce apostolul nu a spus că v-aţi spălat în numele Tatălui? Pentru că pentru el totuna este a pomeni acum de una, altădată de alta din ipostasele Treimii. Şi acest obicei l-ai putea găsi în multe locuri în epistolele sale.

Căci romanilor scriindu-le, zice: Vă rog pre voi, prin îndurările lui Dumnezeu – deşi îndurările sunt ale Fiului – şi vă rog pre voi prin dragostea Du­hului (cap. 12, 1-15, 30) – deşi dragostea este a Tatălui. Pentru ce deci nu a pomenit pe Fiul, vorbind de îndurările Fiului, şi nici de dragostea Tatălui, vorbind în locu-i de Duhul? Fiindcă erau acestea învederate şi în totul mărturisite, şi de aceea le-a tăcut. Tot aceste cuvinte se vor găsi puse invers. De pildă, aici zice: Harul Domnului nostru Iisus Hristos, şi dragostea lui Dum­nezeu şi Tatăl, şi împărtăşirea Sfântului Duh, pe când aiurea spune de împărtăşirea Fiului şi dragostea Duhului. Vă rog pe voi, zice, prin dragostea Duhului, iar în Epistola întâi către Corinteni zice: Credincios este Dum­nezeu, prin care aţi fost chemaţi la împărtăşirea Fiului Său (cap. 1, 9). Astfel că cele ale Sfintei Treimi sunt neîmpărţite; şi împărtăşirea Sfântului Duh, cu­venită şi aparţinând Duhului, s-a găsit pusă în seama Fiului, precum şi harul Fiului s-a pus în seamă şi Tatălui şi Sfântului Duh. Har vouă, zice, de la Dumnezeu Tatăl. Şi, iarăşi punând în seama harului multe feluri de lu­crări, adaugă: Şi toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind deo­sebi fiecăruia precum voieşte (1 Cor., 12, 11), şi acestea le spun nu unind la un loc sau contopind ipostasele – să nu fie una ca aceasta! – ci cunoscând şi ceea ce este propriu, cum şi ceea ce este împărţit din ale lor, şi unitatea fiinţei.” (Tâlcuiri la Epistola a doua către Corinteni, omilia XXX, pp. 265-266)

„… dacă Fiul nu se împărtăşeşte de natura Tatălui, atunci El nu mai este mijlocitor, ci S-a despărţit şi S-a depărtat de El. Că precum El s-a împărtăşit de natura oamenilor, fiindcă la oameni a venit, tot aşa Se împărtăşeşte şi de natura Tatălui, fiindcă de la Tatăl a venit. Deci, fiindcă El a fost mijlocitor a două naturi, trebuie să se afle alături de aceste două naturi. Că precum El a fost om, astfel a fost şi Dumnezeu. (Tâlcuiri la Epistola întâi către Timotei, omilia a VII-a, p. 79)

 „Fiul este de aceeaşi putere, de aceeaşi stăpânire şi de aceeaşi fiinţă cu Tatăl”. (Cuvântări împotriva anomeilor, cuv. VII, în vol. Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei, p. 107)

„Cine nu va râde de mine că încerc să demonstrez şi să dovedesc nişte adevăruri atât de evidente? Şi cum să nu fiu vrednic de osândă când caut să arăt că Fiul este de-o-fiinţă cu Tatăl? Căci această rătăcire a ereticilor, că Fiul nu-i de-o-fiinţă cu Tatăl, este potrivnică nu numai Scripturilor, ci şi părerii de obşte a tuturor oamenilor şi firii lucrurilor. Poţi vedea că cel născut este de-o-fiinţă cu cel ce l-a născut nu numai la oameni, ci şi la toate  animalele  şi la copaci. Nu e oare absurd să crezi că această lege rămâne neschimbată la plante, la oameni şi animale, şi nu numai la Dumnezeu nu rămâne, numai la El trebuie să fie răsturnată?” (Cuvântări împotriva anomeilor, cuv. VII, în vol. Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei, p. 107)

„Când vrea să arate, identitatea fiinţei Lui cu fiinţa Celui ce L-a născut, zice: Cel ce M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl (Ioan 14, 9). Când vrea să arate unitatea puterii, zice: Eu şi Tatăl una suntem (Ioan 10, 30). Când vrea să arate că au aceeaşi stăpânire, zice: Precum Tatăl scoală morţii şi-i înviază, aşa şi Fiul, pe care voieşte, îi înviază (Ioan 5, 21). Când vrea să arate identitatea de adorare, zice: Ca toţi să cinstească pe Fiul, precum cinstesc pe Tatăl (Ioan 5, 23). Când vrea să arate autoritatea de a schimba legile, spune: Tatăl Meu lucrează; şi Eu lucrez (Ioan 5, 17)”. (Cuvântări împotriva anomeilor, cuv. VII, în vol. Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei, pp. 108-109)

,,Căci nici Tatăl nu ar fi îngăduit să-l aibă în sânul său pe Fiul, dacă nu ar fi fost de o aceeaşi fiinţă, şi nici Fiul, dacă natura sa ar fi fost inferioară, nu ar fi suportat sălăşluirea în sânul Tatălui.” (Despre necunoaşterea lui Dumnezeu, cuvântarea IV, p. 94)

„Pavel strigă, zicând: Pe toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind îndeosebi fiecăruia după cum voieşte (I Cor., 12, 11). Pavel spune după cum voieşte, nu după cum i se porunceşte. Duhul împarte, nu Se împarte; stăpâneşte, nu este supus stăpânirii. Pavel arată că Sfântul Duh are aceeaşi putere pe care a mărturisit-o şi despre Tatăl. Şi după cum despre Tatăl spunea: Iar Dumnezeu este Cel ce lucrează toate în toţi (I Cor., 12, 6) tot aşa şi despre Sfântul Duh: Pe toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind îndeosebi fiecăruia după cum singur voieşte. Ai văzut putere desăvârşită? Este clar că cei care au o singură fiinţă, au şi o singură stăpânire, iar cei care au o vrednicie de aceeaşi cinste, aceia au o singură putere şi o sin­gură stăpânire.” (Omilia a II-a la Rusalii, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, p. 217)

„Ca să arate măreţia puterii Duhului şi că este de aceeaşi fiinţa cu Tatăl şi cu Fiul, spune: Căci Duhul pe toate le cercetează, şi adâncurile lui Dum­nezeu (I Cor., 2, 10). Ai văzut învăţătură desăvârşită? După cum nu poate şti pe cele din cugetul omului, spune Pavel, altcineva, ci fiecare le ştie pe cele ale lui, tot aşa şi pe cele ale lui Dumnezeu nimeni nu le ştie decât numai Duhul lui Dumnezeu (I Cor., 2, 11). Pilda aceasta este foarte mare şi destul de puternică să arate vrednicia Duhului. Pavel a dat pilda aceasta.” (Omilia a II-a la Rusalii, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, p. 219)

,,Şi ca să înveţi şi de aici (din rânduiala Botezului – n.n.) că una este fiinţa Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, astfel este şi predania botezului.” (Omilia aceluiaşi către cei ce urmează a fi luminaţi şi lămurire clară a celor săvârşite în chip simbolic şi închipuite în dumnezeiescul botez, în vol. Cateheze baptismale, p. 55)

DUMNEZEU. VIAŢA SFINTEI TREIMI (din Tatăl Se naşte Fiul şi purcede Duhul Sfânt)

…………………………………………………………………………………………

„Tatăl naşte pe Fiul, Care este Chipul Său, Strălucirea Fiinţei Sale, Preaiubitul veşnic din inima Sa. Căci Dumnezeu îl iubeşte în mod infinit pe acest alt El însuşi, pe acest fiu pe care-l naşte mai înainte de luceafăr, în mod veşnic. Această iubire infinită este substanţială, existând ca Persoană divină, Duhul Sfânt purcezând numai de la Tatăl.” (Din vol. Bogăţiile oratorice, p. 7)

DUMNEZEU. VIAŢA SFINTEI TREIMI (naşterea Fiului din Tatăl)

„Acest Cuvânt este născut din El, şi că El este născut din El nepătimaş,  adică fără patimă, nici stricare, nici micşorare, nici schimbare din partea Tatălui Care naşte, nici din partea Fiului Care este născut.” (Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia II, 4, p. 14)

„Dacă Dumnezeu l-ar fi născut pe Fiul său cum nasc oamenii, ar fi fost oarecare spaţiu de timp între cel care naşte şi cel ce este născut; dar cum El L-a născut într-un mod de nespus, propriu şi potrivit unui Dumnezeu, să încetăm de a ne folosi de aceste expresii: Înainte şi După, căci acestea sunt nume care aparţin timpului; dar Fiul este Creatorul chiar a tuturor veacurilor.” (Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia VII, 1, p. 38)

„Dar, Fiul este născut din nespusa substanţă a Tatălui.” (Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia XXXVIX, 3, p. 191)

„El este născut din Tatăl, Fiu adevărat, adică din esenţa, din fiinţa Sa.” (Comentariile sau Explicarea Epistolei către Evrei, omilia IV, p. 91)

„Când te întreabă un eretic una ca asta şi-ţi spune: Cum a născut Tatăl? Care este chipul naşterii celei dumnezeieşti? Tu răspunde-i cu cuvintele Stăpânului: NU este al vostru a şti anii sau timpurile. Nu este al vostru a cunoaşte naşterea şi fiinţa lui Dumnezeu; şi nu numai că nu-i al vostru, dar nici al Îngerilor, nici al Arhanghelilor, a nici unei puteri create.

– Atunci al cui este a o cunoaşte?

Nimeni nu cunoaşte pe Tatăl decât Fiul, nici pe Fiul nu-L cunoaşte cineva decât numai Tatăl (Matei 11, 27), nici adâncurile lui Dumnezeu, decât Duhul lui Dumnezeu. Nu este al vostru a şti anii sau timpurile. Nu te ruşinează măsura pusă Apostolilor? Celor ce au petrecut împreună cu Mântuitorul, celor ce li S-a arătat, celor ce au fost luminaţi de El, acelora nu li s-a îngăduit să ştie, ci au fost învăţaţi să nu depăşească măsura, şi au auzit: nu este al vostru a şti anii sau timpurile, iar tu iscodeşti?” (Cuvânt la Înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos, XIV, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, p. 193)

,,Căci nimeni nu l-a văzut pe Tatăl, în afară de cel care este de la Tatăl; acesta l-a văzut pe Tatăl (In. 6, 46). Iar el a rostit aici că îl cunoaşte cu temeinicie şi a arătat în acelaşi timp şi cauza pentru care deţine această cunoaştere. Care este, aşadar, această cauză? Este aceea că îşi are fiinţa de la El. Iar faptul de a avea fiinţă de la El demonstrează, la rându-i, faptul că îl cunoaşte cu temeinicie. Tocmai de aceea îl cunoaşte limpede, fiindcă este de la El, iar semn al faptului de a fi de la El este faptul că îl cunoaşte cu precizie. Căci dacă o substanţă ar fi superioară altei substanţe nu ar mai putea fi cunoscută bine de către cea din urmă, oricât de mică ar fi distanţa dintre ele.” (Despre necunoaşterea lui Dumnezeu, cuvântarea V, p. 116)

„Că Fiul s-a născut din Tatăl, ştiu. Iar cum, nu ştiu. Şi cum că S-a născut din Fecioară, ştiu. Dar cum, nu ştiu. Şi nici aici nu înţeleg chipul naşterii. Naşterea celor două firi se adeverează, însă chipul lor se tace. Şi precum naşterea din Fecioară este necunoscută, cu toate că mărturisesc că S-a născut şi nu tăgăduiesc din pricina neştiinţei chipului, aşa fă şi tu la Tatăl. Deşi nu ştii cum S-a născut, mărturiseşte că S-a născut. Şi de-ţi va zice ţie ereticul, cum S-a născut Fiul din Tatăl, trage-i mintea la pământ şi zi către el: coboară-te din cer şi dovedeşte-mi cum S-a născut din Fecioară şi după aceea întreabă-l despre aceea.” (Cuvânt că de folos este să fie neluminate proorociile cele pentru Hristos, pentru neamuri şi căderea iudeilor, în vol. Din ospăţul stăpânului, pp. 53-54)

DUMNEZEU. VIAŢA SFINTEI TREIMI (naşterea Fiului din Tatăl din veşnicie)

,,… ai auzit numindu-se Fiu; dar nici aici să iei toate înţelesurile legate de ideea de fiu, şi nici pe toate să le scoţi ci să primeşti numai câte sunt vrednice de Dumnezeu, că adică este deofiinţă cu Tatăl, că dintr-însul s-a născut mai înainte de toţi vecii, iar necuviinţele care vin din slăbiciunea omenească lasă-le pe pământ.” (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XXVI, p. 270)

DUMNEZEU. VIAŢA SFINTEI TREIMI (trimiterea Duhului Sfânt în lume de către Fiul)

„Când păcatul este şters şi când ucenicii separându-se pentru a porni la luptă, trebuiau să fie expuşi la pericole mari, El a trebuit să le trimită pe Duhul Sfânt pentru a-i încuraja şi a-i însufleţi la lupte. Şi de ce n-a coborât El imediat după înviere? Aceasta ca, chiar prin faptul întârzierii, ucenicii având o dorinţă mai mare, să-L primească cu mai mult belşug şi cu mai mare roadă de har. Atât cât a rămas Iisus Hristos cu ei, ei n-au simţit nici o greutate, nici un necaz; dar imediat ce se retrage El, această despărţire îi aruncă într-o frică şi într-o groază destul de mare, aprinzând în ei iubirea lor şi trezind în ei o dorinţă mare să dorească primirea Duhului Mângâietor.

Că rămâne la voi şi va fi în voi; adică, El nu se retrage chiar după moarte. Dar, de teamă ca ucenicii, auzind vorbindu-se de un mângâietor, să nu se gândească la o nouă întrupare şi să nu se gândească cum Îl vor vedea cu ochii trupeşti, Mântuitorul îi întoarce de la această gândire îngroşată, zicând: Pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede. Duhul Sfânt nu va rămâne cu voi ca şi Mine, ci El va locui în sufletele voastre; aceasta înseamnă acest cuvânt: Va fi în voi. Iisus Hristos îl numeşte Duhul Adevărului şi prin acest chip, El descoperă vechile chipuri ale legii vechi. Că rămâne la voi; ce vrea să spună aceea: Cu voi? Ceea ce zice El însuşi:  Eu sunt cu voi. Şi mai introduce acestea aici: El nu va mai avea de suferit ceea ce sufăr Eu şi El nu se va despărţi niciodată de voi.  Pe care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede. Ce oare? Aşa-i că Duhul Sfânt este din numărul lucrurilor văzute? Nicidecum. Ci aici Iisus Hristos prin cuvântul vedere, înţelege cunoaşterea, căci El adăugă: Nici nu-L cunoaşte. Şi adaugă, fiindcă El are obiceiul de a numi vedere cunoaşterea exactă. Cum, din toate simţurile, ochiul este cel care face să se cunoască cel mai bine lucrurile, tot la fel Iisus Hristos, prin acest simţ, arată cunoaşterea exactă. Apoi, Mântuitorul numeşte aici lume pe cei răi şi El îi mângâie pe ucenicii Săi, făcându-i să cunoască cum le aduce un dar minunat.” (Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia LXXV, 1, p. 384)

„Dar de ce n-a venit Duhul Sfânt înainte ca să fi plecat Iisus Hristos? Fiindcă, atâta vreme cât rămânea blestemul şi păcatul nu era distrus şi oamenii erau condamnaţi şi rânduiţi la chinuri, Duhul Sfânt nu putea să vină. Trebuie deci, zice El, ca să fie distrusă neprietenia şi ca noi să fim împăcaţi cu Dumnezeu (Efes., 2, 14-16), pentru ca să putem primi acest dar. Şi pentru ce zice Mântuitorul: Eu Îl voi trimite? Este ca şi cum ar zice: Eu vă voi pregăti ca să-L puteţi primi. Căci cum ar fi putut fi trimis Cel ce este pretutindeni? Dar mai mult, zicând aceea, Iisus Hristos arată distincţia persoanelor, iată pentru ce vorbeşte El aşa. Şi cum Duhul Sfânt şi Fiul nu se pot despărţi, Mântuitorul îi convinge pe ucenicii Săi să se ataşeze de El, să-L cinstească şi să I se închine. El putea să facă însuşi toate lucrurile acestea, dar îi lasă Lui să facă minunile, ca ei să cunoască demnitatea Lui. Precum Tatăl a putut să dea naştere la tot ce există şi Fiul a creat la fel, pentru a ne arăta puterea Sa; Duhul Sfânt a venit la fel pentru a Se face cunoscut.” (Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia LXXVIII, 3, p. 407)

„… că dragostea lui Dumnezeu … – şi ţineţi seama că nu zice s-a dat, ci s-a vărsat în inimile noastre, ceea ce arată belşugul acestui dar. Darul cel mai mare, pe acela ni l-a dat. Nu ne-a dat cerul, şi pământul, şi marea, ci ceea ce este mai cinstit decât toate acestea, ceea ce din oameni ne-a făcut îngeri, fii ai lui Dumnezeu şi fraţi ai lui Hristos. Şi ce este aceasta? Duhul cel Sfânt, zice. Dacă nu voia El ca după necazuri şi osteneli să ne dăruiască cununi mari şi neveştejite, nu ne-ar fi dat atâtea bunuri mai înainte de osteneli.

Acum, însă, dragostea cea fierbinte de aici se vede, că nu ne-a cinstit doar începutul şi ne-a dăruit câte puţin, ci fără veste şi deodată a vărsat asupra noastră izvorul bunătăţilor, şi aceasta mai înainte de lupte.” (Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, omilia IX, p. 155)

„- Dar, spune-mi, pentru ce nu s-a dat Duhul înainte de răstignire?

– Pentru că omenirea era în păcat, în greşeală, în vrăjmăşie, în necinste. Pentru că nu Se jertfise Mielul Cel ce ridică păcatul lumii (Ioan 1, 29).

Aşadar, pentru că nu Se răstignise încă Hristos, nu se făcuse nici împăcarea; iar odată ce nu se făcuse împăcarea, pe bună dreptate nu s-a trimis nici Duhul, pentru că trimiterea Duhului era dovada împăcării. De asta şi Hristos zice: Mai de folos vă este vouă ca Eu să Mă duc, că de nu Mă voi duce Eu, Acela nu va veni (Ioan 16, 7). Dacă nu Mă voi duce, spune Domnul, şi nu voi împăca pe Tatăl Meu, nu vă voi trimite pe Mângâietorul.” (Omilia I la Rusalii, III, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, pp. 205-206)

„De aceea ne-a şi fost trimis Duhul Sfânt, pentru că este de fiinţa cea mai împărătească.” (Omilia I la Rusalii, V, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, p. 211)

„Trebuia deci ca Iisus Hristos să se retragă pentru ca să ne vie Duhul Sfânt? Da, şi aceea pentru trei motive. Înainte de toate trebuia ca crima pământului să fie distrusă, lumea curăţită, omenirea păcătoasă pusă în starea ei de nevinovăţie primară: atunci numai Duhul Sfinţeniei putea să-şi facă în noi locuinţa Sa.

(…) atunci a venit Duhul Sfânt, când a fost înlăturat păcatul. Mai mult, era convenabil ca Mângâietorul să vină în momentul durerilor supreme, şi Duhul puterii în momentul marilor lupte. Aceste lupte uriaşe ale apostolilor şi ale Bisericii împotriva iadului şi a lumii începură imediat după Înălţarea lui Iisus Hristos; era drept ca această Înălţare să fie urmată de aproape de Cinzecime. A treia raţiune, motiv, este mai atingător. Iisus Hristos dispărut, ce gol! Ce deznădejde! Ce dezolare! Însă, zice El, vă va veni Alt Mângâietor. Eu am fost Eu însumi în cursul petrecerii Mele trecătoare văzute pe acest pământ, acum când Mă retrag, Duhul Sfânt va împlini acelaşi rol în suflete.” (Din vol. Bogăţiile oratorice, pp. 95-96)

DUMNEZEU. VIAŢA SFINTEI TREIMI (împreuna lucrare a Persoanelor Sfintei Treimi)

A zis Domnul Dumnezeu, spune Scriptura: Nu este bine să fie omul singur. Să-i facem lui ajutor asemenea lui (Fac., 1, 18).

Iată iarăşi şi aici: Să facem. Precum la început la facerea omului, spusese: Să facem om după chipul Nostru şi după asemănare (Fac., 1, 26), tot aşa şi acum, când avea să facă pe femeie, se foloseşte de acelaşi cuvânt şi spune: Să facem. Cu cine vorbeşte? Nu vorbeşte cu vreo putere creată, ci cu Cel născut din El, cu Sfetnicul Cel minunat, Cel tare, Domnul păcii (Isaia, 9, 6), Fiul Lui cel Unul-Născut”. (Omilii la Facere, omilia XIV, IV, în col. PSB, vol. 21, p. 162)

,,… cuvintele: Nu grăiesc de la Mine (Ioan 14, 10) nu înseamnă desfiinţarea puterii lui Hristos, ci dovada unimii, a conlucrării dintre puterea Lui şi a Tatălui.” (Cuvânt la ceea ce s-a spus: ,,Părinte, dacă este cu putinţă…”, în vol. Omilii la săracul Lazăr. Despre soartă şi Providenţă…, pp. 253-254)

„Dacă distincţia persoanelor divine nu distruge în nimic perfecta unitate a naturii, lucrările vor fi în mod necesar comune.” (Din vol. Bogăţiile oratorice, p. 7)

DUMNEZEU. VIAŢA SFINTEI TREIMI (însuşirile, calităţile şi proprietăţile Persoanelor)

,,Într-adevăr, dintre numele folosite unele sunt comune, iar altele proprii. Cele comune sunt folosite pentru a arăta că substanţa nu este diferită, pe când cele proprii sunt menite să deosebească caracterul propriu al fiecărui hypostas. Astfel, denumirile de Tată şi Fiu sunt proprii fiecărui hpostas, iar cele de Dumnezeu şi Domn sunt comune. Aşadar, fiindcă a folosit numele comun un singur Dumnezeu, Pavel a adăugat şi denumirea specifică, pentru ca tu să ştii despre cine vorbeşte şi, astfel, să nu cădem în nebunia lui Sabellie.” (Despre necunoaşterea lui Dumnezeu, cuvântarea V, p. 109)

,,Căci nici Tatăl nu poate fi numit Fiu, nici Fiul Tată, nici Duhul Sfânt cu alt nume decât acesta, ci fiecare, rămânând în propriu-I ipostas, are o putere egală.” (Prima cateheză către cei ce urmează a fi luminaţi, în vol. Cateheze baptismale, p. 32)

 


[1] Tâlcuirea Pr. Marcel Hancheş: Verbul grec este συνιστημι şi conţine deopotrivă ideea instituirii (creaţiei) şi a menţinerii în interdependenţă, într-o strânsă unire. (n.s. 28, p. 31)

[2] Tâlcuirea Pr. Marcel Hancheş: Sintagma grecească poate avea două sensuri:

1.)   a parcurs toate etapele creşterii fireşti omului

2.)   a convieţuit împreună cu oamenii.

Întruparea le presupune pe amândouă. (n.s. 29, p. 31)

 

[3] Tâlcuirea Pr. Marcel Hancheş: ομοιον κατα την ουσιαν οντα τω Πατρι. Deşi o conştiinţă dogmatică rigidă (nu riguroasă! cum e cea despre care se vorbeşte în paragraful 25) ar putea fi scandalizată de o astfel de formulare semi-ariană (prezentă şi în paragraful 21), totuşi Sfântul Ioan nu este deloc semi-arian, căci imediat, mai jos, spune: una este fiinţa Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Acest fapt ne arată că Părinţii – fiind oameni duhovniceşti – nu se legau de formule, ci de modul în care erau înţelese. Asupra exactităţii înţelegerii nu se permitea însă nici un compromis (după cum se va vedea în paragraful 24). Iar posibilitatea de a interpreta eronat o afirmaţie scripturistică, dogmatică etc. se diminuează pe măsură ce creştem în adevărata viaţă duhovnicească a lui Hristos, ale cărei semne sunt smerenia şi dragostea duhovnicească. (n.s. 30, pp. 31-32)

 

[4] Tâlcuirea Pr. Prof. D. Fecioru: Am acceptat lectura din Savillius, ipostas, nu pe cea a lui Montfaucon, de fiinţă. (n. s. 33, p. 115).

 

Acest articol a fost publicat în Căsătorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s