Nicolae Steinhardt: Nobletea femeii, nobletea bărbatului

Preluat de AICI

Îmi cer scuze pentru lipsa diacriticelor în textul de mai jos. Este un text excepțional al Părintelui Nicolae Steinhardt (apărut inițial în volumul Incertitudini literare, Ed.Dacia, 1980), pe care m-aș bucura să-l citiți cu atenție.

Cinci cazuri de seniorie

Adela lui Garabet Ibrăileanu – povestirea unei iubiri nepotrivite – are, după cate stim, patru ilustre precedente: Printesa de Cleves de doamna de Lafayette (1678), Adolphe de Benjamin Constant (1815), Evgheni Oneghin de A.S.Puskin (1831) si Dominique de Eugen Fromentin (1863).

In Adela (publicata in 1933) nepotrivirea – si renuntarea barbatului – se datoreaza diferentei de varsta (douazeci de ani) agravata de faptul ca eroii povestirii se afla intr-un moment al vietii cand diferenta aceasta e mai semnificativa ca oricand (el are patruzeci, ea tocmai douazeci) si ca Emil Codrescu o stie pe Adela M…de cand era copila si, jucandu-se cu ea, alintand-o, rasfatand-o – in calitate de tanar prieten al parintilor ei – avea impresia ca are in fata o papusa vie. Ca fosta papusa e acum o frumoasa femeie pe care o doreste, nu simplifica lucrurile.

In Printesa de Cleves, Evgheni Oneghin si Dominique nepotrivirea porneste de la faptul ca femeia e casatorita. In catestrei povestirile e iubita si iubeste pe un altul decat sotul ei. InAdolphe doar femeia iubeste; barbatul e satul si plictisit si nu stie cum sa puna mai intelept capat unei aventuri nesabuite pe care el a provocat-o din ambitie, curiozitate si mandrie.

Dar mai interesant si mai caracteristic decat nepotrivirea si esecul final al relatiei de dragoste in toate cinci situatiile (-nici Emil Codrescu nu are curajul sa se declare fatis, nici printesa de Cleves nu cedeaza ducelui de Nemours, nici Dominique de Bray nu depaseste stadiul sarutarilor cu Madeleine d`Orsel maritata de Nievres, nici, pentru Tatiana, Oneghin nu devine altceva decat o duioasa si minunata amintire, iar Adolphe nu-si redobandeste ravnita libertate decat in chip tragic, prin moartea Elleonorei-) mi se pare altceva: extraordinara stapanire de sine de care dau dovada personajele in toate cazurile, nobletea comportarii (sau confesiunii) lor, senioria lor, simtul onoarei care-i calauzeste fara incetare, respectul fata de indatorirea de fidelitate si, pe scurt, eroismul de care dau dovada intr-un domeniu unde suntem obisnuiti a crede, poate pentru ca ni s-a tot spus ca e asa, ca nu exista onoare, prietenie, reticente, ezitari, unde se pare ca nimeni nu e chemat a se purta altfel decat la bataie, ca hotul in legitima aparare ori ca pe vasul pe puntea caruia a rasunat fatidicul indemn: scapa cine poate, intr-un domeniu unde egoismul e suveran, prada o ia cine se pricepe si e mai tare, duhul nu ne mai deosebeste de necuvantatoare, si fiintele cele mai evoluate leapada vesmantul civilizatoriu spre a redeveni ceea ce sunt: animale ori inchinatori ai zeitei Libido, o zeita prozaica si simpla care-i obisnuita numai sa dicteze, nu stie multe si n-are ce face cu sovaitorii si delicatii.

Cat de ciudat si de contrar instinctului natural se poarta eroii celor cinci povestiri de dragoste fara izbanda! (De ce nu mentionam aici si Armance a lui Stendhal? Pentru ca in acel roman impedimentul e de natura fiziologica si prin urmare Octave de Malivert necerand-o in casatorie pe Armance de Zohiloff se poarta cinstit si onorabil insa nu eroic.) Dominique, spre pilda, o adora pe Madeleine, care-l iubeste patimas si ea. (In taina; cu domnul de Nievres s-a casatorit din convenienta, din ascultare, din neavizata, naiva tinerete.) Dar ea nu vrea sa-i cedeze din respect pentru sine insasi; tradarea fidelitatii conjugale ar compromite-o iremediabil in ochii constiintei proprii si, cu toate ca inca nu putea citi Salut tristete de Francoise Sagan (scrisa cam abia dupa un secol), avea sa aiba si ea parte de nefericire si amaraciune daca i-ar raspunde lui Dominique, asa cum din toata inima doreste. Dominique, totusi, i-ar fi putut invinge rezerva, doar putin sa fi staruit si era de ajuns. (Scena, in carte, e pe muche de cutit si numai abilitatii autorului se datoreaza evitarea unei sarcastic profane si amuzate identificari a tanarului Dominique cu pudicul Iosif in fata sotiei lui Putifar.) N-o face insa, din respect, din mila mai ales, pentru a n-o chinui si a nu-i impune sa devie o femeie adultera, sortita a se dispretui pe sine tot restul vietii, a nu o trece in randul preocuparilor acelora inevitabile si sordide care de cele mai multe ori sunt consecinta chiar dragostei celei mai curate: cautarea locului de intalnire, biletelele, semnele discrete, secretivitatea cronica, masurile de precautie, tot acel mohorat cortegiu de amanunte si tehnica adultera cu iz de camera de hotel dubios si de graba tematoare, de pe urma carora un D.H.Lawrence avea sa constate un caracter de animalitate in legatura dintre atat de frumoasa si nefericita Irene si atat de talentatul si indragostitul arhitect Bossiney. Dominique se infrange, se opreste; el, pentru ca e barbat si e deci mai tare; lui ii revine rolul cel mai greu si mai penibil. Ea, slaba si ingrozita si fara aparare in fata patimei si cuprinsa in bratele lui, nu i s-ar fi putut impotrivi mult. Dominique intelege aceasta si nu asteapta sa fie eventual respins ori – si mai probabil – sa i se cedeze si sa fie apoi invinuit: renunta el, pentru ca o compatimeste, pentru ca stie ca pana la urma singurul rezultat al legaturii lor ar fi s-o prefaca pe blanda si minunata Madeleine in ceva foarte banal, foarte vulgar si foarte jalnic: o oarecare nevasta care si-a luat un amant, o oarecare doamna Bovary [Madame Bovary e din 1857] in plus pe lumea asta a domnului Homais si, mai tarziu, a domnului doctor Freud.

Purtarea printului si printesei de Cleves nu este mai putin senzationala. Nu numai ca eroina contesei de Lafayette nu-si inseala sotul cu irezistibilul duce de Nemours (om inzestrat cu toate calitatile din lume), dar ii si marturiseste sotului ei ca e iubita de un altul, pe care si ea il iubeste si ca a ramas fidela celui de care o leaga votul casniciei. Iar printul o crede! [E adevarat ca, ulterior, printul de Cleves este cuprins de banuieli si chinuit de gelozie, ca-i cere unuia din gentilomii lui sa-l urmareasca pe domnul de Nemours, ca ajunge a fi convins ca e tradat, ca abia pe patul de moarte se lasa, in sfarsit, convins de nevinovatia sotiei sale. Dar admirabila scena a marturisirii – unde sinceritatea, increderea si marinimia sunt mutuale – isi pastreaza intreaga ei unicitate si splendoare.] Gesturile si sentimentele acestea sunt cu atat mai surprinzatoare cu cat actiunea are loc la curtea regelui Enric al II-lea, unde galanteria domneste despotic si credinta conjugala nu sta departe de ridicol si habotnicie.

Marturisirea doamnei de Cleves are valoarea unui act liberator si a unei mutatii spirituale; ea desfide si contesta mediul inconjurator, morala si temeliile lui; il neantizeaza. Doamna de Cleves se afirma si se defineste ca o individualitate, ca o forta independenta, ca o persoana. Prin actiunea ei ea se elibereaza din robia lumii, a pacatului si totodata de minciunile conventionale ale societatii sale. Cu mult inainte de Max Nordau ea demasca si respinge conventiile acestea (altele decat ale veacului al XIX-lea, desigur, dar nu are a face: ruperea e aceeasi) si se inscrie in randul oamenilor liberi in zidirea carora una din trasaturile esentiale e surpriza: nu se stie cum vor reactiona, in orice caz nu neaparat conform monotonelor legi ale imitatiei, mimetismului si supunerii la eo quod plerumque fit. Doamna de Cleves se bucura, asadar, de principalele daruri ale fiintei vii: e spontana, nu se stie ce va face, ca ea cine mai e? Societatea se asteapta sa cedeze, sa-si insele sotul, sa-si tainuiasca dragostea. Cand colo ea rezista, se marturiseste sotului si se infrange. Si ea darama o `casa de papusi`, ca Nora lui Ibsen; in alt fel, dar nu mai putin categoric. Pentru ca face exact ce societatea nu se astepta (si nu dorea) sa faca!

Eroina lui Puskin, Tatiana Larina, in prezent casatorita, il respinge pe Evgheni Oneghin (idolul visurilor ei de fata), tot pentru ca nu vrea sa insele: nu-i cedeaza desi il iubeste inca, deoarece ar insemna, acum, sa-si puna mai varstnicul sot intr-o situatie ridicola si fiindca s-ar injosi calcand fidelitatea conjugala. Dostoievski a folosit pilda Tatianei pentru a-si exemplifica principiul: nu ne putem cladi propria fericire pe nenorocirea sau neajunsul altuia. Nici Tatiana nu intelege sa-si intemeieze fericirea batjocorandu-si sotul. Versurile lui Puskin il incantau pe autorul Demonilorsi-i confirmau severa formula:

As fi putut fi fericita
Asa usor…Dar,s-a sfarsit;
azi soarta mea-i pecetluita.
Facut-am poate un pas gresit…
Mamuca mea, ca-n ceasul mortii,
M-a plans; dar bietei Tania sortii
Toti semanau in felul lor…
M-am maritat. Sunteti dator
Sa ma lasati, va rog…Adio!
Eu stiu c-aveti – cum s-o contest? –
Un suflet mandru si onest.
Imi sunteti drag (la ce-as minti-o!)
dar altuia sunt data; deci
Ii voi pastra credinta-n veci. [trad. Gh. lesnea, Evgheni Oneghin, 1959, p.198)]

Doctorul Emil Codrescu este si el din cale afara de altfel decat ceilalti si peste masura de scrupulos. Doar nu-i batran: la patruzeci de ani un barbat ca el, un medic, un om activ, e in floarea varstei (chiar la finele veacului XIX, cand media vietii era mai scazuta decat astazi). Iar Adela, pe care, nu uita s-o tot repete, a cunoscut-o cand era fetita, e acum o tanara femeie divortata. Divortata, si care se vede bine ca-l simpatizeaza mult si il si iubeste – si in orice caz l-ar putea usor indragi. El insa e cu gandul numai la ea, la fericirea ei, e urmarit de teama ca s-ar putea sa traga un profit excesiv de pe urma afectiunii pe care i-o poarta ea si a situatiei in care se afla: izolati intr-o pierduta localitate balneara unde Adela nu-i curtata de vreun alt barbat mai tanar. Eroul lui Ibraileanu, spunand ca e carunt si accentuand diferenta de varsta, dovedeste ca se vede nu cu ochii sai ci cu ochii fetei, cu ochi pe care-i presupune reci, critici, cinici. Inseamna ca face si el parte din exceptionala si – s-o spunem? – fericita categorie a celor capabili sa iasa din ei insisi.

Adolphe, desi la inceputul povestirii se arata a fi un tanar dandy pe care Elleonore (mai mare cu zece ani) il intereseaza numai intrucat reprezinta un lucru greu de dobandit, un fel de pariu pe care e placut sa-l castigi, curand se preface si el intr-un egal al celorlalti seniori: descoperind ca e iubit, se simte vinovat si amarat ca a fost pricina numai de suferinta pentru cea pe care, de la inceput, a condus-o in relatie cu dansul numai si numai dragostea. De partea lui: jocul si ambitia, de a ei sinceritatea si focul iubirii. Iata de ce isi apare siesi ca un marsav: ia toata vina asupra-si, se recunoaste si se declara vrednic de osanda si dispret. Adolphe este si el o raritate: in loc de a se scuza si a insirui defectele si greselile celeilalte parti, in procesul acesta de constiinta el se infatiseaza plin de rusine si pledeaza culpabil.

Ce curioase situatii, ce sentimente ciudate, cat ni se par – in atmosfera literaturii contemporane – de stranii, de apartinand altei lumi, altor eoni! Si sotii de Cleves si Tatiana Larina si doctorul Codrescu si Dominique si Adolphe sunt barbati normali si femei normale, toti sanatosi si supusi legilor firii si nedeosebiti de semenii lor prin insusiri psihice sau mintale creatoare de falii. Nici o piedica fiziologica nu le sta in cale. Si totusi din fidelitate, din mila, din totala reprimare a egocentrismului, din sentimentul acut al demnitatii, din pretuirea onoarei mai mult decat orice altceva, din capacitatea de a renunta – pe sine se jertfesc.

Nu sunt insa – mai inainte de orice si mai ales – caraghiosi? Nu cumva toate aceste frumoase simtaminte sunt cu totul nelalocul lor, si deci stridente, paradoxale ba si nitel jenante si maladive in domeniul sagalnicului, nevazatorului, imprudentului Eros?

Ba da, sunt caraghiosi daca-i privim din perspectiva legii numerelor mari. Nu insa daca socotim ca sunt niste exceptii. Viata ii obliga pe oameni la multe cedari, la solutii de mijloc, la o stenica grija de interesul personal, precum si la satisfacerea cat mai lesnicioasa a placerilor. Si toti acesti oameni, care traiesc, nu trebuie dispretuiti. Asculta de obicieiuri, de puternice legi nescrise, de instincte, actioneaza conform principiilor unei statistici biruitoare. Cand insa printre ei se iveste unul in afara normei, e altceva, e cu totul altceva! Atunci toti ceilalti se ridica in picioare, nitel mirati, nitel stingheri (poate si surazand – a superioritate, a induiosare, a usor dispret?), dar se ridica, impinsi parca de un resort, isi scot palariile sau caciulile si – simbolic macar – iau pozitie de respect. E o schimbare – rara, desigur si de scurta durata – ca atunci cand se deschide fereastra intr-o camera cu aer greu.

Schimbari rare si de scurta durata: caci alde Adolphe, Tatiana Larina, printesa de Cleves, Dominique si Emil Codrescu ( -fidelitatea conjugala e sfanta; vinovatului ii sta deschisa calea recunoasterii si luarii vinei asupra-si; cine vrea, poate sa nu profite de o situatie cand ar insemna sa fie degradanta pentru altul; delicatetea si grija de fericirea altei persoane sunt un imperativ categoric- ) nu sunt (si nu pot fi intr-o lume medie) decat exceptii si fiinte ale unei lumi alta decat cea comuna: lumea anti-profitului, rara de nu si ipotetica, aidoma anti-materiei. In lumea aceasta a interesului normal nu-i putem denumi decat seniori, intrebandu-ne totodata – fata de modul lor de comportare atat de contrar omenestilor tropisme – daca nu cumva senioria nu e totuna cu trecerea omului de la necesitate la libertate ori cu putinta omului de a iesi din sine si a se purta nu fara a lua aminte si la cei din jurul sau, la gusturile, sentimentele, ideile si interesele lor.

In Stapanul inimii sale, dramaturgul francez Paul Raynal a imaginat doi tineri prieteni care iubesc aceeasi femeie. Cel mai varstnic ajunge chiar a trai cu ea, mai ales atrasa insa de celalalt. Intr-atata il ispiteste ea, incat nefericitul tanar, inrobit insa hotarat sa nu-si tradeze prietenul, se omoara. E asasinat, prefera autorul a spune.
Si piesa lui Paul Reynal poate fi clasata in categoria operelor intemeiate pe o proslavire a sentimentului onoarei – ceea ce-i si da un caracter inactual, desi apartine epocii dintre cele doua razboaie mondiale.

(De ce o mentionam osebit? Pentru ca eroul alege sinuciderea iar nu calea regala a rezistentei si razboiului [nevazut] cu sine.)
Nicolae Steinhardt

Acest articol a fost publicat în Bărbat/Femeie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Nicolae Steinhardt: Nobletea femeii, nobletea bărbatului

  1. Pingback: Convertirea culturii la Nicolae Steinhardt – cale de misiune crestina într-o lume secularizata « Pro(-)scris

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s