Sfântul Teofan Zăvorâtul: Duminica vameşului şi fariseului

Sfântul Teofan Zăvorâtul
TÂLCUIRI DIN SFÂNTA SCRIPTURĂ,PENTRU FIECARE ZI DIN AN

Duminica vameşului şi fariseului (a 33-a) [ II Tim. 3,10-15; Lc. 18, 10-14].

Ieri, Evanghelia ne-a învăţat stăruinţa la rugăciune; acum, ea ne învaţă smerenia sau simţământul că nu avem dreptul de a fi ascultaţi. Nu-ţi însuşi dreptul de a fi ascultat, ci să purcezi la rugăciune ca unul ce eşti cu totul nevrednic de luare-aminte şi cutezi a deschide gura şi a înălţa rugă către Dumnezeu numai şi numai datorită nemărginitului pogorământ al Domnului faţă de noi. Nici prin gând să nu-ţi treacă: „am făcut cutare şi cutare faptă bună; aşadar, dă-mi cutare şi cutare lucru”.

Tot ce ai făcut să socoti ca ţinând de datoria ta; erai dator să faci toate aceste fapte. Dacă nu le-ai fi făcut, ai fi fost vrednic de osândă, iar pentru ceea ce ai făcut nu ai de ce să fii răsplătit – nu ai făcut nimic deosebit. Fariseul şi-a înşirat drepturile de a fi ascultat şi a ieşit din templu fără să se fi ales cu nimic. Rău nu a fost faptul că a făcut ceea spunea că a făcut – fiindcă aşa se şi cuvenea să facă – ci faptul că a făcut caz de asta, în vreme ce nici n-ar fi trebuit să-i treacă prin cap aşa ceva. Izbăveşte-ne, Doamne, de păcatul acesta fariseic! Rareori vorbeşte cineva ca fariseul, însă puţini sunt cei care nu simt astfel cu inima: fiindcă de ce se roagă oamenii rău? Pentru că şi fără rugăciune se simt drepţi înaintea lui Dumnezeu.

         Luni [ U Ptr. 1, 20 – 2, 9; Mc. 13, 9-13]. Frica de Dumnezeu, care duce la începutul vieţii sfinte şi plăcute lui Dumnezeu, este şi cel mai de nădejde străjer al acesteia atunci când cineva, urmând insuflărilor sale, pune acest început.

         Ne învaţă aceasta citirea Apostolului de acum, amintindu-ne de înfricoşatele judecăţi şi pedepse ale lui Dumnezeu, arătate încă de aici asupra celor care nu se supun voinţei Sale. „Dumnezeu, zice, pe îngerii care au păcătuit nu i-a cruţat”. Erau curaţi şi locuiau în sălaş prealuminat; dar fiindcă au păcătuit, au fost aruncaţi în întunericul cel mai dedesubt.

         Aşadar, pe mine şi pe tine ne va cruţa Dumnezeu, dacă vom merge împotriva voii Lui?! Păgânătatea se răspândise pretutindeni în vremea lui Noe. Dumnezeu a adus asupra oamenilor potopul şi i-a pierdut pe toţi, afară numai de opt suflete, familia lui Noe. Nu s-a uitat că oamenii erau mulţi. Oare pentru tine singur va sta El pe gânduri – să te piardă sau să nu te piardă – de nu vei asculta glasul Lui?! îndelung a răbdat Domnul Sodoma şi Gomora, dar locuitorii acestor cetăţi, în loc să se înţelepţească, s-au grăbit să atingă culmile păgânătăţii. Pentru aceasta, au fost mistuiţi de foc atunci când nu se aşteptau, iar acest foc este o preînchipuire a focul veşnic care îi aşteaptă pe cei nelegiuiţi. Nici tu nu ai să scapi de acest foc, de vei urma aceleaşi căi. Adu-ţi aminte de toate acestea, şezând la sfat cu tine însuţi, mai ales în liniştea şi în întunecimea nopţii şi întărindu-ţi astfel frica de Dumnezeu, teme-te de păcat ca şi cum în el s-ar strecura către tine văpaia focului veşnic.

         Marţi [II Ptr. 2, 9-22; Mc. 13,14-23]. „Dacă vă va zice cineva: Iată, aici este Hristos, sau: Iată, acolo, să nu credeţi.” Hristos Domnul, Mântuitorul nostru, a zidit pe pământ Sfânta Biserică şi binevoieşte să rămână în ea în calitate de Cap, Dătător de viaţă şi Ocârmuitor. Aici este Hristos, în Biserica noastră Ortodoxă, şi nu este în nici o alta: nici să nu-1 cauţi, că nu ai să-L găseşti. Drept aceea, dacă va veni la tine careva dintr-o adunătură neortodoxă şi va începe să te încredinţeze: „la noi este Hristos”, să nu îl crezi. Dacă vei auzi pe cineva spunând: „noi avem comunitate apostolică şi la noi este Hristos”, să nu îl crezi. Biserica întemeiată prin Apostoli dăinuie pe pământ: este Biserica Ortodoxă. Aici este Hristos, iar acea comunitate întemeiată de ieri, de azi, nu poate fi apostolică, şi în ea nu este Hristos. Dacă vei auzi pe cineva spunând: „în mine vorbeşte Hristos”, dar este străin de Biserică, nu vrea să ştie de păstorii ei şi nu se sfinţeşte prin Taine, să nu îl crezi: în el nu este Hristos, ci un alt duh, care îşi însuşeşte numele lui Hristos, pentru a rupe oamenii de Hristos şi de Sfânta Lui Biserică. Şi să nu dai crezare nimănui care ar încerca să-ţi bage în cap vreun lucru cât de mic care este străin de Biserică. Să ştii că toţi aceştia sunt unelte ale duhurilor amăgirii şi propovăduitori mincinoşi ai minciunii.

         Miercuri [ II Ptr. 3,1-18; Mc. 13, 24-31]. „Iar ziua Domnului va veni ca un fur noaptea.” Hoţul se strecoară noaptea, când nu este aşteptat. Aşa şi ziua Domnului va veni când oamenii nu o vor aştepta; şi de vreme ce nu o vor aştepta, nici nu se vor pregăti pentru întâmpinarea ei. Ca să nu ne îngăduim o astfel de greşeală, Domnul a şi poruncit: „Privegheaţi deci, că nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru” ( Mt. 24,42). Între timp, noi ce facem?

         Priveghem, oare? Trebuie să recunoaştem că nu. Moartea tot o mai aşteaptă câte unul; dar ziua Domnului, mai nimeni. Şi oamenii par a avea dreptate în privinţa asta: părinţii şi strămoşii noştri au aşteptat, şi ziua aceasta n-a venit. De vreme ce nu vedem nimic, de ce să ne gândim că va veni în timpurile noastre? Ca atare, nici nu ne gândim; nu ne gândim şi nu o aşteptăm. Ce este atunci de mirare, dată fiind dispoziţia noastră sufletească, în faptul că ziua Domnului va cădea asupra noastră ca un fur?

         Vom fi asemenea cu locuitorii unui oraş pe care mai-marele guberniei a făgăduit că îl va vizita curând. L-au aşteptat un ceas, 1-au aşteptat două, 1-au aşteptat o zi, pe urmă au zis: „pesemne că nu o să mai vină” şi s-au împrăştiat pe la casele lor. Dar numai ce s-au risipit ei liniştiţi, că guverna-torul a şi venit. Aşa va fi şi cu noi: aşteptăm, nu aşteptăm, ziua Domnului are să vină, şi are să vină fără de veste, căci Domnul a spus: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”. Dar nu este mai bine, oare, să aşteptăm, ca să nu fim prinşi pe nepregătite? Căci nu vom scăpa nepedepsiţi.

         Joi [ I In. 1,8-2, 6; Mc. 13, 31 – 14, 2]. învăţătura desprinsă ieri din spusele Apostolului ne-o vesteşte acum, de-a dreptul, Evanghelia. „Luaţi aminte, privegheaţi, că nu ştiţi când va fi acea vreme. Vegheaţi, dar,… ca nu cumva, venind fără veste, să vă afle pe voi dormind.” Trebuie să aşteptăm şi să avem în gând în fiecare clipă faptul că acum, acum va apărea Domnul şi va străluci ca un fulger de la un capăt al lumii la celălalt.

         Unora li se pare că această aşteptare a Domnului poate fi înlocuită cu aşteptarea morţii. E bine şi aşa (sau măcar aşa): dar aşteptarea venirii Domnului e una, iar aşteptarea morţii este alta. Gândul la venirea Domnului este deosebit de gândul la moarte; deosebite sunt şi simţirile care se nasc sub înrâurirea acestor două gânduri. Tu aşteaptă ziua Domnului, în care totul va lua sfâşit printr-o poruncă fără putinţă de întoarcere. După moarte, tot mai rămâne o vreme în care starea omului nu este hotărâtă pentru totdeauna; dar ziua Domnului va hotărâ soarta tuturor pentru vecii cei nesfârşiţi şi o va pecetlui în aşa chip, că n-ai cum să te mai aştepţi la vreo schimbare. Am aşteptat, zici. Mai aşteaptă. Şi tot aşteaptă.

         Dar asta, vei spune, îmi va otrăvi toate bucuriile. Nu ţi le va otrăvi, ci numai va goni din rânduiala vieţii tale acele bucurii care se folosesc în chip nelegiuit de acest nume. Te vei bucura şi aşa, însă numai în Domnul: şi pe Domnul îl poţi aştepta având astfel de bucurie, şi de te va găsi întru această bucurie, nu te va pedepsi, ci te va lăuda.

         Vineri [ I In. 2, 7-17; Mc. 14,3-9]. „Şi lumea trece, şi pofta ei.” Cine nu vede asta? Totul trece în jurul nostru: lucruri, oameni, întâmplări; şi noi înşine trecem. Trece şi pofta lumii: numai ce gustăm desfătarea prin împlinirea ei, că pier şi una, şi cealaltă; gonim după un alt lucru, se întâmplă la fel; gonim după un al treilea, aceeaşi poveste.

         Şi nimic nu dăinuie, totul vine şi se duce. Cum, dar? Oare nu este nimic care să dăinuie?! Este, spune Apostolul tot acolo: „Cel ce plineşte voia lui Dumnezeu rămâne în veac”. Dar lumea aceasta, atât de nestatornică, cum de dăinuie? Vrea Dumnezeu şi dăinuie. Voia lui Dumnezeu este neclintita şi nestricata ei temelie. Aşa şi omul care stă neclintit în voia lui Dumnezeu, îndată se face statornic şi tare. Atunci când omul goneşte după cele trecătoare, gândurile se înviforează; însă îndată ce el se înţelepţeşte şi se întoarce la calea voii lui Dumnezeu, gândurile şi socotelile lui încep să se aşeze la rostul lor; şi când se va deprinde, în cele din urmă, cu acest fel de viaţă, toate cele ale lui, pe dinlăuntru şi pe dinafară, vor ajunge la o întocmire plină de tihnă şi la o rânduială netulburată. Prinzând început aici, această pace adâncă şi linişte netulburată va trece şi în cealaltă viaţă, şi acolo va dăinui în veşnicie. Iată ce este, în mijlocul curgerii obşteşti din jurul nostru, necurgător şi statornic în noi! Este umblarea întru voia lui Dumnezeu.

         Sâmbătă [II Tim. 3,1-9; Le. 20,45 – 21,4]. Cine sunt cei care „au înfăţişarea adevăratei credinţe, însă tăgăduiesc puterea ei”? Şi cine sunt ceilalţi, care „pururea învaţă şi niciodată nu pot să ajungă la cunoaşterea adevărului”? Primii sunt cei care ţin toate rânduielile din afară prin care se arată viaţa cucernică, dar nu au atâta voinţă încât şi stările lăuntrice să şi le orânduiască aşa cum o cere adevărata cucernicie. Merg la biserică cu bucurie şi stau acolo cu bucurie, dar nu se silesc să stea şi cu mintea neabătută înaintea lui Dumnezeu, ci căzând înaintea Lui cu evlavie şi rugându-se puţintel, scapă frâiele minţii, iar aceasta zboară, înconjurând întreaga lume. Reiese că în vreme ce la arătare ei sunt în biserică, după starea lor lăuntrică nu se află acolo: le-a rămas doar chipul cucerniciei, iar puterea ei n-o au. La fel cu ei şi în toate celelalte privinţe.

         Ceilalţi sunt cei care, intrând pe tărâmul credinţei, nu fac altceva decât să-şi pună întrebări: ce e asta, ce e cealaltă, de ce aşa, de ce pe dincolo – oameni care suferă de curiozitate deşartă. După adevăr nu aleargă, numai să iscodească întruna; şi găsind răspuns la o întrebare, nu adastă mult timp asupra lui, ci simt degrabă nevoia de a căuta un alt răspuns. Şi uite-aşa se învârt ziua şi noaptea, iscodind şi iar iscodind, fără a fi vreodată pe deplin mulţumiţi cu cele aflate. Alţii aleargă după desfătări, iar ei umblă să-şi satisfacă curiozitatea.

Acest articol a fost publicat în Căsătorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s