unul pe altul se preţuiesc si se cinstesc

Din “Despre iubirea crestina”
De Jean-Claude Larchet
Editura Sophia
Poate fi cumparata de AICI

Iubirea soţilor – iubire creştină

Arareori e pomenită iubirea creştină când se vorbeşte de iubirea dintre soţi. Şi totuşi aici e lucrătoare mai mult decât oriunde iubirea creştină – care este şi se numeşte iubire de aproapele —, pentru că soţii îşi sunt unul altuia aproapele cel mai de aproape.

Sunt multe chipurile dragostei ce-i leagă între ei pe bărbat şi femeie.

1. Unul e cu totul trupesc; îi mână unul spre altul instinctul, sădit în fire spre înmulţire, care nu alege, spre unire, o persoană anume, ci bărbătescul din fire merge către ce este din fire femeiesc. Pe aceştia îi leagă plăcerea trupească iscată de întâlnirea trupului cu trup.

O astfel de unire, întemeiată numai şi numai pe ardoarea cărnii, e nestatornică şi trecătoare; uşor se trece de la un trup la altul; atunci când cauţi doar plăcere, oricare trup e tocmai bun. In vremea noastră, nestatornicia e socotită, mai cu seamă de tineri, lucru bun: fereşte de monotonie şi libertăţii nu-i pune nici un frâu.

De fapt, e o legătură dezamăgitoare, îngustată în trup: nu-i suflet în ea, şi nici un strop de duh. Nu e unire adevărată, deplină, între persoane; nu se întâlneşte adânc cu adânc, ci numai trupul se alipeşte de trup. Plăcerea trupească, puţină şi trecătoare, nu poate sătura deplin. De i se nesocoteste sufletul si duhul, omul e schilodit si nu mai este om, ci un lucru oarecare, de care te foloseşti cum vrei. Legătura de acest soi e un păcat împotriva iubirii, şi mai cu seamă împotriva iubirii creştineşti.

2. Alt chip al legăturii dintre bărbat şi femeie e dragostea pătimaşă. E zugrăvită adesea în cărţi, e înfăţişată pe scenă; e celebră şi un adevărat simbol. Aici, patima — în înţeles psihologic, iar nu spiritual — se arată în ardoarea cu care e râvnită, din toate puterile şi cu toată tăria, posedarea şi păstrarea fiinţei dorite.

Patima preţuieşte peste măsură de mult fiinţa dorită, e oarbă la cusururile ei, născoceşte însuşiri pe care nu le are, o socoteşte a fi desăvârşită în toate. Aceasta este ceea ce Stendhal, în Despre iubire, numeşte metaforic „cristalizare”1. [ 1 „în adâncurile părăsite ale minelor de sare de la Salzburg, se aruncă o creangă de copac desfrunzită de iarnă; după două-trei luni, e scoasă de acolo acoperită de cristalizări pline de strălucire; cele mai mici crenguţe, nu mai mari decât gheruţa de piţigoi, sunt împodobite cu o sumedenie de diamante scânteietoare, care-ţi iau ochii; creanga de la început e de nerecunoscut. Ceea ce eu numesc cristalizare este operaţia minţii care descoperă în tot ce i se înfăţişează noi perfecţiuni ale persoanei iubite” (Despre iubire, cap. 2)]

Nu-i lucru rău că îndrăgostitul îşi socoteşte iubita o fiinţă minunată şi o preţuieşte nemăsurat de mult — Părinţii doar îndeamnă la astfel de purtări când vorbesc de iubirea creştină; rău e că o măsoară cu o măsură rea, care este iubirea de sine.

Frumoasele însuşiri şi desăvârşirea cu care este împodobită fiinţa pătimaş iubită sunt rodul închipuirii; pătimaşul îşi ciopleşte un soi de idol, făurit din dorinţele sale, dar, deopotrivă, şi din slăbiciunile şi neîmplinirile lui. Pătimaşul nu iese din sine iubind, priveşte la celălalt cu ochii iubirii de sine. Adevăratul preţ al celuilalt nu-l ştie; nici cum este acela cu adevărat. E o pânză pe care pofta-i zugrăveşte chipul dorinţelor sale. Multe romane ne arată că iubirea pătimaşă nu-i altceva decât răsfrângere de sine în cel din care pătimaşul şi-a făcut oglindă. Stendhal şi Proust, de pildă, ne arată cum misterul unei fiinţe înflăcărează pasiunea, pentru că lasă loc visării.

In celălalt pătimaşul voieşte să-şi vadă propriul chip răsfrânt; vrea ca acela să-i ostoiască dorinţele şi neîmplinirea. Iubirea pătimaşă e iubire făţarnică, face din celălalt prilej de iubire de sine; adevărata iubire este iubirea închinată cu totul celuilalt. Iubirea pătimaşă are chipul lui Narcis.

In dragostea pătimaşă nu-i întâlnire adevărată cu celălalt; mai întâi, pentru că, oarbă la ce este acela aievea, priveşte doar la nălucirile ei; apoi, pentru că-l vede doar ca pe o jucărie a desfătării sale; căci orice patimă ţinteşte desfătarea, a simţurilor, fireşte, dar si a sufletului. Celălalt nu-i ţinta iubirii, cum s-ar cuveni, ci cale spre plăcere, unealtă, un lucru oarecare aşadar.

In lumea noastră, pasiunea e foarte lăudată. Pare să aibă puteri minunate. Nu-i oare ea cea care ne scoate din cărările bătute, din banalul vieţii şi din plictiseala de zi cu zi? Ne înflăcărează si ne face tari; dă vieţii noastre gust şi bucurie; ne face să trăim din plin; iubirea noastră — ne şopteşte – e o iubire mare, adevărată şi fără de sfârşit. Până la urmă însă, scrum şi cenuşă se alege din fericirea celor pe care i-a îmbătat; adeseori şi viaţa lor o pierde; şi întotdeauna – de rămâne aşa şi nu se schimbă – sfârşeşte rău; pentru orice artă doritoare s-o descrie, e un izvor de inspiraţie nesecat.

Că arde zile, câteva, ori ani, câţiva şi ei, negreşit timpul o stinge şi o spulberă. Chipul visat nu poate înfrunta la nesfârşit chipul cel aievea şi încetul cu încetul se destramă, întâlnirile dese, prezenţa vie a celuilalt, grijile de zi cu zi surpă puterea iluziei. Pătimaşul descoperă puţin câte puţin o fiinţă în care nu mai e nimic din ce visase; are în fată un străin, pe care îl priveşte acum cu nepăsare, de nu cumva ajunge să-l urască, pentru că nu e aşa cum l-a visat; ce-i stă înainte e vrednic de lepădat, un lucru obişnuit, fară nici o asemănare cu cel din visele sale; şi-l urăşte pe cel mai înainte atât de iubit, că nu i-a adus ostoirea dorinţelor si nevoilor sale şi i-a răpit desfătarea ce-o gustase în vis.

3. Pe bărbat şi femeie îi mai poate lega şi iubirea ca sentiment, care este unul dintre chipurile philiei, numele dat de greci simţirii iubitoare faţă de cineva. E o iubire înrudită cu iubirea pe care o are părintele faţă de fiu şi fiul faţă de părinte, ori prietenul faţă de prietenul său; e însă mai aprinsă1[ 1Cf. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Efeseni, XX, 1: „nu-i simţământ mai puternic ca acesta”], nu iubeşte pe mulţi2[ Cf. E. Fromm, L’Art d’aimer, Paris, 1968, pp. 71-75], ci doar o fiinţă anume, alege pe cel pe care-l socoteşte potrivit; alipeşte nu doar trupul, ci şi sufletul. Cei doi se atrag şi se plac gândind că, bărbat şi femeie fiind, împreună vor face o singură fiinţă, deplină, de alt gen: Androginul înfăţişat de Platon în Banchetul său3[Platon, Banchetul 189d-191e]; sau cum spune Scriptura: vor fi amândoi un trup (Mt. 19, 5). Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte zicând: „De nu-s uniţi, nici unul nu e întreg; şi fiecare e doar o jumătate dintr-un tot.”‘1 [Omilii la Coloseni, XII, 5].

E o mare bogăţie de simţiri în iubirea aceasta: respect, afecţiune, tandreţe, bunăvoinţă, milă şi altele multe; e sentiment, dar nu-i sentimentală; e în ea dorinţă, voinţă, inteligenţă… Nu este oarbă ca iubirea pătimaşă; vede în cel iubit şi însuşiri, şi metehne. Nici egoistă nu e, pentru că e întemeiată pe dăruire de sine1 şi nu caută în celălalt împlinirea propriilor dorinţe şi nevoi, ci îi este drag acela pentru că e aşa cum e. Nu e nebună şi nesocotită iubirea care are părtaşe mintea şi voinţa; şi nici nu e cu totul de nestrunit; e uşor de cuminţit dacă o ia razna; uşor de hrănit şi uşor de sporit. I se potriveşte cuvântul care spune că „simţămintele adevărate sunt făuriri” ale omului.

Privită dinspre partea duhovnicească, iubirea de acest soi se arată a fi firească şi având întreţesute, ca tot ce-i omenesc, şi virtuţile firii izvodite de Dumnezeu, dar şi metehnele firii căzute.

Firească o socotea şi Aristotel, care spunea că philia – simţirea iubitoare faţă de o altă făptură — este un instinct natural şi spontan. Sfântul Vasile spune şi el că „în firea omului e împlântată ca o sămânţă înclinarea de a iubi”. Nu-i om pe lume care să nu fie însetat de iubire, care să nu vrea să iubească şi să fie iubit. Iubirea e, fară putinţă de tăgadă, cel mai ales simţământ omenesc şi nu-i pe lume trăire mai minunată. E pentru om prilej de înflorire, izvor de bucurie necurmată; de n-ar fi ea, unde ar fi fericirea? Mişcă puterile omului spre un ţel înalt, îl face tot mai bun şi în stare să se întreacă pe sine. Până şi în omul cel mai rău iubirea face să răsară bunătate si dăruire de sine.

Iubirea omenească însă poartă însemnele mărginirii şi firii rănite de păcat.

Nestatornicia e slăbiciunea ei dintâi.

Nu rareori vedem că atracţia, dorinţa şi afecţiunea pe care le-au trezit firea, caracterul, gusturile şi ideile persoanei iubite – odată înnodată legătura între cei care de aceea s-au unit — suferă schimbare; obişnuinţa aduce delăsare, vraja se stinge încet-încet şi piere; de-s simţămintele aceleaşi, e parcă altul cel iubit; cu vremea, cei doi se află, fiecare, nu lângă cel cunoscut cândva, ci parcă lângă un străin.

De altfel, sentimentele sunt în chip firesc lunecoase, când bune, când rele şi când mai aprinse, când mai reci.

Iubirea omenească e slăbită şi de multele patimi ale omului căzut; cea care calcă peste iubirea de sine nu e ferită până la urmă de muşcătura acestei patimi; o războiesc, o macină şi o ruinează, iarăşi, iubirea de arginţi – zgârcenia şi goana după avuţii —, desfrânarea, mânia, cu toate ale ei, tristeţea, teama, slava deşartă şi mândria, judecarea celuilalt, dorinţa de stăpânire şi tot ce aduce în suflet apusul iubirii: nepăsarea, răceala, indiferenţa…

Voinţa şi bunăvoinţa — la care îndeamnă morala — sunt un sprijin pentru slăbiciunile acestea. Dar firea căzută îşi spune cuvântul şi aici: voinţa nu are nici ea prea multă vlagă şi omul e o pradă uşoară pentru patimi.

Firava iubire omenească singur harul dumnezeiesc o întăreşte; el o dezmărgineşte; de la el primeşte statornicie, trăinicie, adâncime, adeverire în chip desăvârşit.

Pentru Ortodoxie, căsătoria este o sfântă „taină”, iar preotul, un slujitor prin care li se împărtăşeşte harul Sfântului Duh celor ce se însoţesc, pentru ca dragostea lor să se înduhovnicească, legătura dintre ei să-şi afle temei în ceea ce este mai presus de fire, viaţa lor şi ei înşişi să se transfigureze, ca să se mântuiască şi să se îndumnezeiască amândoi.

Harul dumnezeiesc primit în Sfânta Taină a Nunţii e începătură şi hrană pentru un alt soi de vieţuire în doi, duhovnicesc — tot aşa cum Botezul dăruieşte o nouă naştere, duhovnicească, şi o nouă vieţuire, duhovnicească şi ea, deosebită de vieţuirea cea după trup. Din ceasul acela, iubirea nu mai este un simplu sentiment firesc, ci o stare duhovnicească a sufletului în care iubirea de aproapele capătă chipul potrivit rânduielii şi rostului vieţii conjugale; unirea soţilor nu mai este nici ea simplă unire naturală – celula socială primitivă ci o comuniune duhovnicească, pe care Sfântul Ioan Gură de Aur o socoteşte drept o „mică Biserică”.

Cununia creştină întemeiază o legătură mai presus de fire între bărbat şi femeie, pentru că Dumnezeu Însuşi e făptuitorul şi chezaşul unirii lor, izbăvind-o de vremelnicie şi dându-i statura veşniciei, după cuvântul lui Hristos: Ce a unit Dumnezeu omul să nu despartă (Mt. 19, 6; cf. Mc. 19, 9). Adevărul acesta îl mărturiseşte si rugăciunea preotului din vremea săvârşirii Tainei: „Însuţi, acum, Stăpâne, întinde mâna Ta din sfântul Tău locaş şi uneşte pe robul Tău (N) cu roaba Ta (N), pentru că de către Tine se însoţeşte bărbatul cu femeia.”

Preschimbarea iubirii prin har e prefigurată la nunta din Cana (cf. In 2, 1-10), prin minunea prefacerii apei în vin. Vinul închipuie puternica şi preafrumoasa iubire a soţilor de la începutul căsniciei; sfârşirea lui arată că şi ea sfârşeşte; păleşte, se sleieşte şi se surpă sub povara obişnuinţei şi a traiului de zi cu zi; o face să piară egoismul, vădit prin patimi care terfelesc iubirea.

Apa sunt puterile omului, bunele porniri sădite în firea sa, care iau chipul iubirii celei fireşti, numită de noi iubire-sentiment. Apa aceasta e pusă în vase de piatră, folosite pentru curăţirea iudeilor, care închipuie mijloacele legaliste ale Vechiului Testament de a întemeia şi a face să dureze iubirea în căsnicie – respectarea făgăduinţei, a legământului sau a contractului dintre soţi. Hristos însă preschimbă firea şi rostul iubirii; El preface apa (adică iubirea ca simţământ firesc sau eros]) în vin (într-o stare duhovnicească care poartă chipul iubirii de aproapele, adică în agape).

Iubirea soţilor, de-acum duhovnicească, e înălţată la o treaptă pe care nu poate sui sentimentul firesc — fie el pornire a inimii, fie lucrare a voinţei; iubirea are a se supune de acum „poruncii” iubirii de aproapele, care cere din partea celor doi ostenelile nevoinţei, adică curăţirea de patimile care pun stavilă iubirii, şi o viaţă potrivit virtuţilor, care sunt deopotrivă temelii şi feţe ale iubirii celei duhovniceşti.

Iubirea fiecăruia are de-acum un rost îndoit: să-l iubească cum nu se poate mai mult de curat şi de adânc pe cel mai de aproape al său şi să lucreze ca să se mân-tuiască si să se îndumnezeiască, şi el, şi acela, într-o părtăşie de nedesfăcut. în „mica Biserică” a căsniciei nici nu se poate altfel, pentru că a-l iubi pe celălalt înseamnă a-i vrea binele, iar binele cel mare, care le întrece pe toate celelalte, e mântuirea si îndumnezeirea lui.

Ţinta supremă a căsătoriei este, aşadar, împărăţia cerească. De aceea iubirea duhovnicească nu-i roabă vremelnicului, ci fiică a veşniciei; n-o ţin în viaţă făgăduinţe şi învoieli omeneşti, ci însăşi noima fiinţării sale şi părtăşia la dragostea dumnezeiască — energie necreată a lui Dumnezeu —, prin seva harului care o rourează. Cununile puse pe capul mirilor în Sfânta Taină a Nunţii, printre altele, închipuie şi aceea că sunt meniţi să dobândească prin viaţa de căsătorie cununile de slavă ale împărăţiei cereşti, după cum se şi rosteşte într-una dintre rugăciuni: „Doamne, binecuvântează nunta aceasta […] şi dă robilor Tăi acestora (N)… cununa cea neveştejită a măririi.”

La o asemenea înălţare îndeamnă si versetele din Epistola către Efeseni care se citesc cu acest prilej: Supuneţi-vă unul altuia, întru frica lui Hristos. Femeile să se supună bărbaţilor lor ca Domnului, pentru că bărbatul este cap femeii, precum şi Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui Mântuitor şi este. Ci precum Biserica se supune lui Hristos, aşa şi femeile bărbaţilor lor, întru totul. Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt, şi ca s-o înfăţişeze Sieşi, Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană. Aşadar bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile ca pe înseşi trupurile lor. Cel ce-şi iubeşte femeia pe sine se iubeşte. Căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său, ci fiecare îl hrăneşte şi îl încălzeşte, precum şi Hristos Biserica, pentru că suntem mădulare ale trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui. De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică. Astfel şi voi, fiecare aşa să-şi iubească femeia ca pe sine însuşi; iar femeia să se teamă de bărbat (Efes. 5, 21-33).

Apostolul Pavel respectă aici ierarhia bărbat-femeie a vremii sale şi corespondenţa genurilor masculin şi feminin. Dar majoritatea comentatorilor actuali socotesc că în acest text e vorba de obligaţii care privesc atât bărbatul, cât şi femeia, şi că amândoi se cuvine să ia drept icoană a iubirii lor iubirea lui Hristos faţă de Biserica Sa, şi s-o trăiască potrivit analogiei înfăţişate de Sfântul Pavel.

Astfel, iubirea soţilor se cuvine întemeiată pe smerenie şi jertfă de sine. Fiul lui Dumnezeu, deşertându-Se de slava firii Sale celei dumnezeieşti, S-a făcut om, luând asupra Sa slăbiciunile şi mărginirile neamului omenesc celui căzut, afară numai de păcat, primind să sufere şi să moară pentru mântuirea lui. Tot aşa, fiecare dintre cei doi soţi trebuie să se lepede de drepturile vieţii individuale — în care e „liber” şi neatârnat, neavând nici o altă grijă şi răspundere decât faţă de sine însuşi —, primind să-şi jertfească ego-ul – generator de egoism şi de individualism separator şi dezbinător —, gata să sufere şi să moară faţă de sine însuşi, spre folosul vieţii, împlinirii şi fericirii celuilalt; în „mica Biserică” a familiei, toate acestea sunt cugetate duhovniceşte, iar nu trupeşte.

Şi fiecare trebuie să se micşoreze şi să se pună în umbră pe sine, făcând tot mai mult loc celuilalt, după cum Hristos, în viaţa Sa pământească, S-a smerit şi S-a micşorat — nelăsând să I se vadă dumnezeirea decât în vremea Schimbării la Faţă -, pentru a face loc în El omenităţii, pe care voia s-o mântuiască şi s-o îndumnezeiască. Şi fiindcă unul faţă de altul se smeresc, nici unul nu pierde, şi amândoi câştigă, fiindcă unul pe altul se preţuiesc si se cinstesc, şi unul pe altul se încununează, după cum se arată în slujba cununiei.

In căsnicie, cei doi se au unul pe altul, însă nu ca nişte lucruri de care fiecare s-ar putea folosi cu putere de stăpân. Se au unul pe altul dăruindu-se unul altuia, lepădându-se fiecare, de dragul celuilalt, de sine şi de voia sa, de luarea-aminte numai la sine, de sorbirea din bucuriile vieţii de unul singur, într-un cuvânt de orice formă de egoism. Aceasta o spune Apostolul Pavel zicând: Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea, nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia (I Cor. 7, 4); nu mai are nici unul dintre ei putere asupra sa, fiindcă, altfel spus, primeşte să se lepede de această putere.

Cuvântul din Efeseni 5, 21, citat mai sus: Supuneţi-vă unul altuia, se face răsunet al învăţăturii Domnului, Care îndeamnă pe ucenici să slujească celorlalţi, iar nu să stăpânească asupra lor, urmându-I pilda (cf. Mc. 10, 42-45). Lepădarea înstăpânirii asupra celuilalt, a voinţei de a-l stăpâni şi dorinţa de a-i sluji sunt simţămintele fireşti ale iubirii dintre soţi, ca şi ale oricărei alte forme de iubire creştină. Spunând Dumnezeu: Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el (Fac. 2, 18), dă drept temei al vieţii în doi ajutorarea şi sprijinirea reciprocă.

Sprijinul acesta nu-i doar trupesc şi sufletesc, ci şi duhovnicesc, de care e nevoie şi când e vorba de căderi – păcate, greşale, slăbiciuni, neputinţe -, după cuvântul Ecclesiastului care zice: Mai fericiţi sunt doi laolaltă decât unul, fiindcă au răsplată bună pentru munca lor. Căci dacă unul cade, îl scoală tovarăşul lui. Dar vai de cel singur care cade şi nu este cel de-al doilea ca să-l ridice! (Eccl. 4, 9-10), dar şi când e vorba de înălţarea duhovnicească la care sunt chemaţi.

Icoană a iubirii lor să-şi aibă soţii iubirea Domnului pentru Biserica Sa şi dragostea din sânul Preasfintei Treimi. In dragostea lor întreolaltă, cele trei Persoane dumnezeieşti sunt desăvârşit una fară confundare, căci rămân tot trei, şi nedespărţite, fară separare. In iubire, soţii se cuvine să aibă simţirea acestei uniri fără amestecare, a împletirii strânse care nu sfâşie deosebirile, ci, dimpotrivă, le menţine şi le vădeşte, fară să dea prilej de ruptură ori de potrivnicie. Să înveţe să-şi ducă traiul laolaltă, respectând fiecare deosebirea celuilalt, lăsându-l fiecare pe celălalt să-şi manifeste însuşirile sale, care-l fac unic şi de neînlocuit. Şi, iarăşi, fiecare să aibă grijă ca nu cumva deosebirile să strice unirea, să nu ajungă prilej de despărţire şi dezbinare, ci să rămână armonioase, ca două note care-s diferite, dar se aud melodios.

Dragostea care-şi ia drept icoană Preasfânta Treime nu face din deosebire pricină de despărţire, de dezbinare sau de împotrivire, ci, dimpotrivă, izvor de îmbogăţire reciprocă şi prilej de o şi mai mare iubire. Soţii nu-şi sunt unul altuia piedică, ci, dimpotrivă, înlesnire şi încununare a unei vieţi împlinite şi a împlinirii de sine. Acesta este un alt tâlc al cuvintelor rostite la vremea punerii cununiilor de către preot, când zice către mire: „Se cunună robul lui Dumnezeu (N) cu roaba lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”, iar către mireasă: „Se cunună roaba lui Dumnezeu (N) cu robul lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.” Se cunună unul cu altul, adică se încunună unul cu altul, adică fiecare dintre soţi îl primeşte pe celălalt drept cunună şi încununare a sa.

Iată de ce în Ortodoxie căsătoria este privită drept cale duhovnicească şi de nevoinţă, ca şi monahismul.

Traiul laolaltă, în ambele cazuri, e un bun prilej de punere în lucrare a iubirii – a iubirii de aproapele —, care cere lupta şi biruirea a tot ce stă împotriva iubirii şi săvârşirea virtuţilor care o însoţesc. Viaţa în căsnicie e însă mai lesnicioasă, pentru că cei doi se însoţesc pe temeiul potrivirii dintre ei, aflând fiecare în celălalt şi ceva din ale sale, şi ceva ce îi lipseşte. Viaţa monahală uneşte oameni pe care numai ţelul comun îi ţine laolaltă, nu potrivirea de fire ori prieteşugul.

In amândouă însă e nevoinţă şi luptă de dus împotriva celor ce tulbură pacea traiului în comun şi sunt potrivnice iubirii: pornirea de a ne socoti pe noi înşine cel mai bun dreptar şi a-l aduce pe celălalt la măsurile noastre, judecarea celuilalt, lipsa de îngăduinţă, nerăbdarea, dorinţa de stăpânire, legate, toate, de patimile de căpătâi, iubirea rea de sine şi mândria.

In amândouă se cere de la fiecare dintre cei ce vieţuiesc laolaltă strădanie împreună-lucrătoare cu harul dumnezeiesc hărăzit stării sale – fie că a ales călugăria, fie căsătoria —, ca să-şi topească sinea păcătoasă, omorând în el pe omul cel vechi, trupesc şi pătimaş, ca să vieze omul cel nou, omul duhovnicesc; şi aşa, râvnind întru osteneală asemănarea cu Hristos, se va arăta cinstitor al fratelui, iubindu-l aşa cum este, cu cea mai mare îngăduinţă, răbdare, bunăvoinţă şi mărinimie; va surpa judecarea celuilalt cu prihănirea de sine, nepăsarea cu grija pentru frate şi toată luarea-aminte, răceala inimii cu mila şi împreuna-pătimire…

După cum am mai spus, sădirea şi rodirea iubirii celei duhovniceşti se face războind patimile care-i stau împotrivă. Potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, cununiile puse pe capul mirilor la nuntă sunt semnul biruinţei asupra patimilor.

Am arătat deja care sunt principalele patimi. E de folos acum să amintim aici lista mai completă, dată de Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Când ne îngrijim prin plăcere de iubirea trupească de sine, naştem lăcomia pântecelui, mândria, slava deşartă, îngâmfarea, iubirea de arginţi, zgârcenia, tirania, fanfaronada, trufia, ne- chibzuinţa, desfrânarea, părerea de sine, înfumurarea, dispreţul, injuria, necurăţia, uşurătatea, risipa, neînfrâ- narea, frivolitatea, umblarea cu capul prin nori, moleşeala, pornirea de a lua în râs, multa vorbire, vorbirea la nevreme, vorbirea urâtă şi toate câte mai sunt de felul acesta. Iar când ascuţim mai mult prin durere modul iubirii trupeşti de sine, naştem mânia, pizma, ura, duşmănia, ţinerea de minte a răului, vorbirea de rău, cleve-tirea, întristarea, deznădejdea, defăimarea Providenţei, lâncezeala, negrija, descurajarea, puţinătatea de suflet, plânsul nepotrivit, tânguirea, jalea, văicăreala, pizma, vrăjmăşia şi toate câte ţin de o dispoziţie care a fost lipsită de prilejurile plăcerii. în sfârşit, când din alte pricini se amestecă în plăcere durerea, dând perversitatea – căci aşa numesc unii întâlnirea părţilor contrare ale răutăţii -, naştem făţărnicia, ironia, viclenia, prefăcătoria, linguşirea, dorinţa de a plăcea oamenilor, şi toate câte sunt născociri ale acestui viclean amestec.”

Toate aceste patimi, care strică legătura noastră cu Dumnezeu şi cu aproapele îndeobşte, strică şi traiul de zi cu zi în familie, omorând iubirea, împiedicând răsărirea şi înflorirea ei.

Zidirea iubirii în sânul familiei cere din partea soţilor necurmată nevoinţă şi luptă cu patimile, pentru a le stinge şi a le nimici cu harul dăruit lor în Taina Nunţii.

Iar dacă, astfel, ajung la nepătimire, după măsura ei au parte în căminul lor şi de pace, cerută de la Dumnezeu în multe rugăciuni din slujba Logodnei şi Cununiei: „Pentru ca să li se trimită lor dragoste desăvârşită, paşnică şi ajutor, Domnului să ne rugăm”; „binecuvântează nunta aceasta. Şi dă robilor Tăi acestora (N) viaţă paşni- că […], dragoste unuia către altul întru legătura păcii.” Pacea aceasta nu este simpla pace a vieţii ferite de tulburări lumeşti sau a „bunei înţelegeri” dintre soţi, ci pacea răsărită din stingerea şi nimicirea patimilor; e har al lui Dumnezeu, dăruit sufletelor potrivit curăţiei lor; e o pace mai presus de pacea acestei lumi, căci Domnul nu-Şi dă pacea Sa precum dă lumea (cf. In 14, 27).

Anevoioasă şi greu de dus e lupta cu patimile, şi plină de suferinţă; la capătul ei, omul e mort pentru sine; omul căzut e junghiat, omul cel vechi omorât; pentru că şi unul, şi altul viază prin patimi, iar patimile sunt toate chipuri ale alipirii de sine, care îl despart pe om de Dumnezeu şi de semeni, iar în căsnicie, îi despart pe soţi. Nu trebuie de aceea să ne mire invocarea mucenicilor în slujba Cununiei: „Sfinţilor mucenici, care bine v-aţi nevoit şi v-aţi încununat, rugaţi-vă Domnului să se mântuiască sufletele noastre. […] Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule,[…] bucuria mucenicilor!”; chiar şi punerea cununiilor simbolizează, între altele, încununarea mucenicilor.

Căsnicia nu e mucenicie, dar nu e străină de ea, căci nu dă roade fără jertfelnicie, nu e lipsită de suferinţă şi moarte în duh, şi dă mărturie (rnartyria) de biruinţa şi stăpânia până la sfârşit a iubirii zidite pe Hristos.

Celălalt chip al nevoinţei în căsnicie e săvârşirea virtuţilor, prin care se stârpesc patimile potrivnice iubirii.

Despătimirea dinspre bani şi avuţii îi izbăveşte pe soţi – deopotrivă în îndestulare şi în sărăcie – de înstrăinarea în mincinoasele bogăţii ori nevoi ale lumii, nelipsită de griji, de frământări şi de certuri; sufletul e liber să petreacă viaţă duhovnicească; au vreme să se îngrijească şi de alţii, nu numai de ei; împlinesc porunca iubirii şi dincolo de pragul casei lor.

înfrânarea, prin dominarea pornirilor trupeşti (mai cu seamă în vremea posturilor rânduite de Biserică), îi scoate pe soţi din robia instinctelor, supune unirea trupească unirii sufleteşti şi celei în duh, le lasă vreme pentru lucrări duhovniceşti, după cum îndeamnă Apostolul: Să nu vă lipsiţi unul de altul decât cu bună învoială pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea (I Cor. 7, 5).

Curăţia în căsnicie nu trebuie înţeleasă drept lipsire de legătura trupească, care e lucrarea înfrânării, pomenită mai sus, ci neprihănire a trupului, a inimii şi a minţii dinspre patimile cărnii (porneia), adică: legătura cu desfrânatele (cf. II Cor. 6, 15), homosexualitatea (cf. Rom. 1, 26-27), adulterul (cf. Mt. 5, 27-28; I Cor. 6, 9; Evr. 13, 4). Cugetând la căderea în astfel de patimi, Apostolul Pavel dă drept rost de căpătâi al căsniciei să fie, după cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, „adăpost al curăţiei”: Din cauza desfrânării, fiecare [bărbat] să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său. Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului (I Cor. 7, 2-3). Urmând Apostolului, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „La ce e bună, dar, căsătoria şi pentru ce a lăsat-o Dumnezeu pe ea? Ca să scăpăm de desfrânare, ca să ne înfrânăm pofta, ca să trăim în curăţie; […] Acesta-i darul căsniciei, acesta rodul, acesta folosul. […] Un singur lucru se cuvine să ne mâne la hotărârea de a ne căsători — de nu voim să alegem mai degrabă fecioria: fuga de păcat, ferirea de desfrânare; de aceea, ţelul căsătoriei nu-i altul decât să ne ajute să ne păzim curăţia” ‘; „căsătoria a fost lăsată pentru două pricini: pentru curăţie şi pentru naşterea de prunci; iar dintre ele, cea mai mare este curăţia.”

Curăţia îşi are noima ei şi în căsnicie, după cum se înţelege din acest îndemn al Apostolului: Cinstită să fie nunta intru toate şi patul neîntinat (Evr. 13, 4). E nepri- hana de care se învredniceşte unirea trupească cu gând curat şi carnea supusă sufletului şi duhovniciei, care nu caută plăcerea de dragul desfătării — făcând din celălalt o jucărie —, ci o primeşte ca pe o mărturie în trup a unei legături mai sfinte, ca pe o gustare în chip simţit a bucuriei de a fi ei doi un trup (Fac. 2, 24; Mt. 19, 5).

Chiar dacă pare lucru de mirare, unde e curăţie e şi înţelegere trupească — atât de dorită de cei lumeşti -, de care nici Biserica nu uită atunci când cere la Cununie nu numai „bună înţelegere sufletească”, ci şi „bună înţelegere trupească”; că nu poate fi despărţire în dragostea creştină între legătura trupească şi cea sufletească, în duh, care împărăţeşte peste ea şi de la care îşi capătă cinstea şi noima. Când se întâlneşte numai trup cu trup şi sufletele nu-s de faţă, când plăcerea e vânată de dragul desfătării şi nu-i culeasă ca rod al iubirii, e greu de dus viaţa în doi.
Mânia, cu feluritele ei chipuri, e alungată de mai multe virtuti.

întâia între ele e răbdarea, de mare preţ pentru răzbi- rea necazurilor şi liniştea traiului în doi; că numai în ea e îndurare a tot ce nu ne este pe plac în purtarea şi vor-bele altuia, a neputinţelor şi slăbiciunilor lui.

A doua, blândeţea, pe care Părinţii — de pildă, Eva- grie — o socotesc totuna cu iubirea şi rudă bună cu virtutea păcii.

Pe lângă acestea, neasemănat de bună e iertarea: stinge degrabă orice ceartă, răul e iute uitat şi nu lasă loc pentru duşmănie. Nu-i şcoală pe lume mai bună decât căsnicia ca să deprindă omul iertarea, văzând cât bine aduce pe dată şi ce dulci sunt roadele ei.

 în locul slavei deşarte si al mândriei să se sădească smerenia, pentru ca duhul slujirii să alunge duhul iubirii de stăpânire, cumplită patimă a traiului în doi! Numai smerindu-ne putem să ne recunoaştem greşelile şi metehnele; e o lucrare pe care fiecare o împlineşte de unul singur, însă nu fără ajutorul celuilalt şi nu fară chin şi suferinţă. Privirea celuilalt, în căsnicie, e o oglindă, şi această oglindă are două feţe: în una ne vedem frumoşi, iubiţi, vrednici de lauda, credinciosia si încrederea celuilalt; cealaltă ne arată, zi de zi, greşelile, metehnele şi neputinţele noastre.

Acesta-i înţelesul spusei de neînţeles din vremea Cununiei, că fiecare dintre soti este cununa — de mucenic – a celuilalt; căci e mucenicie suferinţa pe care o naşte descoperirea dureroasă în privirea celuilalt a neajunsurilor noastre. Smerenia ne dă tăria să ne mărturisim slăbiciunile în fata noastră, a celuilalt si a lui Dumnezeu.

In smerenie e cerere de iertare de la Dumnezeu şi de la semen pentru cele greşite şi mustrare de sine prin pocăinţă. Smerenia învaţă judecata şi osândirea de sine (iar nu a aproapelui), care e pentru soţi izvor de pace şi spor duhovnicesc. Smerenia pleacă voia noastră voii celuilalt; aşa, femeia se supune bărbatului (cf. Col. 3, 18) şi deopotrivă bărbatul se supune femeii; dar mai cu seamă smerenia pleacă voia celor doi voii lui Dumnezeu. Prin supunerea soţilor în faţa voii lui Dumnezeu, înfăţişată de poruncile lui Hristos, neînţelegerile se risipesc, se ajunge la pace, şi căsnicia îşi atinge ţelul ei cel dumnezeiesc.

într-un sfârşit, să nu uităm de rugăciune; că nu se poate să nu se roage unul pentru altul; şi, obişnuindu-se să-şi plece împreună genunchii la rugăciune1, fac cu adevărat biserică din casa lor, împlinind cuvântul Domnului, Care spune: Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor (Mt. 18, 20). Rugăciunea împletită a celor doi împrospătează şi face rodnic harul primit în Taina Cununiei, pe care astfel ei înşişi, liber, îl cer din nou, vădind o inimă deschisă să-l primească.

Rugăciunea este o mărturisire de zi cu zi că Dumnezeu îi ţine împreună, că El este temeiul însoţirii lor şi tot El ţinta. Rugăciunea le dă putere să ducă amândoi lupta cea bună, să biruiască patimile amândoi, să se îngrijească amândoi de virtuţi, căci acestea sunt chipul vieţuirii lor în Domnul. îndeobşte, „se cuvine ca soţii să-L roage pe Dumnezeu să le fie ajutător în tot ce fac”.

De aici urmează, fireşte, că le este de folos să se şi împărtăşească împreună. De aceea li se dă să bea, la Cununie, din acelaşi potir, binecuvântat de preot.2 Scriitorii creştini din primele veacuri spuneau că Euharistia „face din căsătorie un lucru creştinesc”, iar „fără de ea, e doar o legătură trupească”. Din felurite pricini, în Biserica Ortodoxă Cununia a devenit din veacul al IX-lea o slujbă aparte, separată de Liturghia euharistică.4 înainte vreme, cele două slujbe erau unite şi, în principiu, ele rămân asa, de vreme ce soţii sunt îndemnaţi să se împărtăşească la Liturghia dinaintea cununiei.

Cu adevărat, Euharistia este taina în care se înrădăcinează toate celelalte taine, desăvârsitoarea si încununarea lor. Euharistia împrospătează harul primit în Taina Cununiei, dă simţirea lui vie şi-l face roditor.

Note:
•E de notat că în unele îndrumări tipiconale se prevede ca săvârşirea Cununiei să se facă duminica, îndată după Liturghie, tocmai pentru ca soţii să se poată împărtăşi înainte.
•Cf. Sf. Nicolae Cabasila, Despre viaţa in Hristos, IV: „Euharistia este desăvârşirea tuturor celorlalte taine. Ea ajută drept aceea la împlinirea a tot ceea ce nu pot celelalte taine să facă, după cum tot ea este aceea care face să strălucească şi mai tare darul primit prin celelalte taine, întunecat de umbra păcatului.”

Grăind despre iubirea cea duhovnicească, Părinţii spun că are drept temelie nepătimirea — că aşa numesc ei stăpânirea peste patimi şi pacea sufletului care le-a biruit — şi ca o boltă stă peste turnul virtuţilor. Aşa-i şi cu iubirea maritală. Atâta doar că în căsnicie, această îndoită nevoinţă — surparea patimilor şi zidirea virtuţilor -, pe care negreşit o are fiecare de împlinit, nu se împlineşte de unul singur, ci împreună o săvârşesc; la greu se sprijină, se ajută, unul pe altul se rabdă, se aşteaptă pe cale, se iartă, se îndură, se îmbărbătează, se întrec în fapte bune, fiecare luându-l pe celălalt drept pildă de vieţuire sfântă; se roagă împreună şi unul pentru celălalt…

Căsnicia creştină e nevointă, osteneală si trudă înjugată a celor doi, care una ţintesc duhovniceşte: să fie uniţi împreună în Hristos, şi cu Hristos uniţi să fie îm-preună, pe vecie. Potrivit tradiţiei ortodoxe, rostul dintâi al căsniciei nu este trupeasca naştere de prunci, ci naşterea duhovnicească1: a soţilor, care unul pe altul se nasc duhovniceşte, şi a lui Hristos, născut în sânul „bisericuţei celei mici”, care le este căminul.

Ajunşi la capătul acestor cugetări, nădăjduim că am izbutit să arătăm că dragostea soţilor e un chip al iubirii celei duhovniceşti şi că-i legată de traiul duhovnicesc şi-şi trage curăţia din curăţia lui, că sunt de-o fire, pornesc dintr-un izvor, străbat aceeaşi cale si una le este tinta lor.

1 A se vedea, de pildă, Sf. Ioan Gură de Aur: „De voieşti fii, acum, când există zămisliri duhovniceşti şi naşteri de un rang mai înalt, poţi să ai parte de unii mult mai buni, mai vrednici de dorit şi numai de tine atârnă să te faci părinte al lor” (Omilii la căsătorie, I, 3).

Acest articol a fost publicat în Căsătorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la unul pe altul se preţuiesc si se cinstesc

  1. Iulia-M. zice:

    Un blog pe care doar astăzi am reuşit să-l răsfoiesc şi făcând acest lucru mi-am dat seama câte articole minunate conţine ! În special cele legate de iubire-căsătorie.Oricine ar fi autorul sau autoarea acestui blog face o treabă minunată ! Felicitări !

  2. lenalina zice:

    Reblogged this on lenalina.

  3. nicolae24 zice:

    SOOOPER TARE POSTAREA !!!!!!!!! SPER SA AJUNG SI EU SA MA BUCUR CU ADEVARAT SI IN HRISTOS DE MARINIMIA ACESTEI TAINE !!!!!!!!!!! HRISTOS A INVIAT !!!!!!!!!!!!!!!

  4. Cristian zice:

    Casatoria??Prin taina ei,as spune ca e trecerea intr-o noua viata.E atata bucurie,e plin sufletul cu Dumnezeu,inima e prea mare de atata dragoste.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s