Pr. Prof. Dr. Ilarion V. Felea: RELIGIA ŞI CULTURA ÎN SLUJBA BINELUI MORAL

ilarion-felea

Din “Tineretul si Crestinismul. Repere duhovnicesti pentru tinerii zilelor noastre”

Autor : Mladin, Nicolae, mitrop. dr.; Crainic, Nichifor, prof. dr.; Felea, Ilarion V., pr. prof. dr.; Vasilescu, Emilian, arhid. prof. dr.; Candea, Spiridon, pr. prof. dr.; Bunea, Ioan, pr. prof. dr.

Editura :: Mitropolia Olteniei

RELIGIA ŞI CULTURA ÎN
SLUJBA BINELUI MORAL

Pr. Prof. Dr. Ilarion V. Felea

1. După ce Europa a fost scăldată în sânge, chinuită, desfigurată şi ruinată de războaie şi revoluţii, după ce criticile împotriva culturii s-au înmulţit, după ce negaţia progresului moral a câştigat destui aderenţi, după ce în lipsa unor principii conducătoare spiritul anarhic este în plină creştere, după ce maşinismul – semnul căderii în materialism – a ajuns la o dezvoltare golemică, după ce s-a înmulţit numărul falşilor profeţi şi de aceea rătăcim şi după ce toate valorile universale şi etern valabile au fost rând pe rând contestate şi scara lor răsturnată, este vremea să se pună în discuţie, cu toată    seriozitatea   şi   sinceritatea,   problema antropologică, cea mai grea, cea mai complicată şi mai neglijată problemă culturală.

Înnobilarea plantelor, îmblânzirea ferocităţii fiarelor şi protecţia animalelor constituie pentru om probleme dintre cele mai vechi şi mai importante. Chiar şi defectele naturii fizice au început a se îndrepta. Se croiesc drumuri peste munţi, prin munţi şi  peste  ape, se inaugurează linii drepte de comunicaţie aeriană şi subterană, se seacă mlaştinile, se îndiguie râurile şi mările, se plantează păduri pentru îmblânzirea vânturilor şi se sapă canale pentru utilizarea pustiurilor, se înfrumuseţează tot mai mult faţa pământului.

Numai omul se mai sfâşie în veacul al XX-lea cu ferocitatea care nu se întâlneşte nici la fiarele cele mai sălbatice…

Numai ameliorarea lui, de care totul depinde, întârzie mereu. Problema antropologică s-a pus şi până acum în parte. Religia creştină o are în centrul ei. Numărul şcolilor şi al bibliotecilor a crescut extraordinar. Toţi miniştrii culturii, instrucţiei şi educaţiei din lume nu mai încetează cu legile, ordinele şi regulamentele care îndrumă activitatea didactică în şcolile de toate gradele şi categoriile. Toţi pedagogii neamurilor şi bărbaţii de stat aruncă mereu la lozinci, stabilesc sisteme instructive şi metode educative. Cu toate acestea problema antropologică, meliorismul, îmbunătăţirea omului, nu s-a pus în întregime şi cu toată greutatea. S-a discutat numai parţial sau unilateral. Lipseşte principiul conducător, idealul luminător, forţa de coeziune care unifică ideile şi sufletele.

2. S-a făcut apel la puterea conştiinţei. Există în sufletul omului o mare şi misterioasă putere morală: conştiinţa. Ea lucrează în noi ca un înger păzitor şi ca un tribunal de judecată. Ca înger păzitor, ne şopteşte să facem binele şi să ne ferim de rău, iar ca tribunal, după ce am făcut o faptă, ne judecă. Dacă am făcut o faptă bună, „inima” ne laudă şi ne răsplăteşte; dacă am făcut o faptă rea, inima se tulbură, se nelinişteşte, ne mustră şi ne osândeşte, uneori chiar la moarte. Câţi oameni nu se sinucid ca să scape de mustrările conştiinţei!… Paragrafii după care lucrează conştiinţa sunt cuprinşi în morală, adică în totalitatea normelor care cuprind poruncile, virtuţile şi datoriile prin care se desăvârşeşte viaţa omului. Cu toate acestea, câţi dintre oameni respectă cu sfinţenie aceste legi şi glasul conştiinţei, ca să înfrângă în ei pornirile patimilor rele şi astfel să devină mai buni?

S-a făcut apel la lumina raţiunii. Mintea este în om ca o regină care domneşte, ca un soare care luminează cărările vieţii şi ca o zeiţă din care se naşte filozofia – încercarea de a găsi o formulă de explicare a lumii, pentru ca din ea să se poată înţelege mai ales viaţa şi destinul omului – şi ştiinţa, cunoaşterea raţională a lumii. S-a spus şi s-a repetat de atâtea ori, că omul e destul să cunoască bine răul şi nu-l mai face, dar în realitate lucrurile nu stau tocmai aşa.

Orgoliul şi egoismul întunecă mintea şi fac pe om să treacă peste judecăţile cele drepte ale raţiunii sănătoase. Ştiinţa s-a industrializat şi comercializat şi a ajuns la o dezvoltare nemaipomenită. Puterea tehnică a maşinilor, de care se foloseşte omul, a crescut şi s-a perfecţionat încât a lăsat departe pe cel ce se foloseşte de ea. Maşinile s-au perfecţionat şi s-au dezvoltat în chip monstruos, în vreme ce omul a rămas, din punct de vedere moral, un pitic, o făptură nefericită şi, ori de câte ori i se dă ocazia, brutală din cale   afară.   Războaiele,   revoluţiile,   dictaturile, crimele, deportările şi sinuciderile sunt tot atâtea dovezi că oamenii înfrâng foarte uşor judecăţile raţiunii logice, de unde urmează că nici mintea, oricât ar fi de strălucită, nu este o frână destul de puternică împotriva instinctelor bestiale.

S-a făcut apel la emoţiile sentimentului. Pentru a mişca inima omului, cât şi pentru a trezi şi cultiva în conştiinţa lui bucurii alese şi în mintea lui idei înalte, s-au zămislit artele, cele mai alese creaţii ale spiritului omenesc ajuns în contact, prin inspiraţie, cu spiritul divin. Dar nici sentimentul nu ne poate întări îndeajuns în lupta cu poftele şi plăcerile vinovate. El este orb şi emoţiile lui sunt de scurtă durată, ca focul de paie.

În sfârşit, s-a făcut apel la forţa voinţei, ca să înfrâneze patimile. Şi ca voinţa să fie cât mai puternică, i s-a pus la îndemână sportul, educaţia fizică, totalitatea jocurilor recreative şi instructive prin care se urmăreşte fortificarea corpului, asigurarea sănătăţii şi sporirea vitalităţii. Că nici voinţa nu poate singură înfrâna patimile şi josniciile, este un fapt pe cât de tragic pe atât de bine cunoscut din propria noastră experienţă. Apostolul Pavel, un om de o voinţă exemplară, care a trecut în viaţă peste piedici extraordinare şi a propagat creştinismul de la Ierusalim şi până la Roma, prin cele mai mari oraşe din vremea lui, când a fost vorba de puterea voinţei, a minţii şi a conştiinţei omului, ca să biruiască trupul păcatelor, strigă ca un disperat: Om nenorocit ce sunt, cine mă va mântui de trupul morţii acesteia, căci „nu fac binele pe care-l voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc” (Romani 7, 19, 24). Experienţa aceasta, dramatică, se repetă cu fiecare om care încearcă să se facă mai bun numai prin puterea voinţei.

Toate aceste apeluri la conştiinţă, la raţiune, la sentiment şi la voinţă, cu alte cuvinte la morală, ştiinţă, filozofie, artă şi sport, fără de religie, sunt strigăte zadarnice, care au avut un singur ecou, un singur rezultat sigur: au dezbinat fiinţa omului, au împărţit sufletul lui unitar şi l-au slăbit. A merge mai departe numai în direcţia aceasta, a specializării, fără a ţine legătura cu întregul, înseamnă a ne pierde pe drumuri care nu se mai întâlnesc.

3. Nici ştiinţa fără de conştiinţă, nici conştiinţa fără de ştiinţă, nici arta fără de morală, nici morala fără de artă, nici sportul fără de minte, nici mintea fără de sănătate şi înţelepciune, nici una dintre ramurile culturii nu-şi poate îndeplini misiunea fără a ţine legătura organică cu întregul, cu rădăcina vie a sufletului unitar.

Forţa care unifică valorile culturale şi consolidează puterile naturale ale sufletului este religia. Prin religie se readuc toate la un numitor comun: şi arta şi morala şi ştiinţa şi filozofia şi sportul, în vederea progresului. Religia polarizează şi   cristalizează în jurul principiilor şi altarelor sale toate operele şi manifestările sufletului omenesc. Există o ştiinţă, o filozofie, o sociologie, o chimie, o biologie, o morală, o pedagogie, o estetică, o psihologie creştina, toate în spiritul larg al Evangheliei. Prin ele, filozoful, savantul, artistul, moralistul, sportivul se îmbină şi se contopesc cu credinciosul.

Dacă uneori s-au întâmplat mici conflicte între religie de o parte şi filozofie, ştiinţă, arte şi sport de altă parte, acestea nu s-au întâmplat într-o aversiune declarată. Creştinismul osândeşte filozofia, ştiinţa, arta şi sportul când au apucat pe o cale greşită, îndărătnică, eretică şi ateistă, aşa după cum părinţii îşi mustră copiii neascultători când persistă în greşeli. În fond, între religie şi cultură nu există şi nu
poate să existe aversiune sau contradicţie.

Într-un pasaj de o rară pătrundere psihologică, Î.P.S. Mitropolit Nicolae al Ardealului, în studiul despre Religie şi cultură, spune…Religia nu poate fi contrară culturii, deoarece între religie şi celelalte bunuri spiritual-morale, care constituie fiinţa culturii adevărate, nu numai că nu există nici o contrazicere internă, dar trebuie să existe cea mai desăvârşită legătură prietenească. Între dispoziţia religioasă a omului, care este izvorul psihologic al religiei; între raţiunea omului, cu atribuţia năzuinţei spre adevăr, care este izvorul psihologic al ştiinţei; între conştiinţa morală a omului, cu atribuţia năzuinţei spre bine, care este izvorul psihologic al moralităţii; între năzuinţa omului spre frumos, care este izvorul psihologic al artei; între dispoziţia omului spre dreptate, care este izvorul psihologic al dreptului; – cu un cuvânt: între acele puteri spiritual-morale ale omului, din a căror bogăţie izvorăsc acele bunuri care constituie fiinţa culturii desăvârşite, nu există, şi, în starea şi dezvoltarea lor normală, nu poate să existe nici o contrazicere internă. Puterile mari ale lumii sufletului omenesc, după organizaţia şi fiinţa lor, sunt orânduite ca să trăiască în pace şi bună înţelegere, spre mulţumirea şi fericirea omului, nu în certuri şi război.

Sufletul omului trebuie să fie o lume a păcii şi a dragostei, ca să se poată bucura de viaţă. Prin urmare nici intre bunătăţile vieţii, pe care le agoniseşte şi chiverniseşte lucrarea puterilor sufletului omenesc, adică între religie, ştiinţă, morală, artă, drept etc. nu este permis să existe duşmănii şi învrăjbiri. Acel om, care pe toate le cultivă cu dragoste deopotrivă, în împreunarea şi sprijinul lor cel mai prietenesc, este într-adevăr om cult, cult în toată puterea cuvântului.

De asemenea, acel popor care poartă grijă de cultivarea armonioasă a tuturor acelor bunuri – potrivindu-le bine cu firea, cu caracterul, cu obiceiurile, cu limba şi cu aspiraţiile sale naţionale, cu un cuvânt, cu individualitatea sa etnică, acel fericit popor, zic, şi-a întemeiat o existenţă şi o cultură naţională sănătoasă şi trainică, acel popor cu un viitor de aur este chemat să îndeplinească o menire glorioasă în planul Providenţei dumnezeieşti”.

De fapt, în timpurile moderne nu putem să nu constatăm o oarecare despărţire între cultură şi religie. Cultura s-a îndreptat spre raiul pământesc, exclusiv spre raiul pământesc, exclusiv spre bunurile materiale, spre tehnică şi civilizaţie, şi de aici interese şi nenumărate conflicte între oameni. E o greşeală, o spune tot I.P.S. Mitropolit Nicolae, ca şi aceea care susţine că pământul e centrul universului şi soarele se învârteşte în jurul pământului.

Cultura fără de religie e o cultură unilaterală, pseudocultură, care îngustează   orizontul   cunoaşterii   şi   sărăceşte conţinutul  vieţii sufleteşti. Trec peste omenire catastrofe tot mai mari şi totuşi nu ne reculegem şi nu învăţăm din lecţiile şi experienţele ei. Căutăm un punct de echilibru şi valori noi, stabile şi eterne. Nu le vom găsi în afară de creştinism. Se cere revizuit fondul, sensul şi scopul culturii modeme şi pus de acord cu Evanghelia creştină, cu valorile religioase şi morale, stabile şi eterne, pe care le-a revelat Iisus Hristos. Prin creştinism se unifică valorile culturale şi se fortifica puterile naturale ale omului.

Dar religia  nu este numai  un  mijloc  de întrepătrundere şi de unificare a valorilor culturale şi de consolidare şi solidarizare a sufletelor. Religia ne oferă şi remediul de echilibrare, ameliorare, armonizare şi întărire a puterilor sufleteşti şi trupeşti în lupta lor cu instinctele şi cu  patimile  deviate.  înainte  de convertire,  Saul  a  fost  un  rabin  intelectual, raţionalist, Ioan a fost un pescar visător, Luca un medic învăţat, Petru un muncitor harnic, Iustin un filozof nemulţumit. După convertire, Pavel ajunge apostol devenit sfânt şi  martir,  Ioan  teolog, evanghelist şi mistic neîntrecut, Luca evanghelist, Petru apostol şi martir sfânt, Iustin filozof martir. Prin convertire, s-a produs în fiinţa lor o schimbare fundamentală, care echivalează cu o renaştere. A lucrat în sufletul lor o forţă necunoscută, o putere divină, energia harului, care a zguduit până în temelii conştiinţa lor, a consolidat voinţa lor spre bine, a iluminat mintea lor spre adevăr, a îndreptat paşii lor pe calea virtuţii morale şi a dat astfel vieţii lor un stil nou, un conţinut ales, etic şi estetic. A făcut din ei oameni mai buni, dovadă simplă şi convingătoare că meliorismul este posibil. De astă dată nu mai întâlnim un Pavel învins de slăbiciuni şi disperat, ci un caracter creştin îndreptat, nebiruit, optimist şi conştient de adaosul de forţă pe care a primit-o prin convertire.

„Prin darul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt şi harul Lui, care este în mine, nu a fost în zadar” (I Corinteni 15,10). Din colaborarea cu energia harului s-a născut omul nou, creştinul, apostolul neînvins nici patimi, nici de moarte. Fără de har nu este mântuire (Efeseni 2, 5, 8). După cum ochiul nu vede fără de lumină, tot aşa viaţa curată nu este fără de lumina harului. Cum străbate lumina şi căldura soarelui prin aer şi face cu putinţă viaţa, vegetaţia şi rodirea pământului, la fel străbate şi lumina şi căldura harului în viaţa sufletului nostru, ca să o inspire, întărească şi sfinţească. Cum ajută părinţii copiilor ca să se ridice şi să umble în picioare, aşa ajută harul ca să se întărească puterile slăbănoage ale sufletului şi trupului.  Cum soarele nimiceşte microbii, harul nimiceşte păcatul şi întăreşte natura omului spre bine, aprinde în noi lumina minţii negreşelnice şi plăcerea inimii curate.

Harul trezeşte conştiinţa,   întăreşte   virtuţile,   sfinţeşte   viaţa, consolidează puterile omului în vederea mântuirii, asigură triumful spiritului asupra materiei şi a binelui asupra răului. Fără colaborarea cu harul divin, sufletul omului se ofileşte, ca orice floare lipsită de căldura şi lumina soarelui. Fără har, vedem binele, dar facem răul; dorim desăvârşirea şi pe Dumnezeu, dar slujim materiei şi ne muncim neputincioşi în vâltoarea vieţii. Fără har, raţiunea e uscată, conştiinţa slabă, sentimentul rece şi voinţa moartă. Fără har nu ne putem mântui şi desăvârşi.

Astfel, prin harul divin şi prin toată fiinţa şi puterea sa, religia este melioristă, adică susţine mai binele moral progresistă. Singurul evoluţionism la care aderă ea, fără rezerve şi fără condiţii, este meliorismul, teren nelimitat pe întinsul căruia religia devine cultură şi cultura religie. Când normele morale, principiile filozofice, lucrările ştiinţifice creaţiile artistice şi jocurile sportive vor sta în slujba meliorismului, a mai binelui moral, ca şi religia creştină, putem fi încredinţaţi că problema antropologică s-a pus bine şi îmbunătăţirea omului nu va întârzia să se arate.

Pe lângă lumina şi tăria necesară în slujba meliorismului, în lupta cu slăbiciunile firii omeneşti, religia creştină ne mai arată că sensul şi scopul vieţii e fericirea eternă în comuniune de iubire sfântă cu Dumnezeu şi cu aproapele. Nu este omul mai nefericit decât atunci când şi-a greşit ţinta, nici mai fericit decât atunci când şi-a împlinit scopul vieţii. Fericirea e un scop împlinit; nefericirea tocmai invers, o catastrofă în drumul spre ţintă.

Religia creştină este temelia culturii şi a caracterului moral, doctrina cea mai clară şi mai sublimă despre viaţă şi despre caracter, întemeiată pe nenumărate exemple de sfinţi şi de martiri. Având pe Iisus Hristos de model,  Biserica  şi  Evanghelia  ca îndreptător, energia harului de ajutor şi fericirea nemuritoare ca scop al vieţii omului, creştinismul nu numai ameliorează, unifică şi solidarizează sufletele, dar joacă şi un rol important în orientarea culturii.

4. E necesar şi de o însemnătate crucială să ştim: care este sensul, încotro se orientează cultura. Pot fi două sensuri sau direcţii de orientare: o direcţie pragmatică, materialistă şi a doua spiritualistă creştină. Ca şi pământul, şi cultura are doi poli, de aceea se zice că e bipolară. Aceşti doi poli sunt divinul şi diabolicul. Cele mai alese creaţii culturale se spune pe dreptate că sunt sublime, divine, pe când creaţiile care duc la degradarea omului aparţin diabolicului. Între aceste două limite, între divin şi diabolic, oscilează toată cultura omenirii.

Orientarea culturii în direcţie pragmatică este un eres, o greşeală care pregăteşte inevitabil moartea, sleirea şi mumificarea culturii. Cultura este opera spiritului; se naşte din spirit, se adresează spiritului şi trăieşte prin spirit. Când abdică de la acest privilegiu, trece de la esenţial la efemer, devine civilizaţie, tehnică, în slujba senzualismului hedonist. Din operă divină, ajunge o cultură falsă, maimuţărie, sluţenie, otravă, îndeletnicire materialistă, ca să sfârşească demonic în braţele morţii (finalitatea materialismului fiind zero).

Orientarea culturii în direcţia spiritualistă e singura orientare dreaptă, firească şi fecundă, din simplul motiv că spiritul inspiră ideile alese, imaginile frumoase, principiile generoase şi toate operele clasice, nu materia. Spiritul e creator, nu materia. Spiritul fecundează şi dinamizează cultura, nu materia. Adevărurile, virtuţile, certitudinile vin de la spiritul creator şi nemuritor, nu de la materia moartă şi inertă. Spre deosebire de fenomenele mecanice, care sunt lipsite de finalitate, „fenomenele spirituale au o finalitate”.

În privinţa direcţiei orientării culturii, clasicismul ne oferă criterii absolute. Noi nu ne putem orienta după toţi aventurierii şi negustorii de idei. Noi ne orientăm după clasicism. În clasicism avem capodoperele, pentru noi „criterii absolute” de orientare în mijlocul zăpăcelii şi anarhiei moderniste.

Capodoperele sunt roadele nepieritoare ale culturii. Ele ne vorbesc mai limpede prin autorii, prin conţinutul şi prin nemurirea lor, despre spirit nu despre materie, despre Dumnezeu şi nu despre diavol. Nu există capodopere născute din mlaştinile şi din mortăciunile demonicului, după cum nu există viaţă conştientă şi operă culturală din corpurile putrede. Viaţa se naşte din viaţă şi capodoperele culturii din capodopera spiritului divin şi etern. Cultura trăieşte în afară de materialism şi de maşinism. Poetul sau artistul nu creează cu ajutorul maşinii sau al materiei, care răstoarnă valorile, ci prin inspiraţia spiritului care le consacră. Nimic industrial, nimic tehnic, nimic materialist nu se află nici în morală, nici în artă, nici în literatură, nici în poezie. Cultura trăieşte prin spirit, în spirit, pentru spirit.

Creştinismul   totdeauna   a   militat   pentru orientarea etică, spiritualistă, a culturii, singura autentică şi rodnică. Dacă de mult timp se vorbeşte insistent despre o criză a culturii şi dacă împotriva culturii actuale se înregistrează pretutindeni tot mai multe plângeri, acestea sunt îndreptăţite din pricina orientării greşite, luciferice, materialiste a culturii. Când arta în creaţiile ei nu mai ţine seama de morală şi în direcţia aceasta nu mai poate crea capodopere nemuritoare, când ştiinţa îşi oferă serviciile ei operei de distrugere a culturii şi muncii omului, când filozofia a apucat atâtea direcţii încât nu mai ştii încotro să apuci, când sportul pretinde să devină singura preocupare culturală a oamenilor şi în fine când forţa armată a devenit  singura  care  reglementează   raporturile internaţionale dintre popoare, când strigă în gura mare trăim din „cultul iluziilor” şi că trebuie obligată cultura să se îndrepte spre „descoperirea spiritului”, când trebuie să recunoaştem că omul a ajuns să fie copleşit de convenţional”, când se spune fără sfială că „morbul originalităţii” şi „orgoliul nemăsurat” au viciat activitatea noastră intelectuală, când se constată că libertatea după care aleargă oamenii „este o anarhie şi o monstruozitate”, când se relevă că omul modem nu are nici un ideal, când se afirmă că nu cunoaştem cea mai importantă parte a sufletului nostru, „rezervorul imens de energii ascuns în străfundurile fiinţei noastre”, când se neagă făţiş valorile universale şi etern valabile – se răstoarnă fără a se înlocui cu altele -, când neliniştea şi disperarea cutremură tot mai multe suflete, când persoana omului este tot mai puţin respectată, când virtuţile sunt hulite şi viciile intens lăudate şi propagate, când omul – deşi ştim  atâtea  despre el – e declarat „o fiinţă necunoscută”, când „sfinţenia” şi toate principiile conduitei morale sunt batjocorite în loc să fie trăite, când singurul „adevăr” recunoscut este contestarea tuturor   adevărurilor,  fără  îndoială   trebuie   să recunoaştem că ne aflăm pe o cale greşită şi că o întoarcere la rostul şi la sensul adevărat al culturii este necesară.

Religia creştină militează pentru întoarcerea culturii de la eres la adevăr.
V. Voiculescu tălmăceşte înţelesul creştinismului ortodox în următoarele propoziţii:
„Ortodoxia trebuie înţeleasă ca lumina cea albă, cea dreaptă: lumina principală. Sunt multe corpuri care produc schisma luminii ce le străbate. Aşa prisma, ca un Arie sau ca Luther, strâmbă razele şi, în loc de lumina pură, împrăştie spectrul ei. Alte corpuri opresc razele şi nu lasă să treacă decât pe cele de o esenţă cu ele; rubinul nu împărtăşeşte decât razele roşii, raze schismatice. „Adevăratul credincios este acela care recompune la loc, în el, lumina, aşa cum vine din cer”.

Ca oamenii, care trăiesc în lumina cea albă şi dreaptă – cum vine din cer – să se înmulţească, trebuie evident ca – fără întârziere – cultura să revină la misiunea sa esenţială, de a forma oameni buni, fiinţe nobile, nu fiare; caractere morale, nu monştri; suflete curate, nu animale sălbatice.

Tot V. Voiculescu spune cu perfectă dreptate:
„Ne ingeniem să construim necontenit maşini cu forţe din ce în ce mai mari, până la mii de cai putere. Şi nu ne gândim să facem oameni care să aibă măcar două, dacă nu o sută şi o mie de suflete-putere. Sau aceasta presupune o supra-stare omenească: starea de sfinţenie?”

Suflete-putere,  suflete  bune,   suflete   sfinte, personalităţi creştine, iată idealul religiei şi teologia culturii sănătoase şi adevărate. A Schopenhauer are despre bunătatea inimii următoarele cuvinte de elogiu: „După cum torţele şi focurile de artificii pălesc şi se sting când răsare soarele, tot astfel şi spiritul şi geniul şi însăşi frumuseţea sunt aruncate în umbră şi eclipsate de bunătatea inimii. Inteligenţa cea mai mărginită şi urâţenia cea mai pocită, îndată ce sunt însoţite de bunătatea care vorbeşte din ele, sunt transfigurate, le învăluie un fel de iradiere de frumuseţe mai înaltă şi încep a exprima o înţelepciune, faţă de care orice altă înţelepciune amuţeşte. Fiindcă bunătatea este o însuşire transcendentă: ea aparţine unei ordini de lucruri care răspund mai departe şi este incomensurabilă în raport cu orice altă perfecţiune. Când bunătatea locuieşte într-o inimă, o deschide atât de larg încât ea cuprinde lumea toată, totul pătrunde în ea, nimic nu rămâne pe dinafară, căci ea identifică toate fiinţele cu sine însăşi şi le comunică tuturor indulgenţa pe care omul nu o arată de obicei decât pentru sine”.

Creştinismul nu poate concepe cultura în afară de sfinţenie, nici progresul în afară de meliorism. Cultura e menită să trezească conştiinţele, să lumineze sufletele, să semene bunătatea în inimi. Cultura trebuie să fie triumful bunătăţii,  al frumosului şi al sfinţeniei, peste toate formele sub care se înfăţişează răul, urâtul şi păcatul. Cultura trebuie să fie, ca şi religia, o revoluţie permanentă, dar în domeniul spiritului, pentru detronarea idolilor, alungarea demonilor şi ameliorarea oamenilor. Cultura trebuie să asigure progresul, adică promovarea binelui, adevărului şi frumosului, care se garantează prin fuziunea dintre tradiţie, evoluţie şi revoluţie.

Astfel înţeleasă şi orientată cultura, în sens creştin – tocmai ceea ce lipseşte omenirii -, criza ei, care prea mult se prelungeşte, va avea un sfârşit şi viitorul ei va fi încununat de glorie.

5. Nu putem cunoaşte surprizele şi tainele viitorului. Oamenii se întreabă: care este religia viitorului şi finalitatea culturii? Un fapt e sigur: viitorul culturii este viitorul religiei. Cultura se naşte, se dezvoltă, ajunge la apogeu şi moare împreună cu religia. O religie nemuritoare asigură o cultură nemuritoare. Aşa ne învaţă istoria omenirii, din începuturi şi până astăzi.

Pentru noi religia aceasta nemuritoare este creştinismul. Religia creştină este religia viitorului, pentru că în ea se cuprinde „partea cea bună”, esenţialul.

Charles W. Eliot, în cartea sa despre „Religia viitorului” ne prezintă următoarele concluzii: „Religia viitorului va recunoaşte adevărul incontestabil din aceste fapte (faptele îndrumărilor trupeşti şi sufleteşti) şi ca o urmare ea va cinsti toate persoanele care prin viaţa lor au exemplificat şi apropiat de înţelesul semenilor lor idealul  omenesc  de  bunătate  şi bunăvoinţă. Ea va fi o religie a tuturor sfinţilor.
În ea îşi vor găsi locul toate tradiţiile, toate poveştile referitoare la virtuţile şi excelenţa neamului omenesc. Ea va cinsti pe descoperitori, pe profesori, pe martirii şi apostolii libertăţii, ai curăţeniei şi ai dreptăţii. Ea va respecta şi va aduce laude tuturor fiinţelor omeneşti, care prin puterea şi blândeţea lor ne vor face să gândim la calităţile similare pe care noi le adorăm în Dumnezeu”.

„Religia secolului al douăzecilea nu va fi în sfârşit în armonie numai cu curentele seculare, care străbat cu atâta putere societatea modernă – cu democraţia, cu individualismul, cu idealismul social, cu dorinţa fiecăruia de a se educa, cu spiritul investigator al timpului, cu înclinarea pe care o avem cei de azi către tot ce este nou, cu lupta în favoarea medicinii preventive, cu progresele făcute în timpul din urmă în domeniul eticii, comerţului şi industriei – ci ea va fi de acord şi cu adevărata învăţătură a lui Iisus, aşa cum o găsim în Evanghelie. Învăţătura Lui va atinge în chipul acesta, în religia cea nouă, punctul culminant al realizării ei. Religia cea nouă nu va fi, cu alte cuvinte, decât întruparea cea mai desăvârşită din toate, a învăţăturilor lui Iisus Hristos”.

Principiile fundamentale ale creştinismului au depăşit timpul şi aparţin veşniciei. Ele au pentru totdeauna o importanţă supremă şi decisivă. Niciodată omenirea nu se va putea lipsi de virtutea iubirii – valoarea cea mai înaltă – ca să se amelioreze, şi de energia harului – puterea cea mai sfântă – ca să se mântuiască. Iubirea lui Dumnezeu, dragostea aproapelui, sfinţirea şi desăvârşirea sufletului constituie esenţialul religiei şi al culturii de astăzi şi de totdeauna.

În omenire, fiecare popor are misiunea unei orchestre şi fiecare om e chemat să fie un artist. Pentru ca în concertul neamurilor să se poată obţine premiul cel dintâi, fiecare artist e dator să-şi perfecţioneze calităţile până la potenţa maximă, astfel ca el să cânte mai frumos. Pentru ca noi să cântăm mai bine, noi trebuie să ne ameliorăm şi perfecţionăm mai mult. Ca omenirea întreagă să cânte o armonie divină în onoarea Creatorului, e datoare să se amelioreze şi să se perfecţioneze. Viitorul culturii e în funcţie de meliorism, de efectul până la care poate ajunge opera de îmbunătăţire şi perfecţionare a omului. Îmbunătăţirea şi desăvârşirea omului – care e nelimitată – aduce cu sine progresul omenirii, care de asemenea e nelimitat.

În înţelesul acesta se lămureşte şi finalitatea culturii, tot în funcţie morală şi în asemănarea cu teologia religiei. Finalitatea creştinismului este viaţa bună, fericită şi eternă. Finalitatea culturii este perfecţiunea absolută şi eternă, întruchipată în fiinţa iubitoare a lui Dumnezeu.

„Fiţi desăvârşiţi, precum şi tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este”, ne îndeamnă Mântuitorul (Matei 5, 48). Fiţi buni, generoşi, iubitori şi perfecţi, ca Dumnezeu. Aceasta este ţinta, măsura maximă şi limita ultimă a meliorismului. Cât mai sus, cât mai liberi, cât mai buni, cât mai aproape de Tine, Doamne…
Melior… Excelsior…

Prin urmare, istoria culturii adevărate începe cu religia, merge într-un sens şi paralel cu ea, ca la sfârşit iarăşi să se întâlnească, pentru a nu se mai despărţi niciodată.

În genere, întreaga problemă a religiei, cât şi problema culturii, prin iubirea creştina se dezleagă. Prin iubirea lui Dumnezeu Creatorul, Pronietorul, Mântuitorul, Sfinţitorul şi Judecătorul lumii, înţelegem religia. Prin iubirea aproapelui avem metoda educativă, calea de a cultiva, îmbunătăţi şi perfecţiona omul, până la asemănarea lui cu Dumnezeu. Iubirea – virtutea în care se rezumă esenţa creştinismului – este cheia fermecată, mijlocul divin prin care pătrundem în sanctuarul religiei şi în tainele inimilor, cea mai bună metodă educativă prin care oamenii pot deveni mai buni şi mai fericiţi, cea mai puternică forţă de ameliorare umană, cel mai bun program social şi cel mai autentic ideal cultural…

Acesta este, în fine, răspunsul nostru la întrebarea: De ce e bună religia şi de ce se cuvine să o respectăm, să o iubim, să o trăim şi să o apărăm din convingere şi până la moarte?

Religia creştină dezleagă – prin revelaţie – enigma şi destinul lumii, al omului şi al sufletului;

Religia creştină descoperă sensul şi scopul vieţii, care e fericirea în comuniune de iubire cu Dumnezeu şi cu aproapele;

Religia creştină lărgeşte orizontul vederii spirituale şi sporeşte patrimoniul moral şi cultural al omenirii; Religia creştină e temelia cultura şi a caracterului moral; Religia creştină unifică valorile culturale şi solidarizează sufletele;

Religia creştină susţine progresul şi orientează cultura spre bunătate şi nemurire – motive suficient de ponderale ca să ne identificăm cu principiile, rosturile şi idealurile ei, în fond comune cu ale culturii.
Dumnezeu vrea, prin religie şi cultură, să ne facă mai buni, mai iubitori, mai fericiţi; să reprezentăm în lume mai mult adevăr, mai multă nobleţe, mai multă virtute şi frumuseţe morală. Că de aceea Tatăl a creat lumea, fiul şi-a vărsat sângele pe cruce pentru noi şi Duhul Sfânt ne împărtăşeşte darurile sale sfinţitoare şi mântuitoare…

6. Bineînţeles că în opera de îmbunătăţire morală şi spirituală, care e cea mai dificilă şi mai importantă dintre toate, joacă un rol hotărâtor libertatea şi răspunderea omului. Trebuie să ştim că în faţa lui Dumnezeu, noi oamenii trăim sub „legea slobozeniei”, sau în termeni mai noi, sub regimul libertăţii de conştiinţă. Dumnezeu ne-a creat şi ne-a lăsat să trăim făpturi libere, pentru că fără libertate nu este nici fericire, nici bine, nici rău, nici răsplată, nici pedeapsă, nici iad. Viaţa fericită, atât pe pământ cât şi dincolo de moarte nu poate să existe fără de libertate. Şi lucrul acesta este uşor de înţeles.

Noi în viaţă atâta mulţumire simţim, câtă libertate avem. Cât muncim, cât creăm, cât trăim în libertate, atâta bucurie şi atâta merit avem. De aceea, Dumnezeu, în interesul propriei noastre mulţumiri şi fericiri, ne-a creat liberi şi ne respectă libertatea. Aşa se întâmplă că oamenii ţin mai mult la libertate decât la viaţă, şi de aceea, atunci când am făcut un lucru bun, ne bucurăm de el, fiindcă ştim că e copilul nostru, rodul ostenelilor noastre, meritul nostru, lauda noastră, vrednicia noastră, creaţia noastră. De pildă, e meritul nostru că mergem la biserică, e bucuria noastră că ne rugăm, e folosul nostru că cerem şi primim ajutorul harului dumnezeiesc, e vrednicia noastră oricând facem un lucru bun. Nimeni nu ne poate sili nici să ne rugăm, nici să ne mântuim. Hotărârile acestea se iau liber. Astfel, libertatea este răspântia de la care începe dreapta şi stânga, binele şi răul, fericirea şi durerea, răsplata şi pedeapsa, cerul şi iadul. Încât relele din lume nu vin de la Dumnezeu, ci de la om. Omul, făptura liberă, e cauza binelui şi a răului din lume; el e creatorul răului, ca şi al binelui în jurul său, pentru că e lăsat de Dumnezeu, cum am spus, în interesul propriei lui fericiri, liber.

Dar cum a ajuns omul din libertate la atâta rău cât este în lume? Uşor: a folosit libertatea fără simţ de răspundere. Văzându-se că e liber, omul a socotit că nu mai are să dea seama nimănui de faptele sale. Apostolul spune: Toate îmi sunt slobode, dar nu toate de folos; toate îmi sunt slobode, dar nu toate zidesc. Omul a crezut că în libertate are dreptul să şi dărâme, să facă orice. Şi astfel a trecut de la libertate la anarhie, închipuindu-şi că slobozenia lui e fără de margini şi fără de nici o răspundere.

Aici este începutul tragediei. Vrem să ne bucurăm de darul şi demnitatea libertăţii, fără să mai răspundem pentru faptele noastre. Ceea ce nu se poate, deoarece libertatea implică răspunderea. Ceea ce semănăm, aceea culegem; şi cine seamănă vânt, culege furtună (Proverbe). Putem face ceea ce vrem, căci suntem liberi – iubirea e liberă, generozitatea e liberă şi ura e liberă – dar numai atunci ne mântuim şi progresăm, când răspundem pentru sentimentele, gândurile, cuvintele şi faptele noastre, sau după cum spunem în rugăciune, când dăm „răspuns bun la înfricoşata judecată a lui Hristos”.

Poporul român, care a asimilat o bogată cultură creştină, biblică şi bisericească, prezintă judecata din urmă în aceste versuri, care se pot aplica şi creaţiilor culturii:

Foaie verde grâu mărunt,
Câte flori sunt pe pământ,
Toate merg la jurământ;
Numai spicul grâului
Şi cu viţa vinului
Şi cu lemnul Domnului
Zboară-n naltul cerului
Stau în poarta raiului
Şi judecă florile
Unde li-s miroasele.

Grâul şi vinul sunt elementele din care se pregăteşte hrana nemuririi: Sfânta Cuminecătură. Lemnul Domnului ne duce cu gândul la cruce, la simbolul creştinismului şi al culturii mântuitoare.

Toate vin la judecată, şi florile pentru mirosurile lor.
Cu atât mai mult oamenii pentru sufletul lor şi neamurile pentru cultura lor.
Numai sufletele bune şi operele zămislite şi isprăvite sub semnul crucii, în farmecul iubirii şi prin energia harului divin au garanţia salvării şi siguranţa nemuririi.

Acest articol a fost publicat în Religie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s