SFÂNTA SCHIMBARE LA FAȚĂ A DOMNULUI

Schimbarea_la_fata_Telita

ÎN ŞASE ZİLE ALE LUNİİ AUGUST, SFÂNTA BİSERİCĂ PRĂZNUİEŞTE SFÂNTA SCHIMBARE LA FAȚĂ A DOMNULUI, DUMNEZEULUI ŞI MÂNTUİTORULUİ nostru İİSUS HRISTOS

din Marele Sinaxar               

                Sfânta Schimbare la Faţă („metamorphosis”) de fapt s-a petrecut în februarie, cu patruzecі de zіle înaіnte de Patіmă. Dacă am fі prăznuіt această sărbătoare la vremea respectіvă, ar fi fost nevoie să o sărbătorim în timpul Postului Mare, iar atunci  – potrivit obiceiului –  un astfel de praznic ar ține opt zile. Aşa că praznicul a fost mutat de către Părinții Bisericii în luna August din următoarele pricini: de vreme ce Schimbarea la Față a avut loc cu patruzeci de zile înainte de Patimă şi de Cruce, alegând a şasea zi a lunii August ar fi cu patruzeci de zile înainte de Praznicul Înălțării Preacinstitei Cruci, sărbătorit de Biserică în a patrusprezecea zi a lunii Septembrie.

                Se crede că sărbătoarea aceasta s-a prăznuit din cele mai vechi timpuri. İstoricul Nichifor Calist Xantopoulos (născut pe la 1256, adormit la 1335) consemnează că Sfânta Elena a construit o Biserica pe Muntele Tabor în 326, a cărei temelie a fost descoperită prin săpături. Numeroase omilii scrise înainte de secolul al optulea atestă prăznuirea ei. În Occident, Sărbătoarea Schimbării la Faţă s-a ţinut încă din antichitate în cea de a doua Duminică a Postului Mare, dată la care Biserica Ortodoxă avea mai târziu să-l prăznuiască pe Sfântul pe Sfântul Grigorie Palama (1296-1359). Sfântul İoan Damaschin (aprox. 675-749) a compus un canon în cinstea Praznicului Schimbării la Faţă. Pentru acest praznic părinţii imnografi ai Bisericii au făcut o excepţie cu privire la tema anumitor cântări. Astfel s-a orânduit ca irmoasele şi catavasiile cântate la vremea Utreniei acestei sărbători să fie cele ale Crucii, şi nu unele speciale pentru Schimbarea la Faţă a Domnului, aşa cum se obisnuieşte la Praznicele închinate Stăpânului nostru.

                De altfel, Muntele Tabor a fost vestit mai înainte a fi muntele ales al DOMNULUI: „ Mai înainte văzând cu duhul venirea cea trupească la oameni a UNUİA-NĂSCUT FİULUİ TĂU, al LUI DUMNEZEU părinte David, de departe a chemat la veselie făptura şi, proorocund, a strigat: «Taborul şi Ermonul în Numele TĂU se vor bucura» ”(Ps. 88, 12)

                Evanghelistul Luca scrie că „la vreo opt zile după aceste cuvinte” İisus i-a luat pe Petru, İacov, şi İoan (Lc. 9, 28). Sfântul Matei spune că „după şase zile” (Mt 17, 1) Sfântul Luca „nu îl contrazice pe celălalt scriitor”, comentează Sfântul İoan Gură-de-Aur (aprox 347-407), ci este întru totul de acord cu el. Dacă unul a precizat atât ziua în care Domnul a grăit, cât şi cea în care El i-a suit pe munte, atunci celălalt s-a referit doar la zilele dintre aceste două avenimente. Ia aminte acum la bunătatea lui Matei, care nu îi ascunde pe cei mai apropiaţi Lui … De ce îi ia HRİSTOS cu SİNE doar pe aceştia trei ? Pentru că aceştia îi depăşeau pe ceilalţi. Într-adevăr Petru şi-a arătat dragostea fără margini pentru El, în vreme ce pe Ioan îl iubea peste masură DOMNUL ÎNSUŞİ; şi iarăşi İacov e cel care, împreuna cu fratele său, dată la care au răspuns: „Putem să bem paharul acesta”(Mt. 20, 22). Dar İacov era mare nu doar prin răspunsul său, ci şi mai ales prin faptele sale … Căci atât de sobru era İacov şi atât de cumplit evreilor, că İrod însuşi era convins (Fapte 12, 1-2) că le-a făcut pe plac iudeilor atunci când l-a ucis ” (Sf. İoan Hrisostom, „Omilia 56” din „Comentarii la Matei”)

                Sfântul Ambrozie (aprox. 339-397): „Şi dacă nu i-aş privi pe aceştia ca pe nişte aleşi, oricum ar trebui să gândesc că întreg neamul omenesc a fost cuprins în chip tainic în cei trei, întrucât întreg neamul omenesc s-a tras din cei trei fii ai lui Noe … Şi iarăşi nimeni nu poate vedea slava învierii, fără numai cel care a păstrat neatinsă taina Treimii printr-o curăţie neprihănită a credinţei. İată-au urcat: Petru, care a primit cheile împarăţiei (Mt. 16, 19); şi Ioan, căruia i-a fost încredinţată MAİCA DOMNULUİ (Ioan 19, 27); şi Iacov … (care a dobândit de timpuriu cunună de mucenic) ” (Sfântul Ambrozie,  „Expunere la Sfânta Evanghelie după Sfântul Luca”)

                Sfântul Efrem Sirul (aprox. 306 – 383) răspunde la întrebarea „De ce nu i-a luat EL cu Sine pe toţi ucenicii ? Pentru că Iuda se afla printre ei, un străin de împărăţie, nevrednic de a fi luat. Nu se cădea nici să îl lase de unul singur; credea despre sine că este un om perfect, de vreme ce fusese ales de către CEL care l-a ales. Hoţia sa nu fusese încă descoperită; căci dacă păcatul său s-ar fi aflat, atunci ucenicii, tovarăşii săi, ar fi ştiut-o Însă DOMNUL nostru ştia că acela este vânzătorul… Acum dacă l-ar fi lăsat de unul singur, toţi ar fi zis că DOMNUL l-a îndepărtat dintre însoţitorii săi. De ce ÎL ura Iuda pe İisus ? Şi invers, atunci de ce l-a mai ales Hristos pe Iuda, punându-l econom ? Tocmai pentru a-şi arăta desăvârsita SA dragoste şi mila SA. „(vezi „Comentariul Sfântului Efrem la Taţian”)

                Fericitul Teofilact (sec XI) remarca faptul ca Hristos „îi urca pe un munte înalt, arătând astfel că fără ca omul să se înalţe, el nu devine vrednic de astfel de vederi dumnezeieşti. Pe un munte îndepartat  – deoarece Hristos a căutat adesea să savârşeasca cele mai proslăvite minuni ale SALE în taină, pentru ca nu cumva mulţimea să-L privească doar ca DUMNEZEU şi să creada ca era om doar în aparenţă”. Continuând, Fericitul Teofilact spune: „Când auzi că «S-a schimbat la Faţă» să nu crezi cumva că s-a dezbrăcat de trup în clipa aceea; căci trupul SĂU a rmas în propria sa forma, aşa cum auzi că se pomeneşte despre chipul SĂU şi despre îmbrăcămintea SA. Numai că s-a arătat mult mai strălucitor, firea divină vădindu-şi doar în mică parte slava, atât cât puteau ei să vadă.” (Fericitul Teofilact, „Tâlcuirea Sfintei Evanghelii dupa Matei” p.145) În continuare el tâlcuieste că atunci când citim că „Domnul «S-a suit în munte să se roage» (Luca 9, 28) e pentru a arăta că atunci când ne rugăm trebuie să fim singuri şi să ne înalţăm sufletul, iar nu să ne înclinăm catre ceva din cele pământeşti. «Şi s-a întâmplat că pe când SE ruga, înfăţişarea Sa să se schimbe, iar îmbrăcămintea SA s-a făcut albă strălucind ca fulgerul (Luca 9,29)» El nu şi-a schimbat firea, ci a rămas cee ce era, doarca aspectul feţei SALE era mai stralucitor dec înainte. Şi acelaşi lucru s-a întplat si cu îmbracămintea SA. Aşadar numai aspectul veşmintelor SALE şi doar înfăţişarea de la suprafaţă (de deasupra) erau diferite.” (idem, „Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Luca”, p. 99)

                Sfântul Efrem adaugă: „De asemenea, Hristos le-a arătat dinaintea morţii SALE, când înfaţişarea chipului SĂU a devenit altfel, că s-a schimbat într-un mod sau altul; şi că deşi s-a schimbat, totuşi ei trebuiau să ştie cumva că tot EL era. İisus i-a învăţat dinainte, aşa încât când s-ar fi ridicat din morţi, schimbat fiind, ei să nu fie în îndoială” (vezi „Comentariul Sfântului Efrem la Taţian”) Mai departe el spune: „După moartea SA, ei ar fi ştiut astfel că CEL care a schimbat veşmintele pe care le purta este ACELAŞI care va ridica la viaţă trupul cu care SE îmbrăcase. CEL care a dat trupului Său o slavă pe care nimeni n-o poate obţine, poate sa-l ridice la viaţă din moarte – pe care toţi o gustă.” (idem, p. 127)

                În altă parte, Sfântul Efrem spune: „Pe munte ucenicii contemplau doi sori: unul, cu care erau obişnuiţi, strălucind pe cer; şi CELĂLALT, cu Care nu erau obişnuiţi. Era cel care strălucea deasupra lor şi care, din înaltul cerului dădea lumină lumii întregi; şi mai era CEL care strălucea doar pentru ei, şi care era faţa lui Iisus dinaintea lor. Iar veşmintele LUİ le apăreau albe ca lumina. Căci slava dumnezeirii SALE strălucea (se revărsa) din tot trupul SĂU, şi toate mădularele LUI radiau de lumină. Faţa SA strălucea, dar nu ca faţa lui Moise, din afară (vezi İs. ?? 34, 29-35; II Cor. 3, 7) Din faţa LUI İİSUS slava dumnezeirii SALE se revarsă cu putere, şi totuşi ramânea cu EL. Din EL însuşi izvora propria SA lumină, şi care se afla întru DÂNSUL. Căci nu (se răspândea) din altă parte pentru a cădea asupra LUI … şi nici nu o primea EL pentru a o folosi un răstimp. Şi nici nu le descoperea EL adâncurile de nepătruns ale slavei SALE, ci numai atât cât pleoapele lor puteau să privească şi să zărească.” (Sf. Efrem Sirul, „Opera omnis”, Cologne 1616, p.46)

                Lumina vazută de cei trei ucenici ai lui İİSUS pe Tabor exista în Hristos atât înainte cât şi după Schimbarea la Faţă, ca strălucirea firească a dumnezeirii LUI. „Tomul Aghioritic” al Sfântului Grigorie Palama spune: „İİSUS SE schimbă la Faţă nu prin asumarea a ceea ce nu avea şi nici preschimbându-SE în ceea ce nu era, ci descoperindu-SE pe SINE ucenicilor SĂI aşa cum era, deschizându-le ochii şi vindecându-le orbirea”. Folosind în principal termeni apofatici, Sfântul Grigorie Palama numeşte lumina Schimbării la Faţă „inefabilă, necreată, netrupească, de neajuns, fără capăt ori hotare”. În termeni pozitivi, o descrie ca „frumuseţea fără schimbare şi slava LUI DUMNEZEU, slava lui HRISTOS, slava DUHULUI, raza lui DUMNEZEU”. Lumina nu era nici apareţă, nici simbol. Sfântul Grigorie afrimă că „Lumina Schimbării la Faţă a DOMNULUI nostru nici nu vine la existenţă, nici nu încetează să existe, nici nu poatefi descrisă sau cuprnisă de puteri trupeşti; e drept ca a fost văzută de ochii trupului, dar printr-o preschimbare a simţului … în acel moment au trecut de la trup la DUHUL”.

                În  clipa Schimbării SALE la Faţă, Sfântul Grigorie Palama spune că HRISTOS „a revărsat o putere dumnezeiască asupra ochilor apostolilor SĂİ şi i-a împuternicit să caute şi să vadă pentru ei înşişi. Aşadar această lumină nu a fost o halucinaţie (nălucire). Această lumină va ramâne în veşnicie, existând dintru început”. De fapt, „HRISTOS dintotdeauna a avut această lumină şi o va avea totdeauna la SINE”. Într-adevăr „această lumină nici nu constituie o realitate independentă (de sine stătătoare) şi nici nu este ceva străin sau din afara dumnezeirii”. Dacă ar fi fost o realitate independentă HRISTOS ar fi avut trei firi: umană, divină şi aceasta lumină.

Restaurarea omului căzut

                Sfântul Grigorie Palama: „Acum că firea noastră fusese dezbrăcată de aceasta iluminare şi strălucire divină ca rezultat al călcării de poruncă, Logos-ul LUI DUMNEZEU S-a milostivit către căderea (osânda) noastră. Într-adevăr, în marea SA compătimire, a luat firea noastră pe care a arătat-o ucenicilor SĂİ aleşi, pe Tabor, iarăşi (şi mai strălucit) înveşmântată. Ne-a arătat ceea ce fusesem de demult şi ceea ce vom deveni prin El în veacul viitor, dacă alegem de aici înainte să vieţuim în căile SALE pe cât este posibil”. (Sfântul Grigorie Palama, „Cele O Sută Cincizeci de Capete”, cap. 66, 161)

                Sfântul Ioan Damaschin spune că HRISTOS DUMNEZEU-OMUL, la Schimbarea la Faţă, a arătat în Sine Însuşi frumuseţea dintru început în acelaşi trup omenesc pe care El îl plăsmuise. Şi astfel cântă: „DUMNEZEU desăvârşit fiind, om desăvârşit S-a făcut,cu toata Dumnezeirea unind omenirea în Persoana Sa. Pe Acesta în doua fiinţe L-au văzut Moise şi Ilie în Muntele Taborului” (Mineiul lunii August, p. 72).

                Sfântul Cosma Melodul, Epsicopul Maiumei (sec 7) subliniază faptul că „HRISTOS S-a îmbrăcat tot în Adam, firea cea înnegrită de demult schimbând-o, a luminat-o umplând-o de slavă, dumnezeu făcând-o” (Mineiul lunii August, p 72). Şi Sfântul Ioan Damaschinul adaugă că această unire „a fost fără amestecare” (Mineiul lunii August, p 74) Sfântul Cosma cântă: „Firea cea neschimbăcioasă a Dumnezeirii celei ce se poartă întru SINE fără materie, s-a amestecat cu omenirea, şi lumina arătându-şi apostolilor, în chip de negrăit a strălucit” (Mineiul lunii August, p 74)

                Restaurarea firii noastre este o temă mereu reluată în cântările Slujbei Dumnezeieşti. HRISTOS a arătat ucenicilor SĂİ firea omului îmbodobită cu frumuseţea dintru început a Chipului”, şi a făcut aceasta fire, ce se înnegrise (se întunecase) în Adam, să strălucească iar ca fulgerul, „mutând-o în slava şi strălucirea dumnezeirii SALE”. MÂNTUITORUL sufletelor noastre, în marea SA milă şi iubire „în Muntele Taborului a schimbat firea lui Adam, luminând-o în chip de negrăit, cu dumnezeiască lucrare” (Mineiul lunii August, p 65)

Profeţii Moise şi Ilie

                Sfântul Ambrozie al Mediolan-ului afirmă acestea: „Moise şi Ilie (am numit legea şi proorocul) se văd lângă Cuvântul; căci legea nu poate exista nici fără Cuvântul nici fără vreun profet, fără numai cel care a proorocit despre Fiul Lui Dumnezeu”. Aceşti profeţi sunt văzuţi stând cu HRISTOS. În altă parte, Sfântul Ambrozie observa că „EL stătea în mijlocul proorocilor, între Moise şi Ilie, pentru a ne arăta că SE odihnea prin convorbirea cu dânşii”. Acest acelaşi Moise fusese ascuns în scobitură de stâncă (Is ? 33, 22), aşa cum şi Ilie fusese. (III Regi 19, 9)

                Sfântul Chiril al Ierusalimului (315-386) spune: „Proorocii din vremurile Vechiului Legământ L-au văzut pe HRISTOS, aşa-zicând fiecăruia pe cât îi era în putere, … deşi este scris: «ca nu poate vedea omul Faţa Mea şi să trăiască»(Is.? 33, 20) Acesta este aşadar motivul pentru care (întrucât nici un om nu ar fi putut vedea faţa LUI DUMNEZEU şi să trăiască) EL a luat asupra SA chipul firii omeneşti, ca noi să ÎL putem vedea şi să trăim. Şi, cu toate acestea, când a dorit să arate aceasta fie şi într-o mică măsură, atunci când «faţa SA a strălucit ca soarele»(Mt. 17, 22) ucenicii s-au prăbuşit înfricoşaţi”. (Sfântul Chiril al İerusalimului, „Scrieri catehetice” p. 59)

                Sfântul Leon cel Mare, papă al Romei (†461) spune că „pentru această pricina EL ÎNSUŞI fagăduise limpede unora dintre ucenicii care îi stăteau în preajmă că nu vor gusta moartea până nu îL vor fi vazut «pe Fiul Omului  venind întru împărăţia SA» (Mt. 16, 28) altfel spus până a nu-L fi văzut înveşmântat în măreţia împărătească ce aparţinea de drept firii umane pe care EL şi-o asumase, şi pe care acum El dorea să o vădească acestor trei bărbaţi. Căci atât timp cât adăstau în trup, niciodată nu le-at fi fost cu putinţă să caute şi să contemple această de negrăit şi de neajuns vedere a dumnezeirii care a fost rânduită celor curaţi cu inima pentru viaţa veşnică”.

                De ce îi aduce EL pe Moise şi pe İlie ? „Multe sunt pricinile” subliniază Sfântul Ioan Gură de Aur. „Mai întâi de toate aceasta: pentru că unii din mulţimile de oameni spunea despre El că este İlie, unii spuneau că era İeremia, alţii că era unul din prooroci de demult (Mt. 16, 13), atunci EL aduce pe înşişi căpeteniile vestitorilor SĂİ, astfel încât toţi să poată vedea chiar la faţa locului diferenţa dintre slujitori şi Stăpân.”

                Sfântul Efrem remarcă acestea cu privire Simon Petru: „În lipsă de cunoaştere fiind, totuşi el vorbeşte ca un mare cunoscător; căci i-a recunoscut pe Moise şi pe İlie întocmai aşa cum sunt prin DUHUL SFÂNT Ioan Botezătorul ÎL recunoscuse pe DOMNUL nostru când venea către dânşii”.

                Sfântul Chiril al Alexandriei (378-444) adaugă: „Acum Moise şi Ilie stăteau alături de İisus şi vorbeau unul cu celălalt despre sfârşitul SĂU, pe care trebuia – se spune – sa îl împlinească la İerusalim; şi prin care se înţelege pătimirea în trup şi preacinstita LUİ suferinţă pe Cruce. Căci de asemeni este adevărat ca legea lui Moise, ca şi cuvântul sfinţilor prooroci au umbrit mai dinainte taina LUİ HRİSTOS … Aşadar starea lui Moise şi Ilie înaintea Lui, şi vorbirea unuia cu celălalt constituiau un fel de reprezentaţie ce ÎL arată în chip remarcabil pe DOMNUL nostru İİSUS HRİSTOS având legea şi proorocii ca însoţitori şi fiind EL ÎNSUŞI DOMNUL Legii şi al proorocilor şi mai înainte arătând intr-înşii acele lucruri pe care în unanimitate mai înainte le vestiseră. Căci cuvintele proorocilor nu diferă faţă de învăţăturile Legii.” (Sfântul Chiril al Alexandriei, „Comentarii la Evanghelia Sfântului Luca”, p 227)

                Sfântul Ioan Damaschin cântă: „Ca înaintea CELUİ CE stăpâneşti cerul şi împărăţeşti peste pământ şi peste cele de dedesupt, HRİSTOASE, înaintea TA au stat Apostolii pe pământ, şi ca din cer İlie Tesviteanul şi Moise din morţi, cântând cu un glas: Popoare preaînălţaţi-L pe EL în toţi vecii” (Mineiul lunii August, p 77). Şi Sfântul Cosma slăveşte: „împreună grăind au stat înaintea TA STĂPÂNE HRİSTOASE, ca nişte slugi aceia către care de demult ai vorbit în pară de foc şi în nor şi în vânt subţire. Slavă puterii TALE, DOAMNE !” (Mineiul lunii August, p 73)

                Sfântul Ioan Hrisostom enimeră şi alte pricini pentru aducerea lui Moise şi İlie, zicând: „Deoarece oamenii îl acuzau întruna pe HRİSTOS de încalcare a Legii şi ÎL socoteau a fi un blasfemiator atribuindu-Şi o slavă care nu era a LUİ, ba chiar slava Tatălui ÎNSUŞI, afirmând lucruri precum «Acest om nu este de la DUMNEZEU, pentru că nu ţine sâmbăta» (Ioan 9, 16) şi «nu pentru lucru bun aruncăm cu pietre asupra TA, ci pentru hulă şi pentru că TU, om fiind, TE faci pe TINE DUMNEZEU» (Ioan 10, 33) … aratând ca amândouă din aceste acuze vin din invidie, şi că purtarea SA nu constituia o călcare a Legii şi nici numirea SA ca egal al TATĂLUİ însuşirea hulitoare a slavei care nu era a LUİ, EL îi aduce întocmai pe cei care au strălucit în fiecare din aceste privinţe: pe Moise, pentru că el dăduse Legea şi prin care iudeii să înţeleagă că EL nu ar fi putut trece peste călcarea în picioare a Legii; şi pe İlie, pentru că rolul său a fost râvna pentru slava LUİ DUMNEZEU, şi orice om ar fi fost un vrăjmaş al lui DUMNEZEU care să se numească pe sine DUMNEZEU făcându-se egal Tatălui – şi care nu era ceea ce spunea şi n-ar fi avut nici un drept să facă aceasta, İlie nu era persoana care să stea în preajma unuia ca acesta şi să-l asculte.

                Cineva ar putea să pomenească şi un alt motiv: anume ca să le facă cunoscut faptul că EL are putere şi asupra vieţii şi asupra morţii şi că este Stăpânul atât al celor de deasupra cât şi al celor de dedesubt. Drept pentru care îl aduce atât pe cel care murise, cât şi pe cel care nu suferise încă aceasta.

                Şi mai există o pricină. Care este aceasta ? Tocmai pentru a arăta slava Crucii, şi pentru a-i mângâia pe Petru şi pe ceilalţi în spaima lor din vremea Patimilor, şi ca să le înalţe mintea … După ce HRISTOS îi avertizase «Oricine voieşte să vină după MİNE să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie» (Mc 8, 34), acum îi încurajează tocmai prin aceşti bărbaţi de excepţie, Moise şi İlie, care erau întocmai aşa cum El anume ceruse să fie, de vreme ce ar fi murit de zece mii de ori pentru poruncile LUİ DUMNEZEU, iar oamenii aveau totală încredere în ei. Căci fiecare din ei vorbeau cu îndrăzneală înaintea tiranilor, unul celui egiptean, celălalt lui Ahab … Ambii fuseseră neînvăţaţi, căci unul grăia cu anevoie şi era gângav (Is. 4, 10) iar celălalt era şi el întrucâtva foarte brut – în înfăţişare şi comportament. Ambii trăiseră de bunăvoie în cea mai aspră sărăcie. Şi ce dacă Moise despărţise marea ? Şi Petru mersese pe apă … Şi ce dacă İlie îl înviase pe unul din morţi, aceştia înviaseră zece mii. Aşa că HRİSTOS i-a adus tocmai pentru ca ei să urmeze înaintea poporului paşii biruitori ai acestora şi prezenţa lor de spirit şi neşovăielnicia lor. Trebuiau să fie blânzi ca Moise şi râvnitori pentru DUMNEZEU ca İlie şi totuşi atenţi şi grijulii, aşa cum şi erau … HRİSTOS dorea să-i pregătească să intre în lume, drept pentru care i-a adus pe cei care străluciseră din plin în Legea veche.” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 56 la „Matei”)

                Sfântul Efrem Sirul spune că „HRİSTOS i-a adus pe aceşti doi astfel încât învierea pe care urma să o săvârşească la sfârşit să poată fi crezută; că cei care, ca şi Moise, au murit – vor învia din nou, şi că cei care sunt vii vor zbura, asemeni lui İlie, de vreme ce El este DOMNUL atât al înălţimilor cât şi al adâncurilor”.

                Sfântul Efrem ne mai înştiinţează şi „cum s-a purtat convorbirea lui Moise şi İlie cu İisus. Îi mulţumeau pentru că propriile lor cuvinte se împliniseră şi odată cu acestea – şi cuvintele tuturor proorocilor. ÎL adorau pentru mântuirea pe care EL o pregătise în lume pentru întreaga omenire, şi pentru că El a împlinit cu adevărat taina pe care ei înşişi o prevestiseră. Proorocii înşişi săltau de bucurie, asemeni şi apostolii în drumul lor pe munte. Profeţii se bucurau pentru că îi vazuseră umanitatea, de care nici nu ştiuseră măcar. İar apostolii se bucurau pentru că văsuseră slava dumnezeirii, pe care n-o ştiau … Şi se priveau, unul pe celălalt, – proorocii pe apostoli, apostolii pe prooroci. Se uitau unii asupra celorlalţi, prinţii Vechiului Testament şi prinţii Noului Testament. Moise, cel sfânt, îl vede pe Simon, cel sfinţit … Feciorelnicul Vechiului Testament priveşte către feciorelnicul Noului Testament: İlie îl vede pe İoan. Cel care s-a urcat la cer în car de foc priveşte la cel care şi-a rezemat capul de pieptul cel arzător”.

                Sfântul Chiril al Alexandriei subliniază că ucenicii „nu se îmbrăcaseră încă cu putere de sus. Uneori se întâmpla ca şi ei să cadă în slabiciuni omeneşti. Probabil că adesea reflectau «cum să se lepede cineva de sine sau» sau «cum cine-şi va pierde sufletul său pentru EL – iarăşi îl va găsi». Ce răsplată îi va răsplati pe cei ce pătimesc ? Din ce se vor împărtăşi ei ? Aşadar, pentru a-i izbăvi de astfel de gânduri sfielnice şi-aşa-zicând, pentru a-i „îmbulzi”, „îmbrânci” spre bărbăţie, născând în ei dorul după slava ce urma să fie revărsată peste ei, EL îi vesteşte: «cu adevărat însă vă spun vouă: sunt unii dintre cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui DUMNEZEU» (Luca 9, 27) Oare vrea EL să spună că durata vieţii lor va fi atât de mult prelungită încât să ajungă până la vremea când EL va pogorî din cer la sfârşitul lumii, pentru a aduce sfinţilor împărăţia pregătită lor ? Şi aceasta i-ar fi cu putinţă CELUI Atotputernic. Dar prin „împărăţia LUI DUMNEZEU” EL desemnează vederea slavei în care va fi văzut atunci când SE va arăta locuitorilor pământului Căci va veni în slava LUİ DUMNEZEU TATĂL, şi nu în smerita noastră stare. Aşadar, cum i-a făcut EL pe cei care primiseră făgăduinţa privitorii unui atât de minunat lucru ?  SE suie într-un munte luând cu sine trei ucenici aleşi. SE schimbă cu o atât de neasemănată şi dumnezeiască strălucire, încât veşmintele SALE sclipesc cu raze de foc şi par a lumina ca fulgerul”. (Sfântul Chiril al Alexandriei, „Comentariu la Evanghelia Sfântului Luca”)

                Dar despre teofaniile Vechiului Testament ? Sfântul Grigorie Palama răspunde afirmaţiei călugărului grec Varlaam de Calabria potrivit căreia în timpurile Vechiului Testament teofaniile erau privite (contemplate) simbolic. Sfântul afirmă că „profeţii şi patriarhii nu au fost lipsiţi de experierea acestei lumini, dar?? că (cu câteva excepţii) toate viziunile lor – şi în special cele mai dumnezeieşti – au participat la această lumină. Căci întra-devăr, de ce ar fi trebuit DUMNEZEU să simuleze vreo altă lumină, când are lumina cea veşnică în EL ÎNSUŞI, făcută vizibilă, comunicată într-un chip tainic celor curaţi cu inima din ziua de astăzi întocmai ca în veacul ce va să vie ? (Sfântul Grigorie Palama, „Triadele”, p66 ??),

„Bine este să fim noi aici”

(Mt. 17, 4)

                Sfântul Leon afirmă că „la propunerea lui Petru de a face trei colibe DOMNUL nu dă nici un răspuns – nu pentru că nu ar fi avut rost, ci pentru că se deosebea de scopul dumnezeiesc” (Sfântul Leon „Cuvântul 51: Scopurile Schimbării la Faţă” p 71)

                Sfântul Hrisostom îndeamnă: „Priviţi-l acum pe înflăcăratul iubitor de HRISTOS; … căci ce spune Petru cel aprins ? «Bine este să fim noi aici» (Mt 17, 4) İată, de vreme ce Petru auzise că HRİSTOS avea să meargă la Ierusalim şi să pătimească, încă fiind cuprins de teamă şi tremurând pentru El, chiar şi după ce fusese mustrat de ACESTA, într-adevăr nu se mai apropie iarăşi pentru a spune din nou acelaşi lucru, – « să nu ţi se întâmple ŢİE aceasta» (Mt 16, 22). Dar, din pricina acelei frici, sugerează învăluit cu alte cuvinte de fapt acelaşi lucru. Adică, văzând muntele şi o atât de mare retragere şi singurătate, s-a gândit: «İİSUS e în mare siguranţă aici …» Căci Petru L-ar fi vrut mereu acolo. Din această pricină vorbeşte de „corturi”. Căci «s-ar fi putut astfel», zicea el, «să nu mai urcăm la İerusalim. Şi dacă nu mai urcăm, EL nu va mai muri; căci acolo spunea EL că scriitorii acestea le vestiseră despre EL.» N-a îndrăznit să vorbească despre aceasta, dar îşi dorea să rânduiască astfel lucrurile gândind «Bine este să fim noi aici, de faţă fiind şi Moise şi İlie; İlie care pogorâse foc pe munte şi Moise care intrase în nor şi vorbise cu DUMNEZEU. Şi nimeni nu va şti unde ne aflăm !»… Deşi o astfel de cugetare nu era prea cumpănită, totuşi să luăm aminte cât de înflăcărat şi cât de aprinsă dragostea SA pentru HRİSTOS.”

                Dar ucenicul se controlează. „Petru”, spune Sfântul Ioan Hrisostom, „pentru a nu fi iarăşi certat, zice «DOAMNE, dacă voieşti, să facem aici trei colibe: ŢİE una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una» (Mt. 17, 4) … İar ÎL socoti cu slujitorii ? Vedeţi cât de nedesăvârşiţi erau înainte de Răstignire ? Căci deşi TATĂL i-o descoperise, totuşi nu pricepea mereu descoperirea. Ceea ce vedem e că era necăjit de panică. Şi mai este un motiv, care apăruse din priveliştea pe care o contempla acum. De fapt, ceilalţi evanghelişti pentru a spune aceasta şi pentru a arăta buimăceala din mintea lui când rostea lucrurile acestea, … spun «căci nu ştia ce să spună, fiindcă erau înspăimântaţi» (Mc 9, 6), iar sfântul Luca scrie că «Petru nu ştia ce spune»(Lc. 9, 33)”.

                Sfântul Ambrozie vorbeşte despre ceea ce credea Petru cu privire la ceea ce i se descoperise, rostind: „Când i-a văzut pe Moise şi pe İlie pe munte cu FİUL LUİ DUMNEZEU, Petru nu s-a lăsat înşelat cu privire la natura şi la slava lor. Căci a încercat să afle – dar nu de la ei, ci de la Hristos – ce se cuvenea să facă, deoarece deşi se pregătea să cinstească pe toţi trei, totuşi aştepta porunca de la UNUL. Dar pentru că gândea în necunoştinţă de cauză că se cuvenea să facă trei colibe pentru trei persoane, a fost corectat de glasul stăpânesc «Acesta este FIUL MEU CEL IUBIT, în CARE am binevoit, pe ACETA ascultaţi-L»(Mt. 17, 5) Alfel spus «de ce îi alături pe cei împreună slujitori cu tine la egalitate cu Domnul tău ?» Căci «ACESTA este FIUL MEU». Nu «Moise este FIUL MEU», nici «Ilie este FIUL MEU», ci«ACESTA este FIUL MEU». Apostolul nu era nătâng ca să nu priceapă mustrarea. A căzut cu faţa la pământ, doborât de glasul TATĂLUİ şi de frumuseţea preaslăvită a FİULUİ. Dar a fost ridicat de către FİUL, a Căruia voie este să-i ridice pe cei căzuţi. Apoi Petru a mai văzut doar UNUL, pe FİUL LUİ DUMNEZEU singur; căci slujitorii se retrăseseră, astfel încât EL să poată fi văzut ca singurul DOMN, singurul care a fost numit FIU.”

(Sfântul Ambrozie, „Despre credinţa creştină”, cap 13, al. 215)

                Sfântul Efrem spune şi el aici că „Petru nu ştia ce spune, de vreme ce ÎL socoate pe DOMNUL împreună cu Moise şi Ilie la numărătoarea corturilor. Prin urmare, un glas dumnezeiesc din cer l-a luminat astfel îcât DOMNUL nostru să poată fi deosebit de slujitorii SĂI”.

                Sfântul Beda (aprox 673-735) scrie că „ucenicilor nu li s-a interzis să asculte de Moise şi de İlie, adică de Lege şi de prooroci, dar ascultarea de FiUL avea întâietate, de vreme ce EL venise să împlinească Legea şi proorocii. Li s-a transmis astfel că lumina adevărului Evangheliei trebuia pusă înaintea tuturor semnelor şi modelelor întunecoase ale Vechiului Testament” (Sfântul Beda Venerabilul „Omilii la Evanghelii”)

Ucenicii adorm

                Sfântul Chiril al Alexandriei comentează că „fericiţii ucenici adorm o vreme, pe când HRİSTOS îndelunga ruga SA – căci EL împlinea aceste datorii omeneşti ca ţinând de izbăvire – iar apoi la trezire au devenit spectatori schimbărilor atăt de slăvite şi strălucite. Dumnezeiescul Petru, gândind uimit că timpul împăraţiei lui DUMNEZEU venea chiar atunci, propune sălaşuri pe munte … Dar Petru nu ştia ce spune.” (Sfântul Chiril al Alexandriei, „Comentariu la Evanghelia de la Sfântul Luca” p 227)

                Sfântul Hrisostom observă: „Pentru a arăta mai departe că Petru era cuprins de teamă mare, atât «Petru cât şi cei ce erau cu el erau îngreuiaţi de somn; şi deşteptându-se, au văzut slava LUİ» (Luca 9,32). Prin somn adânc aici, el înţelege răpirea (uimirea) nespusă stârnită în ei de către această vedere. Pentru că ochii se întunecă în faţa unei splendori grandioase, aceasta au trăit şi ei la momentul respectiv”. Sfântul Ambrozie adaugă: „Măreţia cu neputinţă de cuprins a DUMNEZEIRII depăşeşte simţurile trupului nostru”.

                Sfântul Efrem ne înştiinţează că „în marea SA milă, DOMNUL  folosit firea noastră astfel încât să suportăm vederea SA şi să auzim glasul SĂU, fără să pătimim ceea ce au pătimit ucenicii cei aleşi pe munte, asupra cărora a căzut uimirea cea mai adâncă atunci când slava LUİ a strălucit pentru ei prin trupul SĂU. Căci s-au aflat năuciţi şi uluiţi de slava LUİ. Şi când se cuvenea mai mult ca oricând să rămână treji, ei au adormit. Acestea s-au petrecut pentru ca noi să putem pricepe că din acest motiv EL S-a arătat fără slavă şi de aceea a venit în trup. Pentru că, deşi ucenicii nu au văzut limpede dumnezeirea SA, ci doar o licărire a slavei SALE în trup care a strălucit pentru ei – şi a fost de ajuns ca ei să adoarmă şi nici să nu mai ştie ce vedeau şi ce vorbeau, încât Simon vorbea cuvinte complet diferite, ce ar fi fost cu noi, dacă EL ni S-ar fi arătat în toată slava DUMNEZEİRİİ SALE netrupeşti ? Dar oare cum por spune aşa ceva – «dacă ni s-ar fi arătat în afară de trup ?» Căci cum ar fi fost cu putinţă ca EL să SE arate fără un trup ? Cum ar fi putut fi învăţaţi prin mijlocirea unei limbi de către CEL CE nu ar fi avut limbă ? Cum am fi putut noi să vedem minunile ce s-au văzut, dacă ar fi fost săvârşite de CEL rămas nevăzut ?”

Glasul şi Norul

                Sfântul Leon spune: „TATĂL S-a descoperit urechilor lor prin glasul din nor. Şi auzind glasul LUİ, ucenicii au căzut la pământ cu mare spaimă. ??? înspăimântaţi nu numai înaintea majestăţii divine a TATĂLUİ, ci şi de măreţia FİULUİ; căci prin supraînălţarea simţirii lor, au simţit dumnezeirea unică a AMÂNDURORA.”

                În slujba de praznic a acestei zile cântăm: „HRİSTOS … astăzi în Muntele Taborului cu taină chipul TREİMİİ l-a arătat”. Şi iarăşi: „Apostolii cei aleşi HRİSTOASE, cu nor luminos împrejur străluciţi fiind, au auzit glasul părintesc care întărea taina întrupării TALE”. (Mineiul Lunii August, p 70)

                Sfântulul İoan Gura de Aur întreabă: „De ce Şi-a făcut auzit glasul din nor TATĂL ? Aşa apare întotdeauna DUMNEZEU. «Nor şi negură împrejurul LUİ» (Ps 96, 2); şi «Iată, DOMNUL vine pe nor uşor» (İs. 19, 1); şi iarăşi «CEL CE pune norii suirea SA» (Ps 103, 4); şi «un nor L-a luat de la ochii lor» (Fapte 1, 9); şi «pe norii cerului venea cineva ca Fiul Omului» (Daniel 7, 13). Pentru ca ei să poată crede că glasul vine de la DUMNEZEU, a venit astfel. Iar norul era luminos … Atunci când EL ameninţă, arată un nor întunecos – ca pe Muntele Sinai. Căci Moise a intrat în nor şi în întuneric; şi se ridica fum ca fumul dintr-un cuptor (İş 19, 9-18). Prorocul David, vorbind despre mănia lui DUMNEZEU, zice «apă întunecoasă în norii văzduhului» (Ps 17, 13) – dar aici, pentru că EL voia nu să înfricoşeze, ci să înveţe, apare un nor luminos”. Fericitul Teofilact spune că „precum stă scris în Vechiul Testament că DOMNUL se afla într-un nor iar Moise a intrat în el şi astfel a primit Legea, tot astfel un nor îL primeşte acum pe HRİSTOS, dar acesta nu e un nor întunecos. Umbra Legii şi întunericul ascunzişului au trecut, iar acum este un nor de lumină. Adevărul a venit iar harul DOMNULUI străluceşte şi întunericul nu mai este”.

                Sfântul Chiril al Alexandriei reflectă asupra faptului că „İİSUS a fost aflat singur. Oare TATĂL le porunceşte apostolilor să asculte de Moise ? Dacă ar fi fost voia LUI ca ei să urmeze poruncile lui Moise , gândesc că ar fi spus: «Supuneţi-vă lui Moise, ţineţi Legea». Dar nu aceasta grăieşte DUMNEZEU aici. Ci, În prezenţa lui Moise şi a proorocilor le porunceşte mai degrabă să asculte de El. Şi pentru ca adevărul să nu poată fi răstălmăcit de nimeni, zicând că TATĂL le-ar fi poruncit de fapt să asculte de Moise şi nu de HRİSTOS MÂNTUITORUL nostru, al tuturor, evanghelistul afirmă limpede că «Şi când a trecut glasul, S-a aflat İİSUS singur» (Luca 9, 36) Prin urmare, atunci când, din norul de deasupra, DUMNEZEU TATĂL le-a poruncit sfinţilor apostoli zicând «Pe acesta să-L ascultaţi» (Luca 9, 35) Moise se afla deja departe şi nici İlie nu mai era prin apropiere. Doar HRİSTOS SE afla singur acolo”.

                Sfântul Ambrozie notează că „TATĂL spune «ACESTA este FIUL MEU CEL İUBİT» (Matei 17, 6). İa aminte cum rosteşte TATĂL: «este» – CEL CE este, CEEA CE este EL, în veşnicie.”

                TATĂL rosteşte „«în care am binevoit» nu pentru a arăta despre EL doar că îL iubeşte”, observă Sfântul Ioan Gură de Aur, „ci şi pentru a arăta că este egal cu EL în toate privinţele, şi una cu EL ÎNSUŞİ. Dar ce înseamnă aceasta ? «În Care Mă odihnesc, În CARE MĂ veselesc, pentru ca El este în toate desăvârşit egal MİE ÎNSUMİ», şi pentru că există o singură voinţă în EL şi în TATĂL. Şi deşi SE prelungeşte într-un FİU, totuşi ACESTA este în toate una cu TATĂL. «Pe ACESTA să-L ascultaţi» (Mt. 17, 5) aşa încât chiar dacă EL alege să fie răstignit, totuşi nu trebuie să vă împotriviţi”.

                Sfântul Luca scrie că „pe când Petru vorbea, s-a făcut un nor şi i-a umbrit; şi ei s-au spăimântat când au intrat în nor”(Luca 9, 34) Sfântul Ambrozie tâlcuieşte norul acesta zicând: „Acesta este umbrirea DUHULUİ DUMNEZEİESC, care nu întunecă trăirile omeneşti, ci descoperă tainele. Acesta ni se dezvăluie în altă parte, când un înger rosteşte «Puterea CELUi PREÎNALT te va umbri» (Luca 1, 35)”

İİSUS SE apropie de ucenici

                „Şi, auzind, ucenicii au căzut cu faţa la pamânt şi s-au spăimântat foarte. Şi İİSUS S-a apropiat de ei, şi, atingându-i, le-a zis: «Sculaţi-vă şi nu vă temeţi». Şi, ridicându-şi ochii, nu au văzut pe nimeni, decât numai pe İİSUS singur” (Mt 17, 6-8) Acum, „cum se face” întreabă Sfântul Hrisostom „că atunci când au auzit cuvintele acestea, s-au înfricoşat ? Doar şi înainte de aceasta un astfel de glas s-a auzit la İordan în faţa unei mulţimi numeroase, şi nimeni n-a simţit ceva de felul acesta. Şi iarăşi după aceea, când mulţimea care sta şi auzea zicea «A fost tunet !» (İn 12, 29) nimeni nu a trăit ceva de felul a ceea ce s-a petrecut aici. Cum de au căzut ei pe munte ? Pentru că era pustiu, se aflau la înalţime, într-o linişte desăvâşită, vedeau o Schimbare care te înfiora, într-o lumină neprihănită iar un nor se întindea asupră-le. Toate acestea i-au înspăimântat foarte. İar uluirea îi cuprindea grozav din toate parţile, şi-au căzut la pământ cuprinşi pe loc atât de frică, cât şi de adorare. Dar pentru ca spaima aceasta îndelungată să nu le afecteze memoria, EL imediat le conteneşte frica iar ei îl văd singur şi EL le porunceşte: «Nimănui să nu spuneţi ceea ce a-ţi văzut, până când Fiul Omului Se va scula din morţi» (Matei 17, 9). Şi asta deoarece cu cât mai grozave erau lucrurile care se spuneau despre EL, cu atât mai anevoie puteau fi de primite de către cei mai mulţi din vremea aceea. Prin urmare, îi îndeamnă să-şi păstreze pacea. Apoi le aminteşte iar de Patimă şi le spune şi cauza”.

                Fericitul Teofilact întreabă: „Pentru ce le porunceşte DOMNUL ucenicilor SĂİ să nu spună nimic despre Schimbarea SA la Faţă ? Pentru ca oamenii să nu se smintească auzind astfel de lucruri slăvite despre HRİSTOS, iar apoi ??întâi?? văzându-L atârnat pe Cruce. Dar după ce SE va fi sculat din morţi, atunci într-adevăr se cuvenea să se vorbească despre lucrurile proslăvite cu privire la HRİSTOS care se petrecuseră mai înainte de Cruce. İar Apostolii au păstrat cuvintele LUİ İİSUS, «întrebându-se între ei: ce înseamnă a învia din morţi ?» (Marcu 9, 10) Căci încă nu înţeleseseră, spune evanghelistul, ca HRİSTOS trebuie să se scoale din morţi.”

                Şi Sfântul Efrem încuviinţează că „alţii nu i-ar fi crezut pe ucenici, ci i-ar fi luat drept nişte nebuni … Şi s-ar fi făcut hulă şi sminteală din pricina aceasta. EL a zis: «veţi lua putere» (Fapte 1, 8) pentru ca atunci când, povestindu-le, ei nu vor crede – să înviaţi morţii, spre uluirea lor şi slava voastră”.

 

Lumina taborică

                Sfântul Grigorie Palama vorbeşte despre slava necreată. A alcătuit o apărare faţă de Varlaam Calabritul, care scrisese că „lumina taborică era o lumină sensibilă (care poate fi percepută prin simţuri), vizibilă prin intermediul aerului, apărând spre uimirea tuturor şi imediat dispărând. Se numeşte «dumnezeire» deoarece este un simbol al dumnezeirii”. Sfântul Grigorie exclamă: „Ce părere de roman ! Oare cum poate cineva vorbi despre o dumnezeire sensibilă şi creată care durează o zi, apărând doar pentru a dispărea (de fapt în numai o oră !) într-una şi aceeaşi zi ?”

                Sfântul Vasile (aprox 330-379) scrie, cu privire la citatul din 1 Tim 6, 16 – „CEL CE singur are nemurire şi locuieşte întru lumină neapropiată”, următoarele: „Din această pricină au căzut ucenicii cu faţa la pământ. Nu puteau fi în stare să-şi aţintească privirea asupra slavei luminii FİULUİ, întrucât era «lumină neapropiată». Lumina care cu adevărat  era deopotrivă şi a TATĂLUI şi a DUHULUİ”. În slujba Schimbării la Faţă cântăm despre această lumină astfel: „Cuvinte, CEL CE eşti lumină neschimbată a TATĂLUI luminii, CELUI nenăscut, pg25 în lumina TA, arătată astăzi în Tabor am văzut Lumină pe Tatăl, Lumină şi pe DUHUL”, căci „rază subţire a dumnezeirii TALE ai descoperit, HRİSTOASE” (Mineiul Lunii August p 82)

                Ca răspuns la afirmaţia lui Varlaam, potrivit căreia lumina Taborică are nevoie de mediul aerului, Sfântul Grigorie o respinge cu următoarele cuvinte: „lumina de pe Tabor strălucea mult mai puternic decât soarele, şi totuşi oamenii din împrejurimi nu o vedeau nicidecum. De altfel în veacul viitor nici nu vom avea nevoie de aer, şi cu siguranţă lumina, firească-proprie-dumnezeirii nu îl necesită”.

                În „Triadele” sale, Sfântul Grigorie Palama numeşte această lumină „enipostatică”. Lumina dumnezeiască nu poate fi contemplată ca un ipostas sau o realitate independentă de PERSOANELE Divine, şi nici nu este ceva temporar sau efemer. Poate fi contemplată doar într-un ipostas, altfel spus, într-o „locaţie” personală, într-o persoană anume, existând permanent în DUMNEZEU ca o putere care emană. Ca şi însuşirile (atributele) personale, energiile trebuie să aibă o „locaţie” personală (ipostatică): prin însăşi natura lor aceste energii există permanent şi inseparabil în PERSOANELE DIVINE, iar prin har (în dar), în noi; aceasta se înţelege prin „enipostatic”.

                „Lumina dumnezeiască este «enipostaziată» nu pentru că sau în sensul că ar avea un ipostas propriu, ci în măsura în care (numai întrucât) DUHUL o trimite de la un ipostas în altul, doar aşa (în acesta din urmă) poate fi vazută. Ceea ce implică acest text este că harul mântuirii şi îndumnezeirii este însăşi viaţa dumnezeiască proprie ipostasurilor TREİMİİ, şi care este dăruită ipostasului (persoanei) uman(e) în unitatea (prin unirea) cu ?? trupu(lui) LUI HRISTOS”.

                İarăşi Varlaam pretindea că orice putere şi energie a lui DUMNEZEU este creată. Totuşi, Sfântul Grigorie scrie că Sfinţii Părinţi învaţă că toate însuşirile, toată puterea şi energia firii nezidite (fiinţei necreate) sunt ele însele necreate. Varlaam îl acuză pe Grigorie de „diteism”, concluzionând că Palamas aşează două principii în DUMNEZEU, fiinţa mai presus de fiinţă şi energiile divine. Cu toate acestea, Palamas explică faptul că pg27 de vreme ce lumina dumnezeiască nu este „ipostatică” nici o realitate individuală, nu poate fi un al doilea Dumnezeu. Această lumină aparţine însăşi fiinţei (naturii) slavei şi strălucirii dumnezeieşti. Astfel Sfântul Grigorie scrie: „Există o singură realitate care transcende toate lucrurile; … iar această lumină nu este o esenţă, ci o energie a esenţei divine (o lucrare a firii dumnezeieşti), fiinţă despre care afirmăm că este unică şi le transcende pe toate, lucrând în toate.” Apoi, răspunzând acuzaţiei că ar face un al doilea Dumnezeu, Palamas spune că lumina „nu există independent … İar dacă ajungi să presupui un alt Dumnezeu; ?? – ca apărare a faptului că această energie este fără început, necreată şi de necuprins cu mintea -, trebuie Varlaame să susţii că voinţa lui Dumnezeu constituie un al doilea Dumnezeu … Fără doar şi poate, acelaşi lucru se poate spune despre toate energiile (lucrările) proprii prin fire dumnezeirii.”

                Citând câţiva Părinţi, Sfântul Grigorie încheie: „Potrivit cu făgăduinţa MÂNTUITORULUI ei au văzut împărăţia LUİ DUMNEZEU, acea lumină dumnezeiască inefabilă. Marele Grigorie Teologul o numeşte «dumnezeire», zicând: «Lumina este dumnezeirea vădită ucenicilor în Munte»; iar Vasile cel Mare o numeşte «dumnezeire» atunci când zice: «Frumuseţea Celui cu adevărat ATOTPUTERNICUL este dumnezeirea SA care poate fi contemplată». De asemenea Vasile cel Mare mai spune şi că lumina este frumuseţea LUI DUMNEZEU văzută doar de sfinţi prin puterea DUHULUİ DUMNEZEİESC. La rândul său, scrie: «Petru şi fii tunetului au văzut frumuseţea LUİ în munte, depăşind cu strălucirea ei luminozitatea soarelui. Şi astfel au fost învredniciţi să primească prin ochii lor o pregustare a celei de-a doua veniri a LUI HRİSTOS» Sfântul Ioan Damaschin numeşte lumina rază firească a dumnezeirii, … şi scrie: «FİUL CEL fără de început, născut din TATĂL, are prin dumnezeirea SA raza prin fire fără de început. İar slava dumnezeirii devine de asemenea slava trupului» (Sfântul Ioan Damaschin, «Omilie la Schimbarea la Faţă a DOMNULUI»)(citat în Sf. Grigorie Palamas, „Cele O Sută şi Cincizeci de Capitole” pag 251-253).”

Îndumnezeirea Sfinţilor

               

                În „Tomul Aghioritic”, Sfântul Grigorie Palama vorbeşte despre faptul că Dumnezeu se face văzut în Biserică; întrucât în aceasta este deja (cu adevărat ??) împărăţia veacului ce va veni, prin anticipare, întocmai aşa cum HRİSTOS, prin anticipare S-a descoperit pe SINE drepţilor din Vechiul Testament.

                Sfântul Grigorie scrie: „Tocmai de aceea sunt sfinţii instrumentele (vasele, organele) Duhului Sfânt, pentru că au primit aceeaşi energie ca EL. Ca dovadă sigură a ceea ce spun s-ar putea aduce «harismele»: tămăduirii, facerii de minuni, înainte-cunoştinţei, înţelepciunea de neînfrânt pe care DOMNUL a numit-o «Duhul Tatălui vostru» (Mt 10, 20)… Ei (sfinţii) au primit o energie identică cu cea a fiinţei dumnezeieşti îndumnezeitoare, şi o au absolut în întregime şi o descoperă (o arată) prin ei înşişi. Aşa cum şi apostolul spune despre HRİSTOS «căci întru EL locuieşte trupeşte, toată plinătatea dumnezeirii» (Col 2, 9)”. Totuşi, „harul îndumnezeitor al DUHULUİ nu poate fi echivalat cu fiinţa mai presus de fiinţă a LUİ DUMNEZEU. Într-adevăr este energia îndumnezeitoare a acestei fiinţe dumnezeişti, dar nu totalitatea acestei energii … Căci ce lucru creat ar putea primii în întregimea ei puterea infinit  atotputernică a DUHULUİ, în afara CELUİ CARE a fost purtat în pântecele Fecioarei … ?”

Ziua a opta

                Schimbarea la Faţă este şi un prototip (model) al veşniciei – veacul fără de sfârşit ce va să vie, ziua a opta, în care toate se vor preschimba Sfântul Ambrozie ne spune că „pentru a putea înţelege că Petru, Iacov şi İoan nu au gustat moarte, au fost vrednici să vadă slava Învierii; căci, la vreo opt zile după aceste cuvinte, EL i-a luat cu SİNE doar pe aceştia trei… Căci învierea va fi în ziua a opta… Dar Matei şi Marcu ne spun că am fost luaţi după şase zile (Mt 17, 1; Mc 9, 2) Despre aceasta la fel de bine putem spune că după şase mii de ani – căci „o mie de ani înaintea ochilor lui DUMNEZEU sunt ca o singură zi” (Ps 89, 4); numai că mai mult de şase mii de ani s-au socotit deja, şi preferăm mai degrabă să înţelegem şase zile ca pe un simbol, deoarece şi toate cele ale lumii au fost create în şase zile (Fac. 2, 1) … Când vremurile lumii se vor sfârşi, atunci va fi şi învierea.”

                Sfântul Leon scrie: „Şi astfel în prezenţa acestor martori aleşi DOMNUL ÎŞİ dezvăluie slava, şi înveşmântează trupul SĂU – comun tuturor celorlalţi oameni – cu o asemenea strălucire încât faţa SA străluceşte ca soarele iar hainele SALE se fac albe ca zăpada. Prin Schimbarea SA la Faţă, EL a dorit, mai întâi, să scoată din inimile ucenicilor SĂİ piatra de poticnire a Crucii. Căci a dorit ca umilinţa de nespus a Patimei LUİ de bunăvoie să nu zdruncine credinţa acelora cărora acum le descoperă desăvârşita maiestate a slavei LUİ tăinuite. Şi cu nu mai puţină purtare de grijă EL întăreşte nădejdea Bisericii SALE, astfel încât să poată cunoaşte acel ceva pentru care trupul LUİ HRİSTOS S-a dat la schimb. Mai mult decât atât, îi aranjează mădularele astfel încât să poată fi învăţate să caute tocmai slava aceea care aici a strălucit cu putere în Capul Bisericii”.

                Prezentând strălucirea viitoare a Sfinţilor, Sfântul İoan Gură de Aur spune: «drepţii vor strălucii ca soarele» (Matei 13, 43), sau şi mai mult decât soarele … de vreme ce şi pe munte «Faţa LUİ strălucea ca soarele» (Mt 17, 2) … Prin urmare drepţii vor străluci ca soarele, şi mai mult decât soarele – ?? când va fi vremea; dar păcatoşii vor pătimii toate chinurile. Atunci nu va mai fi nevoie de scripte de dovezi, de martori. Căci CEL CE judecă este EL ÎNSUŞİ toate, şi martor, şi dovadă, şi judecător.”

                Fericitul Teofilact, în „Tâlcuireala Sfântul Marcu” scrie: „Suntem datori (ni se cuvine să înţelegem) aceste cuvinte în mod duhovnicesc. ?? La sfârşitul acestei lumi zidite în şase zile, dacă suntem cu adevărat ucenicii SĂİ, İİSUS ne va conduce şi pe noi pe un munte înalt, prin care înţeleg cerul; şi ni se va arăta şi nouă în mai mare strălucire. Căci pe pământ L-au văzut fără slavă, ca pe CEL răstignit, fiul dulgherului, dar atunci vom vedea slava LUİ ca a UNUİA-NĂSCUT. Şi vom vedea atăt Legea cât şi proorocii vorbind cu DÂNSUL; adică vom înţelege toate cele ce Moise şi proorocii au spus despre EL. Cu adevărat vom descoperi că proorociile lor corespund întru totul cu faptele care s-au petrecut. Şi cu adevărat vom auzi glasul TATĂLUİ, descoperindu-ni-L pe FİUL, învăţându-ne «Acesta este FİUL MEU» ! Cum o va face ? Prin norul care umbreşte, adică în DUHUL SFÂNT CARE este izvorul a toată înţelepciunea”.

                Sfântul Grigorie Palama scrie: „Lumina care i-a luminat pe ucenici… ne va străluci şi pe noi în veacul ce va să fie fără încetare la nesfârşit, cu raza sa preasclipitoare atunci când «pururea cu DOMNUL vom fi» (1 Tes 4, 17) potrivit făgăduinţei SALE”. Referindu-se la Ziua de Apoi, el continuă: „Căci HRİSTOS va veni în slava TATĂLUİ; şi în slava Tatălui lor spune HRİSTOS că «drepţii vor strălucii ca soarele în împărăţia Tatălui lor» (Mt 13, 43). Vor fi lumină şi vor vedea lumina, privelişte fericită şi întru totul sfântă, cu putinţă doar inimii curăţite. Această lumină în prezent luminează în parte doar, ca arvună, pentru cei care, prin nepătimire, au trecut dincolo de tot ceea ce e osândit. Prin rugăciune curată nematerialnică ei au trecut şi dincolo de tot ceea ce e curăţie … Aşadar e vor bucura atunci în veşnicie şi în slavă în comuniune cu CEL Care a împodobit firea noastră cu o slavă şi o strălucire ce sunt dumnezeieşti”. Şi de aceea cântăm în Slujba de astăzi: „Schimbarea omenească ce va să fie la a doua şi înfricoşătoarea venirea TA, cu slavă arătând-o MÂNTUİTORULE, în Muntele Taborului TE-ai schimbat la Faţă, slavă ŢİE !” (Mineiul Lunii August, p 70)

 

Acest articol a fost publicat în Căsătorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s