din Pasii Transformarii – Un preot ortodox vorbeste despre Cei 12 Pasi – Capitolul 7
de Parintele Meletios Webber
Din adâncuri
Pasul 1. Am admis că eram neputincioşi în faţa alcoolului, că nu
mai eram stăpâni pe viaţa noastră.
[nota mea: „alcool” poate fi inlocuit cu oricare alta dependenta, neputina: dependenta de droguri, de o persoana, de o stare: de depresie, tristete, frica, panica, anxietate, etc, si orice alta patima ]
„Fiindcă ştiu că nu locuieşte în mine, adică în trupul meu, ce este bun.
Căci a voi se află în mine, dar a face binele nu aflu; Căci nu fac binele
pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc.”
(Romani 7,18-19).
„Dar eu sunt vierme şi nu om, ocara
oamenilor şi defăimarea poporului.”
(Psalmul 21, 6).
„Eloi, Eloi, lama sabahtani?”, care se tălmăceşte: „Dumnezeul Meu,
Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?” (Marcu 15, 34).
Semnificaţia pentru o persoană dependentă:
“Mai întâi de toate, a trebuit sǎ încetǎm a juca rolul lui Dumnezeu”
(Alcoolicii Anonimi)
Fiecare Pas te invitǎ la o sarcinǎ specificǎ – clară, şi uneori
foarte dificilǎ. Totuşi, formularea Paşilor este blândǎ, într-un limbaj
mai degrabǎ subînţeles. Cuvintele nu trebuie sǎ-i sperie pe cei care
trebuie sǎ urmeze aceastǎ cale. Departe de a fi cele “Douăsprezece
Porunci”, Paşii descriu doar un set de acţiuni urmate de primii o sutǎ
de anonimi care au început recuperarea din alcoolism[sau oricare dependneta, patima, etc].
Invitaţia de a-i urma este implicitǎ, dar nu formulată clar. Aceştia sunt Paşii sugeraţi
pentru recuperare şi ei îl invitǎ pe individ sǎ le urmeze calea.
Cuvintele Pasului Unu ne arată un mod foarte aparte de a
începe. Ideea de a aborda orice sarcinǎ prin a admite un soi de
slǎbiciune – sau chiar înfrângere – nu pare deloc promiţǎtoare. Cursul
normal al celor mai multe acţiuni ar fi acela de a-ţi aduna toate forţele.
Astfel, chiar de la începutul celor mai multe încercări umane,
atitudinea e una opusă – de a-ţi impune voinţa şi punctul de vedere
asupra cuiva sau a ceva.
Structura Paşilor este cu totul diferită. Se începe cu noţiunea de
neputinţǎ. Nu este însă neputinţa învinsului. Nu existǎ înfrângere aici.
Drumul cǎtre succes începe în acest caz cu ideea cǎ nu putem face
nimic.
Cuvântul “de necontrolat” e unul foarte puternic. Reprezintǎ
încercǎrile eşuate de a fi în vârf.
A „stǎpâni” înseamnǎ a controla, iar
imaginea persoanei care îşi controleazǎ propriul destin este exact
opusǎ ideii la care ne referim noi aici. Dumnezeu deţine controlul
universului, şi pe bunǎ dreptate. Cu toate astea, El a ales să-i permită
voinţei umane să-I limiteze controlul. Chiar şi cea mai micǎ fiinţǎ
umanǎ poate zǎdǎrnici controlul lui Dumnezeu, fără să facă nimic,
doar gândindu-se la asta.
Aşa cum vom vedea, cea mai mare ofrandǎ
pe care i-o putem aduce lui Dumnezeu este de a-I preda aceastǎ
putere, lǎsându-L astfel pe Dumnezeu sǎ fie din nou Dumnezeu. Dar
aici am sǎrit puţin la paşii care vor urma.
Acesta este un element important în schimbarea modului de a
trăi al fiecărei persoane. Aşa cum ne arată toate exemplele din
diferitele domenii ale vieţii, aproape fiecare idee, fiecare proiect,
fiecare problemǎ poate fi privitǎ într-o varietate de moduri. Cu toate
astea, practica noastrǎ obişnuitǎ este de a aborda o anume problemǎ
în acelaşi fel, din nou şi din nou, chiar şi atunci când ştim cǎ nu
funcţioneazǎ prea bine.
Oportunitatea oferită de Pasul Unu este de a lǎsa deoparte
modurile cunoscute, încercate şi (de obicei) eşuate de a vedea
lucrurile şi de a adopta o atitudine binevoitoare de a încerca ceva
complet diferit.
Dacǎ Primul Pas ar fi singurul, ar fi un dezastru. Dar atunci când
Primul Pas este urmat de ceilalţi, înseamnă cǎ acea persoanǎ are
bunǎvoinţa de a rupe ciclul comportamentului anterior – de a începe
un nou drum fără să aibă nici un fel de gânduri şi idei preconcepute în
legǎturǎ cu rezultatul. Acest lucru este ca şi cum ai spune cǎ acea
persoanǎ are bunǎvoinţa de a permite evenimentelor să-şi urmeze
cursul în moduri pe care el /ea le vede ca neaşteptate sau chiar
nedorite.
• A lucra Pasul Unu înseamnǎ cǎ am încercat alte moduri care
nu au dat rezultate şi că în cele din urmă suntem pregǎtiţi sǎ
admitem acest lucru.
• A lucra Pasul Unu înseamnǎ cǎ suntem la capătul funiei şi cǎ
nu putem să ne rezolvǎm problemele prin propriile noastre
puteri.
• A lucra Pasul Unu presupune doar conştientizarea faptului cǎ
ceva nu e în regulǎ cu lumea aşa cum o cunoaştem noi.
Acesta este singurul lucru cerut, deşi nu e singurul care poate
fi realizat.
• A lucra Pasul Unu înseamnă sǎ acceptăm realitatea aşa cum
este, nu aşa cum ne-ar plăcea nouǎ sǎ fie. Multe pot fi spuse
despre felul în care ne creăm noi propria realitate – dar ce e
important pentru noi aici este cǎ acea parte pe care o
identificǎm ca ‚voinţă’ – prăpastia fără fund a dorinţelor
noastre – nu este cea pe care ne bizuim pentru a îndrepta
lucrurile.
Scopul Pasului Unu este ca individul sǎ se pregătească pentru a
ajunge la recunoaşterea faptului cǎ lumea pe care o înţelege el poate
să nu fie decât o imagine falsǎ, bazatǎ pe negare sau pe altǎ formǎ
de amăgire.
Paşii evită sǎ încurajeze vreo formǎ de vinovăţie – un alt mod
prin care individul denaturează realitatea momentului prezent.
Vinovăţia este subiectul care va fi examinat în variate forme de-a
lungul celor Doisprezece Paşi. Oricum, Pasul Unu nu e momentul
pentru „am făcut nişte greşeli teribile, iar acum plătesc pentru asta”.
Dimpotrivă, a fi neputincios şi a nu mai fi stăpân pe viaţa ta este,
dincolo de orice judecată, iar aceastǎ lipsǎ a judecăţii (mai ales, a
condamnării) reprezintă tonul tuturor Paşilor.
Este important sǎ vedem cât de puţin ni se cere la început.
Pasul Unu are loc ca o reacţie atunci când atingem fundul
sacului, când experimentǎm acel eveniment care ne forţează sǎ
aruncǎm armele şi sǎ renunţǎm la luptǎ. Ironic, renunţând la luptǎ,
suntem pregătiţi sǎ începem calea spre recuperare.
În acest moment este prematur sǎ înlocuim aceastǎ perspectivǎ
falsǎ asupra lumii cu alta. Cam pe când trebuie să se răspundă la
aceastǎ întrebare, persoana va avea o perspectivǎ complet diferitǎ
(iar într-un anumit sens, mai iluminatǎ) a ceea ce înseamnă, de fapt,
să ai o perspectivă asupra lumii.
Mulţi oameni îşi apǎrǎ propria perspectivǎ pentru cǎ le conferă
un sentiment de importanţă, influenţǎ sau demnitate. Acestea sunt
lucrurile pe care le râvnim adesea cu toţii. Se întâmplă rareori – sau
niciodată – ca o persoană să fie dispusă sǎ renunţe la aceste surse
de siguranţǎ, pentru cǎ dacǎ facem asta trebuie sǎ înfruntǎm lumea
lipsiţi de apărare.
Primul Pas presupune faptul cǎ acea persoanǎ este cel puţin
pregǎtitǎ sǎ se gândească la faptul că renunţarea la influenţa
personală – de cele mai multe ori bazatǎ pe erori sau amăgire – este
posibilă. În acest fel, putem spune cǎ este un pas eliberator, chiar
dacǎ pare şi foarte periculos. Presupune conştientizarea faptului cǎ
întreaga structurǎ internǎ a personalităţii umane trebuie înlăturată şi
reconstruită de la zero. Orice comportament care ne izolează de
realitate va trebui lăsat deoparte.
Există o doză de adevăr în faptul că ne creăm realitatea, zi de zi.
Există, de asemenea, şi o realitate definită în exteriorul experienţei
noastre, realitate cu care trebuie să ne acomodăm într-un fel sau
altul. Undeva, între cele două perspective, oarecum contradictorii
există un nivel al vieţii şi înţelegerii care ne permite să fim liberi faţă
de amăgirile create de noi şi liberi faţă de iluziile care ne izolează de
restul lumii.
Pasul Unu are grijă să începem cu începutul, făcând faţă realităţii
pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Este valabil în toate situaţiile, chiar şi
atunci când nu ne place ceea ce vedem şi chiar dacă este pentru
prima dată când facem acest lucru. Este momentul să lăsăm toate
armele jos – cel puţin, în faţa lui Dumnezeu.
Alcoolicii şi alţi dependenţi nu se pricep prea bine să privească
realitatea drept “în ochi”. Până la un anumit punct, acelaşi lucru poate
fi valabil pentru întreaga specie umană. Compromitem, răsturnăm,
colorăm şi împodobim realitatea cu tot felul de improvizaţii cu scopul
de a ne face viaţa mai confortabilă. Uneori, ne îngăduim distorsiuni
incredibile.
Tot ceea ce se cere în Pasul Unu – şi nici nu ni se pare atât de
dificil decât după ce te gândeşti mai târziu la asta – e o oarecare
conştientizare că cel care face Pasul Unu este pregătit să privească
viaţa aşa cum este ea, nu aşa cum ar vrea el sau ea să fie. Opusul
bunăvoinţei este “negarea” şi ea se referă la orice încercare de a
întoarce şi de a răsuci realitatea vieţii sale pentru a face momentul
prezent cât mai confortabil.
Motivul pentru care negarea este cel mai adesea dăunătoare
este pentru că ne încurajează să jucăm rolul lui Dumnezeu în viaţa
noastră. Aşa cum vom vedea, acesta este chiar miezul înţelegerii
adicţiei şi a comportamentelor adictive, chiar dacă aici, în Pasul Unu,
acest lucru nu este foarte evident. E important să fim conştienţi că,
dacă ne creăm propria realitate, suntem în pericolul de a pierde cele
mai bune lucruri care ni se pot întâmpla pentru că, indiscutabil,
realitatea lui Dumnezeu este cu mult deasupra celei proprii.
Pe parcursul Paşilor, sentimentul: “Sunt Dumnezeu în viaţa mea”
este treptat înlocuit cu “Dumnezeu este Dumnezeu în viaţa mea”.
Pentru a ajunge la transformare, trebuie să începem prin
recunoaşterea faptului că noi nu ne putem conduce propria viaţă:
suntem neputincioşi în faţa vieţii, indiferent de cât de mult protestăm
în faţa acestei idei.
Folosind drogurile, adoptând comportamente ale
căror prim scop este de a schimba modul în care ne simţim (şi,
deseori, de a înceta să simţim în totalitate), începem să ne creăm
propria lume. Asta ne pune pe locul “pilotului” şi îi “dă liber” lui
Dumnezeu. Dumnezeu îngăduie acest lucru pentru că El ne dă
libertatea să facem asta. Oferindu-ne libertatea, El îşi asumă un risc.
Gândind “la rece”, să pretindem că “Vreau să fiu Dumnezeu”
pare destul de absurd, dar chiar asta se întâmplă atunci când ne
asumăm sarcina lui Dumnezeu de a crea realitatea şi de a o înlocui
cu propria realitate.
******
ÎNCETIŞOR, PE PARCURSUL PAŞILOR, negarea va fi înlocuită
cu acceptarea. Din fericire, în acest stadiu timpuriu, este destul de
simplu să accepţi că există mai multe forme de negare în viaţa cuiva
şi că lucrurile nu sunt ceea ce par; mai târziu, va fi destul de important
să faci ceva în legătură cu asta. Credinţele de orice fel – despre
propria persoană, despre propriile abilităţi şi despre slăbiciuni – toate
acestea trebuie examinate cu grijă, mai repede sau mai târziu. Pentru
moment, e necesar doar să ştim că vom avea destul de mult de lucru.
*****
SENTIMENTELE SUNT IMPORTANŢI FACTORI MOTIVATORI,
dar nu pot să ne spună ce să facem. Dacă ne domină acţiunile, avem
tendinţa de a intra în mari probleme. Frica, mânia, disperarea, gelozia
şi mândria sunt toate emoţii care joacă un rol distructiv în viaţa
noastră, dar fără ele s-ar putea ca niciodată să nu fim motivaţi să
facem vreo schimbare necesară în viaţa noastră. Soluţia nu e să
încercăm să ne reprimăm emoţiile (chiar şi pe cele negative). Pe
parcursul celor Doisprezece Paşi, ne va fi limpede că putem integra
emoţiile în calea noastră spirituală.
Scopul Pasului Unu este de a-l ajuta pe alcoolic să treacă peste
dificila sarcină de a începe ceva. Starea naturală a celor mai mulţi
alcoolici este starea de beţie, întins pe podea, uitând de toate.
Această stare este întreruptă (sau poate marcată) de perioade de
angoasă şi tulburare, într-o lume care îl face pe alcoolic să simtă că
nu are nimic de oferit, dar şi că este total neimportant. El
contracarează neputinţa cu ego-ul său care se extinde până la
punctul în care el, şi numai el, este cea mai mare putere din univers.
Pasul Unu pentru un creştin ortodox
Toată lumea, sau aproape toată lumea, are sentimentul că viaţa
nu este aşa cum ar trebui să fie. Cei mai mulţi oameni
experimentează sentimentul acesta ca o stare generală de
insatisfacţie faţă de propria viaţă sau faţă de societate în general.
Ceva trebuie îmbunătăţit. Viaţa nu este cinstită. Specia umană (sau
doar anumite persoane) trebuie să se schimbe şi atunci totul va fi în
regulă. O altă faţă a acestui sentiment e că ceva trebuie să se
întâmple înainte ca viaţa adevărată să înceapă. Foarte des, acest
sentiment este justificat cu “Trebuie să devin faimos ( sau chipeş, sau
slab, sau calificat, ….) şi atunci viaţa mea va fi reală” sau “atunci va
începe viaţa mea”.
O eroare spirituală comună este a crede că o persoană poate
deveni mai bună oriunde, dar nu aici, şi oricând, dar nu acum.
Rugăciunea atribuită Fericitului Augustin, “Doamne, fă-mă bun, dar nu
încă”, este ceva ce aproape oricine, din orice clasă a societăţii, a
luat în considerare la un moment dat în viaţa lui – poate chiar zilnic.
Cel mai important erou spiritual al Pasului Unu (dar şi al Paşilor
de la Doi până la Cinci) este Fiul Risipitor. El apare într-o poveste
spusă de Domnul Nostru ucenicilor Săi şi citită ca una dintre
Evanghelii la pregătirea pentru începutul Postului Mare. Deşi
familiară, ea merită să fie citită şi recitită odată ce devine familiară.
Primindu-şi moştenirea de la tatăl său (în timp ce tatăl trăia încă), fiul
rătăcitor a plecat şi a cheltuit-o pe toată. La final, a rămas fără nici un
ban, muritor de foame şi a fost forţat să se angajeze slugă la porci –
munca cea mai degradantă pentru un evreu.
În timp ce stătea acolo, privind cum mâncau porcii, fiul rătăcitor
şi-a dat seama că şi-ar fi dorit să mănânce chiar şi mâncarea porcilor.
Acesta este momentul în care “s-a văzut pe sine” – şi-a dat seama de
realitatea situaţiei sale. În acel moment, el a făcut Pasul Unu.
Zaheu vameşul ne arată un alt exemplu, într-o altă Evanghelie
citită înainte de perioada Postului. Zaheu a dorit să-l vadă pe Iisus,
dar i-a fost foarte dificil din moment ce era un om scund. Deşi era
oarecum ridicol pentru un om de vârsta şi statutul său, s-a decis să se
urce într-un pom pentru a-l vedea pe Iisus. Nu a rămas în spatele
mulţimii, prefăcându-se că poate să vadă peste capetele tuturor. S-a
căţărat în copac. În acel moment el a făcut Pasul Unu.
Pasul Unu e bogat în exemple din Evangheliile citite în perioada
Postului. Ultimul exemplu este probabil cel mai bun dintre toate: cel al
omului paralizat. Este bărbatul care a fost adus la Iisus de către alţi
patru oameni. Erau atât de hotărâţi să aibă succes în misiunea lor,
încât au reuşit să-l urce pe om cu tot cu targă pe acoperişul casei în
care era Iisus; au făcut o gaură în acoperiş, suficient de mare ca să
poată intra omul bolnav. Nu se ştie exact cum a reacţionat
proprietarul casei la această faptă.
Însă omul paralizat este cel care ne interesează acum. El se lasă
dus. E posibil ca el să nu fi fost capabil de vreo alegere în această
chestiune. Dar, pentru că s-a lăsat dus, el a făcut Pasul Unu.
În toate trei cazurile, Evangheliile arată cum acţiunile acestor trei
oameni i-au adus faţă în faţă cu Dumnezeu – tatăl fiului rătăcitor din
prima poveste şi Iisus în a doua şi a treia poveste. Tiparul este
simplu: individul recunoaşte (Pasul Unu), face o mişcare în direcţia lui
Dumnezeu (Pasul Doi) şi în această întâlnire cu Dumnezeu el este
schimbat irevocabil (Pasul Trei).
*****
LOCUITORII DIN CÂTEVA ORAŞE din Galileea L-au respins pe
Iisus şi L-au îndepărtat. Evanghelia ne spune că ei L-au izgonit nu
pentru că nu ştiau cine este El, ci pentru că Îl cunoşteau prea bine. Ei
credeau că ştiu ce fac. Ei erau în negare că Iisus merită să fie
cunoscut şi că El este Fiul lui Dumnezeu. Credeau că ei sunt cei mai
buni, dar experienţele de mai târziu ale creştinilor indică faptul că nu
erau. Pentru a se schimba ei trebuiau să se debaraseze de tot ce
credeau că este adevărat, de tot ce era “corect”, de toate noţiunile lor
despre înţelepciune şi bunătate pentru a vedea lumea cu ochi limpezi,
şi pentru a-L vedea pe Iisus în ea. Acest lucru ar fi fost foarte dificil de
făcut, mai mult sau mai puţin imposibil, dacă nu ar fi fost început cu
sentimentul de neputinţă. Ei nu au făcut aşa. Ei au făcut ceea ce fac
în mod normal oamenii, adică au început cu propriul simţ al dreptăţii.
Ca şi specie, ne dorim mult mai mult să avem dreptate decât să fim
buni. Cu toate astea, Evangheliile nu ne cer să avem dreptate, ci să
fim buni.
*******
CU ANI ÎN URMĂ, AM FOST TRIMIS SĂ TRĂIESC pe o insulă în
Marea Egee. Când am ajuns nu puteam vorbi greaca, iar şase luni
mai târziu greaca mea era fluentă. Transformarea s-a produs în
principal pentru că nu era nimeni pe insulă ca să vorbească prea
multă engleză, astfel încât a trebuit să învăţ greaca dacă îmi doream
să comunic cu ei. În cele şase luni procesul a fost foarte dureros. A
fost ca şi cum aş fi avut o cădere nervoasă, căci pentru a învăţa
greaca a trebuit să mă debarasez de tot ce însemna să mă bazez pe
limba mea maternă. Credinţa că
a) toată lumea vorbeşte şi gândeşte
în secret în engleză şi că
b) trebuie să gândesc în engleză pentru a
comunica, trebuia să fie înlăturată. Odată ce m-am debarasat de
realitatea percepută, am fost liber să adopt greaca drept o limbă pe
care să o folosesc. Sentimentul meu de neputinţă m-a condus, de
fapt, la o abilitate mai puternică.
*******
ÎN PRIMUL PAS, individul este invitat să lase deoparte ceea ce
înseamnă, la urma urmei, noţiunea naturală de autoconservare în
favoarea recunoaşterii faptului că este neputincios. Trebuie să
îndepărtăm trenuleţul cu aburi din mintea noastră care spune: “eu
cred că pot, cred că pot”, în favoarea recunoaşterii (mult mai
folositoare şi adecvată) că noi, de fapt, nu avem putere să ne
îmbunătăţim viaţa şi, cu cât încercăm mai mult acest lucru, cu atât ne
e mai rău. Realitatea – care nu este atât de dificilă odată ce o
admitem – este că nu avem putere asupra oamenilor, locurilor şi
lucrurilor. Faptul că simţim că ar trebui să fim puternici nu este deloc
important. Faptul că sistemul nostru educaţional ne încurajează să
credem că de asta avem nevoie nu este nici el important. La şcoala
slujirii Domnului trebuie să începem de pe o poziţie de neputinţă şi, cu
cât ajungem pe această poziţie mai repede, cu atât mai bine.
Suntem puternici în ce priveşte luarea de decizii pentru noi înşine.
*****
ÎN LUMEA MODERNĂ, suntem în mod constant invitaţi să ne
controlăm pe noi înşine, sănătatea, trupurile, destinele şi viitorul.
“Controlul” e unul dintre cuvintele preferate ale oamenilor care conduc
industria publicităţii pentru că ei ştiu că acest lucru are un răsunet
mondial. E dificil să treacă o pauză comercială la televizor fără să
auzi cuvântul control, uneori chiar de mai multe ori.
De fapt, noi nu controlăm prea multe; doar ne comportăm de
parcă am controla ceva. Calea Paşilor ne învaţă că numai Dumnezeu
deţine controlul. Mai mult, uneori vom şti ce anume este acest control,
alteori nu.
Nu încercăm aici să înlocuim controlul cu anarhia sau pasivitatea.
Ce va înlocui, până la urmă, această falsă noţiune de control este
sentimentul cooperării reale şi funcţionale între individ şi voinţa lui
Dumnezeu.
În scrierile Sfinţilor Părinţi, cuvântul “de necontrolat” se referă
aproape întotdeauna la cai, o imagine care azi e străină pentru cei
mai mulţi dintre noi. Însă, sensul de ‘neînfrânat’ nu e nefolositor de
vreme ce merge în direcţia a ceea ce alcoolicul trebuie să simtă şi de
care trebuie să fie conştient, dacă e ca Pasul Unu să fie acel punct de
cotitură pe care îl doreşte atât de mult.
Pentru creştinul ortodox poate să fie corect să spunem că cea
mai presantă latură a Pasului Unu e reflectată nu atât de haotica lipsă
de control asupra vieţii (deşi există şi asta, chiar şi în vieţile sfinţilor),
ci de o conştiinţă profundă şi teribilă a cât de departe e individul şi
viaţa sa de Dumnezeu.
E posibil ca o dorinţă arzătoare pentru
Dumnezeu să fie asociată cu această stare de neputinţă, aşa cum se
întâmplă în stadiul “trezirii” din viaţa fiului rătăcitor, exact înainte de a
decide să se întoarcă la tatăl său.
Însă, există şi un pericol. Poate că
în acest stadiu dorinţa arzătoare însăşi se bazează pe o viziune
asupra realităţii care aparţine cuiva nerecuperat şi, astfel, acea
viziune e greşită. Asta a fost adevărat şi pentru fiul rătăcitor pentru că
viziunea pe care şi-a construit-o pentru el însuşi (de ex., să se
întoarcă acasă ca şi sclav în casa tatălui său) venea din mintea sa
bolnavă, nu din viziunea tatălui său.
În termeni practici, în lucrarea Pasului Unu e important să ne
dăm seama cât de departe suntem de Dumnezeu şi cât de disperată
e viaţa noastră în general; acest lucru e valabil mai ales atunci când
ne comparăm cu bunătatea lui Dumnezeu.
Însă, motivele pentru
lucrarea Pasului (durerea, viziunea, lipsa, sentimentul de disperare)
se pot baza pe o viziune greşită. E posibil să începem Paşii din
motive complet eronate, dar cât timp cineva e pregătit să accepte
asta nu există riscul prejudiciilor pe termen lung. Fiul rătăcitor nu a
fost capabil să-şi vadă motivele într-o lumină suficient de clară decât
după ce s-a întors acasă şi tatăl său l-a primit. În acest punct, ar fi
putut să se întoarcă şi să-şi reexamineze motivele şi să vadă că sunt
greşite. Pe de altă parte, e posibil ca el să fi ajuns să-şi dea seama
că, până la urmă, motivele lui nu contau şi că ceea ce conta era faptul
că el făcuse primul pas către casă, şi nu de ce a făcut el acel pas.
Neputinţa e foarte neplăcută şi cu cât ne dăm seama că suntem
mai neputincioşi, cu atât ne simţim mai rău. Acesta nu e un Pas în
care să ne simţim prea bine, căci scopul lui este acela de a înlătura
ideile sau ”resturile de idei” cum că am avea vreo putere interioară
care să ne ajute sau să ne vindece. Când ajungem să scormonim la
fundul sacului şi să ne dăm seama că nu e nimic acolo, începem să
facem acest Pas. Trebuie să devenim ca nişte copii, total dependenţi.
Trebuie să găsim o lipsă de putere interioară. Trebuie să fim complet
dependenţi de forţe şi evenimente din afara controlului nostru. Noi nu
avem nimic de adăugat, nimic de oferit. Pământul de sub picioarele
noastre nu se ţine de puterea noastră. Pereţii din jurul nostru nu sunt
ţinuţi de puterea noastră. E ca atunci când aşteptăm să vină călăul,
stând într-o celulă izolată. Lipsiţi de prieteni, fără pile, fără servicii
care ni se datorează, fără speranţă.
E singurătate şi, pentru că
suntem total vulnerabili, suntem complet înfricoşaţi – frica iese prin
porii noştri. Asta e realitatea, o realitate pe care încercăm să o
ascundem, să o camuflăm. Încercăm să ne convingem: Eu nu sunt
aşa. Dar nu-i adevărat. Nu există adâncime în care să nu ne putem
scufunda, nici mizerie pe care să nu fim pregătiţi să o încercăm.
Cea mai cumplită mahmureală din lume, mâna unui poliţist care
te arestează, un ultimatum pentru plata unei taxe sau dispreţul cuiva
pe care îl iubim pot să declanşeze asta. Poate să apară în plină forţă
sau poate să se furişeze. Poate să fie o teamă cunoscută, poate nu.
Dar certitudinea se află acolo, adânc, în durere, adânc în conştiinţa
noastră: ne-am scufundat cât am putut. Tot ce se mai poate întâmpla
e ca apa să se reverse şi să ne acopere, să ne ‘cureţe’ şi să cureţe
universul de nişte mizerabili ca noi. “Dar eu sunt vierme şi nu om” (Ps.
21, 6).
În fiecare zi a anului, cu excepţia Săptămânii Luminate, citim cei
Şase Psalmi la începutul Utreniei, principala slujbă de dimineaţă a
bisericii. Aceşti psalmi sunt oarecum surprinzători atunci când îi citim
în parohiile noastre pentru că doar puţini oameni sunt prezenţi şi ei
sunt citiţi de obicei dimineaţa devreme.[Aceştia sunt Psalmii 3, 38, 63, 88, 103 şi 143, corespunzător numărării ebraice a
Psalmilor. ] Atunci când sunt citiţi într-o
mănăstire, la trei jumătate sau la patru dimineaţa, cuvintele acestor
psalmi sunt mai puternice. Cei ce studiază psihologia spun deseori că
ora patru dimineaţa e ora la care oamenii din lumea modernă au cel
mai scăzut nivel emoţional dintr-o perioadă de douăzeci şi patru de
ore. Deseori, la acea oră, corpurile noastre se revoltă, durerile de cap
şi insomnia sunt mai mult decât putem suporta, iar digestia e un
vacarm. În aceste momente, auzim cuvintele:
“Dumnezeule, Dumnezeul meu, pe Tine Te caut dis-de-
dimineaţă. Însetat-a de Tine sufletul meu, suspinat-a după Tine trupul
meu, în pământ pustiu şi neumblat şi fără de apă.” (Psalm 62, 1-3)
şi
„Mulţi îi spun sufletului meu: „Nu-i este mântuire lui, întru
Dumnezeul lui…”. (Psalm 3, 2)
Putem simţi tristeţe, singurătate, poate şi un început de
disperare. Biserica ne spune că, deşi aceste sentimente sunt
neplăcute, ele au un rol autentic în experienţa per ansamblu a
rugăciunii. Uneori, suntem într-o depresie adâncă, dar asta nu ar
trebui să ne oprească să ne rugăm. Rugăciunea nu e rezervată
timpurilor bune… şi nici celor rele.
E la fel ca şi în Pasul Unu. E neplăcut şi poate ne va face să ne
simţim deprimaţi. Însă, ca şi aceşti şase psalmi, nu e ultimul cuvânt.
Utrenia, până la urmă, se termină cu Doxologia Mare. La fel, mai
există încă unsprezece Paşi.
Este important sǎ facem diferenţa între un sentiment de profundǎ
insatisfacţie faţǎ de viaţǎ şi anumite gânduri auto-distructive de urǎ
faţǎ de sine sau de autodispreţ. Nu avem libertatea de a urî nimic din
ce este creaţia lui Dumnezeu, inclusiv pe noi înşine.
Cu toate astea existǎ un soi de autodispreţ care este, de fapt, chiar folositor – este
acel autodispreţ care ne îndeamnă la acţiune. Acesta este singurul
rost pentru „a ajunge la fundul sacului”; dacă descoperindu-ţi durerea
rămâi acolo pentru eternitate, nimic benefic nu se întâmplă. Cu toate
astea, dacǎ detaliile experienţei sunt suficient de severe pentru a
asigura continuarea Paşilor, atunci aceastǎ experienţǎ nu este doar
ceva ce va fi valorizat într-un final, ci şi ceva foarte necesar.
Taina Căsătoriei 