Cuvant de invatatura al celui intre sfinti Parintelui nostru Ioan Gura de Aur in sfanta si luminata zi a slavitei si mantuitoarei Invieri a lui Hristos, Dumnezeul nostru

Cuvant de invatatura in sfanta si luminata zi a slavitei si mantuitoarei Invieri a lui Hristos

Cuvant de invatatura al celui intre sfinti Parintelui nostru Ioan Gura
de Aur in sfanta si luminata zi a slavitei si mantuitoarei Invieri a
lui Hristos, Dumnezeul nostru

De este cineva credincios și iubitor de Dumnezeu, să se bucure de acest Praznic frumos și luminat.

De este cineva slugă înțeleaptă, să intre, bucurându-se, întru bucuria Domnului său.

De s-a ostenit cineva postind, să-și ia acum răsplata.

De a lucrat cineva din ceasul cel dintâi, să-și primească astăzi plata
cea dreaptă.

De a venit cineva după ceasul al treilea, mulțumind să prăznuiască.
De a ajuns cineva după ceasul al șaselea, să nu se îndoiască nicidecum, căci cu nimic nu va fi păgubit.

De a întârziat cineva până în ceasul al nouălea, să se apropie, nicidecum îndoindu-se.

De-a ajuns cineva abia în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă din pricina întârzierii, căci darnic fiind Stăpânul, primește pe cel din urmă ca și pe cel dintâi, odihnește pe cel din al unsprezecelea ceas ca și pe cel ce a lucrat din ceasul dintâi; și pe cel din urmă miluiește și pe cel dintâi mângâie; și acelui plătește, și acestuia dăruiește; și faptele le primește; și gândul îl ține în seamă, și lucrul îl prețuiește, și voința o laudă.

Pentru aceasta, intrați toți întru bucuria Domnului nostru: și cei dintâi și cei de-al doilea luați plata.

Bogații și săracii, împreuna bucurați-vă.

Cei ce v-ați înfrănat și cei leneși, cinstiți ziua.

Cei ce ați postit și cei ce n-ați postit, veseliți-vă astăzi.

Masa este plină, ospătați-vă toți. Vițelul este mult, nimeni să nu iasă flămând.

Gustați toți din ospățul credinței: împărtășiți-vă toți din bogăția bunătății.

Sa nu se planga nimeni de lipsa, ca s-a aratat imparatia cea de obste.

Nimeni sa nu se tanguiasca pentru pacate ca din mormant, iertare a
rasarit.

Nimeni sa nu se teama de moarte, ca ne-a izbavit pe noi moartea
Mantuitorului; si a stins-o pe ea cel ce a fost tinut de ea.

Pradat-a iadul, Cel ce s-a pogorat in iad; umplutu-l-a de amaraciune
fiindca a gustat din Trupul Lui. Si aceasta mai inainte intelegand-o,
Isaia a strigat: Iadul s-a amarat intampinandu-Te pe Tine jos: amaratu-
s-a ca s-a stricat.

S-a amarat ca a fost batjocorit; s-a amarat ca a fost omorat, s-a
amarat ca s-a surpat, s-a amarat ca a fost legat.

A prins un trup si de Dumnezeu a fost lovit.

A prins pamant si s-a intalnit cu cerul.

A primit ceea ce vedea si a cazut prin ceea ce nu vedea.

Unde-ti este moarte, boldul?

Unde-ti este iadule, biruinta?

Inviat-a Hristos si tu ai fost nimicit.

Sculatu-s-a Hristos si au cazut diavolii.

Inviat-a Hristos si se bucura ingerii.

Inviat-a Hristos si viata stapaneste.

Inviat-a Hristos si nici un mort nu este in groapa; ca Hristos
sculandu-Se din morti, incepatura celor adormiti S-a facut.

Lui se cuvine slava si stapanire in vecii vecilor.

Publicat în Căsătorie | 1 comentariu

Sinaxar în Sfânta și Marea zi Sâmbătă

În Sfânta și Marea Sâmbătă prăznuim îngroparea dumnezeiască și trupească a Mântuitorului nostru Iisus Hristos și pogorârea la iad, prin care neamul nostru fiind chemat din stricăciune a fost mutat spre viață veșnică.

Cele patruzeci de zile ale Postului Mare întrec pe celelalte zile; iar săptămâna mare este cea mai importantă; şi iarăşi săptă­mâna mare culminează cu Sfânta şi Marea zi de Sâmbătă. Se numeşte săptămâna mare nu pentru că zilele ei ar fi mai mari sau ar avea mai multe ceasuri, ci pentru că de-a lungul ei s-au săvârşit, şi mai cu seamă azi, minunile mari şi mai presus de fire şi faptele neobişnuite ale Mântuitorului nostru.

Căci, după cum la întâia facere a lumii, Dum­nezeu, săvârşind toate lucrurile, şi în urmă, în ziua a şasea, a creat pe om, făptura cea mai de seamă, iar în ziua a şaptea S-a odih­nit de toate lucrurile Lui şi a sfinţit ziua, numind-o Sâmbătă, care se tâlcuieşte odihnă, tot aşa şi la facerea lumii celei spiri­tuale, săvârşind toate în chipul cel mai bun, în ziua a şasea a creat din nou pe omul stri­cat şi, înnoindu-l iarăşi prin Crucea cea de viaţă purtătoare, S-a odihnit încă o dată cu o odihnă desăvârşită, de toate lucrurile Lui, dătătoare de viaţă şi mântuitoare.

Cuvântul lui Dumnezeu a stat cu trupul în mormânt, iar cu sufletul Lui curat şi dumnezeiesc Se pogoară şi în iad. Sufletul a fost despărţit prin moarte de trup şi l-a dat în mâinile Tatălui.

Tot Tatălui I-a dat şi propriul Său sânge, fără să-I fie cerut; iar sângele Lui a fost preţ de răscumpărare pentru noi. Sufletul Domnului n-a fost ţinut în iad ca sufletele celorlalţi sfinţi. Cum putea, oare, să fie ţinut, o dată ce n-avea asupra Lui, ca ceilalţi drepţi, nimic din păcatul strămoşesc? Dar nici duşmanul nostru, diavolul, n-a luat sângele prin care am fost răscumpăraţi, cu toate că noi eram în stăpânirea lui. Cum putea, oare, să ia sângele Lui din altă parte decât de la Dumnezeu? Dar, oare, tâlharul de diavol putea să-L ia chiar pe Dumnezeu? Domnul nostru Iisus Hristos a locuit trupeşte în mormânt şi cu Dumnezeirea, care era strâns unită cu trupul.

A fost împreună cu tâlharul în rai; a fost şi în iad, după cum s-a spus, împreună cu sufletul Lui îndumnezeit. într-un chip mai presus de fire Hristos Dumnezeu necuprins era cu Tatăl, împărăţind împreună cu Duhul. Era pre­tutindeni; Dumnezeirea n-a suferit nimic în mormânt, după cum n-a suferit nimic pe Cruce. Trupul Domnului a suferit şi stricăciune, adică despărţirea sufletului de trup, dar nicidecum stricăciune în înţelesul unei putreziri a trupului şi o nimicire desă­vârşită a mădularelor. Iar Iosif, coborând de pe Cruce sfântul trup al Domnului, l-a înmormântat într-un mormânt nou, astu­pând cu o piatră intrarea mormântului. în adevăr, iudeii s-au dus Vineri la Pilat şi i-au spus: «…Ne-am adus aminte că înşelătorul acela a spus pe când trăia că după trei zile se va scula.

Ni se pare că este bine ca prin puterea ta să porunceşti să se întărească mormântul cu ostaşi». Dacă este un înşelător, pentru ce, iudeilor, I-aţi ascultat cu râvnă cuvintele Lui pe când trăia? Dar când a spus Hristos: «Mă voi scula»?. Poate că iudeii au scos asta din pilda cu Iona. Negreşit ei sunt fără de judecată când cer să fie întărit mormântul ca să nu se fure cumva trupul. O, cât sunt de lipsiţi de judecată! Nu ştiau că ceea ce făceau în sprijinul lor, o făceau împotriva lor! Pilat a dat poruncă, şi ei împreună cu o ceată de ostaşi au întărit mormântul şi l-au şi pecetluit. Şi s-a făcut asta pentru a nu se pune la îndoială învierea Domnului, o dată ce erau străine şi paza şi pecetea. Dar deodată iadul se strânge şi se cutremură, când simte puterea mai tare a Domnului; şi după puţină vreme S-a sculat Hristos, piatra cea tare şi din capul unghiului, şi a scos pe cei ţinuţi din veac din iad.

Cu pogorârea Ta nespusă, Hristoase Dum­nezeul nostru, miluieşte-ne pe noi, Amin.

Publicat în Căsătorie | Lasă un comentariu

minunile ce s-au întâmplat la moartea Domnului Hristos pe Cruce

din LUMINA SFINTELOR SCRIPTURI – antologie Sf Ioan Gura de Aur

DUMNEZEU  FIUL (minunile ce s-au întâmplat la moartea Domnului Hristos pe Cruce)

„Pietrele s-au despicat, iar învârtoşarea inimii iudeilor nu s-a despicat. S-a rupt catapeteasma (Matei 27, 51; Marcu 15, 38; Luca 23, 45), dar nu s-a rupt înţelegerea cea vicleană a iudeilor.

– Dar pentru ce s-a rupt catapeteasma?

– Pentru că templul nu putea vedea răstignit pe Stăpânul. Ruperea catapetesmei templului aproape că ne îndeamnă, zicând: De acum înainte poate să calce oricine vrea în Sfânta Sfintelor. La ce-mi mai foloseşte Sfânta Sfintelor, când s-a adus afară o astfel de jertfă? La ce-mi mai foloseşte Testamentul Vechi? La ce-mi mai foloseşte Legea? Degeaba, în zadar i-am învăţat pe iudei atâta amar de vreme.

Asta o strigă şi profetul prin cuvintele: Pentru ce s-au întărâtat neamurile şi popoarele au cugetat cele deşarte? (Ps., 2, 1), au cugetat atâta amar de vreme la această profeţie, dar când profeţia s-a înfăptuit, n-au crezut. Ai văzut că au cugetat în deşert? Pentru asta s-a rupt catapeteasma templului, pentru ca să arate mai dinainte pustiirea continuă ce va fi mai târziu.” (Cuvânt la Crucea Domnului, II, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, p. 84)

 

„Am vorbit de multe ori despre sângele ieşit din coastă. Era semn foarte mare să vezi curgând sânge dintr-un corp mort.” (Cuvânt la Înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos, XII, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, p. 189)

Publicat în Căsătorie | Lasă un comentariu

Sinaxar în Sfânta și Marea zi Vineri

În Sfânta şi Marea Vineri, se prăznuiesc sfintele şi mântuitoarele şi înfricoşătoarele Patimi ale Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos: scuipările, lovirile peste faţă, palmele, insul­tele, batjocurile, haina de porfiră, trestia, buretele, oţetul, piroanele, suliţa, şi înainte de toate, crucea şi moartea, pe care le-a primit de bunăvoie pentru noi. Se mai face încă pomenire de mărturisirea mântuitoare făcută pe cruce de tâlharul recunoscător, ce a fost răstignit împreună cu El.

Continuă lectura

Publicat în Căsătorie | Lasă un comentariu

Sinaxar în Sfânta și Marea zi Vineri

În Sfânta şi Marea Vineri, se prăznuiesc sfintele şi mântuitoarele şi înfricoşătoarele Patimi ale Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos: scuipările, lovirile peste faţă, palmele, insul­tele, batjocurile, haina de porfiră, trestia, buretele, oţetul, piroanele, suliţa, şi înainte de toate, crucea şi moartea, pe care le-a primit de bunăvoie pentru noi. Se mai face încă pomenire de mărturisirea mântuitoare făcută pe cruce de tâlharul recunoscător, ce a fost răstignit împreună cu El.

După ce Domnul a fost vândut de pri­etenul şi ucenicul Lui cu treizeci de arginţi, a fost dus mai întâi la Ana arhiereul. Acesta L-a trimis Ia Caiafa, care L-a scuipat şi L-a lovit peste faţă; şi pe când îşi bătea joc şi râdea de El, a auzit spunându-I-se: «Profeţeşte-ne, cine Te-a lovit!». Acolo au venit şi doi martori mincinoşi care au mărturisit că Hristos a spus: «Stricaţi Templul acesta şi în trei zile îl voi ridica!», precum şi că este Fiul lui Dumnezeu. Arhiereul şi-a rupt hainele neputând suferi aşa-numita de el hulă. Când s-a făcut ziuă L-au dus în pretoriu la Pilat, «şi ei n-au intrat, spune Scriptura, ca să nu se spurce, ci să poată mânca Paștile».

Pilat a ieşit afară şi i-a întrebat: Care este vina Lui? Şi pentru că n-a găsit nici o vină Lui, L-a trimis la Caiafa; iar acesta L-a trimis din nou la Pilat, căci şi Pilat se pornise spre uciderea Lui. Pilat a spus: «Luaţi-L voi şi răstigniţi-L şi după legea voastră judecaţi-L».” Ei au spus iarăşi: «Nouă nu ne este îngăduit să omorâm pe nimeni». Prin aceste cuvinte au aţâţat pe Pilat ca să-L răstignească. Pilat L-a întrebat pe Hristos dacă este împăratul iudeilor. El a mărturisit că este, dar este împărat veşnic: «împărăţia Mea, a spus El, nu este din lumea aceasta!». Pilat, voind să-L libereze, le-a spus mai întâi că nu-I găseşte nici o vină deosebită, apoi le-a propus să libereze pe unul dintre cei închişi. Iudeilor însă le-a fost mai drag Varava decât Iisus. În sfârşit Pilat L-a dat iudeilor, după ce mai întâi L-a biciuit pe Iisus. Este apoi dat soldaţilor, îmbrăcat cu hlamidă roşie, încu­nunat cu cunună de spini, şi în mâini I-au pus trestie. A fost batjocorit de soldaţi care-I spuneau: «Bucură-te, împăratul iudeilor!».

Mai trăiau încă; dar când au venit la Iisus şi L-au văzut că murise, s-au oprit de a le mai sfărâma. Unul dintre ostaşi, ca să facă plăcere iudeilor nerecunoscători, a întins suliţa şi L-a împuns pe Hristos în coasta dreaptă şi îndată a ieşit sânge şi apă; apă, pentru ca să se vadă că era om, sânge, pen­tru ca să se vadă că era mai presus de om. Sau altă explicaţie: sânge din pricina împărtăşirii cu dumnezeieştile sfinţenii, iar apă din pricina botezului. Aceasta a văzut-o Ioan şi a mărturisit-o, şi adevărată este mărturia lui.

El a fost de faţă la toate şi le-a văzut şi ceea ce a văzut a scris. Căci dacă ar fi minţit, n-ar fi scris şi cele care par că sunt spre necinstirea învăţătorului. Se spune că Ioan fiind de faţă atunci a strâns din coasta curgătoare de viaţă într-un vas preasfântul şi dumnezeiescul Sânge. După ce s-au să­vârşit aceste fapte mai presus de fire, pe înserate, Iosif din Arimateea, ucenic al Lui care se ascunsese ca şi ceilalţi, s-a dus cu îndrăzneală la Pilat, pe care-l cunoştea, şi i-a cerut trupul lui Iisus. Pilat i-a îngăduit să-L ia, iar Iosif, pogorându-L de pe Cruce, L-a dat jos cu multă evlavie. Pe când se lăsa noaptea, a venit Nicodim, aducând un amestec preparat de multă vreme din smir­nă şi aloe. L-a înfăşurat în giulgiuri, după cum obişnuiau să facă iudeii, şi L-au în­gropat în apropiere în mormântul săpat în piatră al lui Iosif, unde nu mai fusese îngropat nimeni înainte.

S-a făcut aşa, ca nu cumva să se creadă că altul a înviat, atunci când a înviat Hristos. Evanghelistul a amintit de amestecul de aloe şi smirnă; aceste mirodenii aveau însuşirea de a lipi; şi s-a întrebuinţat amestecul de smirnă şi aloe ca să nu se creadă că a fost furat atunci când vor vedea giulgiurile şi mahrama lăsate în mormânt. Într-adevăr, cum ar fi fost cu putinţă furtul, o dată ce smirna şi aloea nu mai lăsau să se dezlipească giulgiurile de trup, deoarece se făceau una cu trupul, ca şi cam s-ar fi născut o dată cu el? Toate aceste fapte minunate s-au întâmplat Vineri. Pen­tru aceasta purtătorii de Dumnezeu Părinţi au rânduit ca Vineri să se facă pomenire de toate acestea cu zdrobire de inimă şi cu umilinţă.

Trebuie să se ştie că Domnul a fost răstig­nit în ziua a şasea a săptămânii, adică Vineri, pentru motivul că la creaţie omul a fost făcut în ziua a şasea. A fost răstignit în ceasul al şaselea din zi, pentru că în acest ceas, după cum se spune, şi Adam şi-a întins mâinile, şi a luat fructul din pomul oprit şi a murit. Pentru aceasta trebuia să fie recreat omul în acelaşi ceas în care a fost zdrobit. A fost răstignit în grădină, pentru că şi Adam a călcat porunca în grădina raiului. Băutura amară pe care a gustat-o Hristos preînchipuia gustarea lui Adam.

Loviturile cu palmele arătau slobozirea noastră. Scuiparea şi purtarea necinstită cu El arătau cin­stirea noastră. Cununa cu spini, îndepăr­tarea blestemului, hlamida de purpură, îmbrăcămintea împărătească, în locul hai­nelor de piele. Piroanele, desăvârşita ne­mişcare a păcatului nostru. Crucea, pomul cel din rai. Coasta împunsă preînchipuia coasta lui Adam din care a fost făcută Eva, prin care a venit călcarea poruncii. Suliţa arată că îndepărtează de la mine sabia cea de foc. Apa din coastă este icoana botezului. Sângele şi trestia ne arată că Hristos ne-a dăruit, scriind cu litere roşii, vechea patrie. Se spune că în locul în care a fost răstignit Hristos, se afla căpăţâna lui Adam.

Pricina pentru care locul în care a fost răstignit Domnul se numeşte locul Căpăţânii este aceasta: pe vremea potopului, căpăţâna lui Adam a fost scoasă afară din pământ şi co­linda de colo-colo despuiată de carne şi stingheră; era o vedenie îngrozitoare pentru cei care o vedeau. Solomon, din respect pen­tru strămoş, împreună cu toată oastea, a acoperit-o cu foarte multe pietre. De asta a şi fost numit de atunci locul acela: «pardosit cu pietre». Unii sfinţi aleşi spun, pe temeiul predaniei, că şi Adam a fost îngropat acolo de un înger. Aşadar, acolo unde era stârvul, acolo s-a aşezat vulturul Hristos, veşnicul împărat. Noul Adam a tămăduit prin lemn pe vechiul Adam, ce căzuse prin lemn.

Prin milostivirea Ta cea mai presus de fire, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Publicat în Căsătorie | 1 comentariu

Dat-au spre mâncarea Mea fiere şi spre setea Mea M-au adăpat cu oţet

din LUMINA SFINTELOR SCRIPTURI – antologie Sf Ioan Gura de Aur

DUMNEZEU FIUL (pătimirile şi răstignirea lui Hristos pe cruce)

Dat-au spre mâncarea Mea fiere şi spre setea Mea M-au adăpat cu oţet (Ps. 68, 25). Dar nici evanghelistul Ioan nu spune că a băut; că nu-i nici o deosebire între a gusta şi a bea; amândouă cuvintele arată unul şi acelaşi lucru.

Şi totuşi nebunia lor nu s-a oprit aici, ci, după ce L-au dezbrăcat, după ce L-au răstignit şi după ce I-au dat oţet, merg mai departe; chiar când Îl văd atârnat pe cruce Îl ocărăsc şi ei şi cei ce treceau. Dar ceea ce era mai cumplit decât toate era că Hristos pătimea acestea sub învinuirea de amăgitor şi înşelător, de îngâmfat, de om care s-a lăudat în zadar cu cele ce spunea. De aceea L-au şi răstignit în faţa întregului popor, ca să-L facă de râs înaintea tuturor celor ce-L vedeau; de aceea s-au slujit de mâinile ostaşilor, ca furia lor să crească şi prin această judecată publică.

Ce inimă n-ar fi muiat mulţimea care-L urma pe Iisus şi plângea? Această mulţime, da, dar nu pe aceste fiare! De aceea şi Domnul pe aceia îi învredniceşte de răspuns, dar pe aceştia, nu!” (Omilii la Matei, omilia LXXXVII, I-II, în col. PSB, vol. 23, p. 975)

  Continuă lectura

Publicat în Căsătorie | Lasă un comentariu

Sinaxar în Sfânta și Marea zi Joi

În Sfânta şi Marea Joi, dumnezeieştii Părinţi, care au rânduit pe toate bine, urmând predaniilor dumnezeieştilor Apostoli şi Sfintelor Evanghelii, ne-au pre­dat să prăznuim patru lucruri: sfânta spălare a picioarelor, Cina cea de taină, adică predarea înfricoşatelor Taine, rugă­ciunea cea mai presus de fire şi vânzarea Domnului.

Pastile evreiesc avea să se serbeze Vineri; era deci potrivit ca adevărul să urmeze preînchipuirii, adică atunci să se jertfească Paștile nostru, Hristos. După cum spun dumnezeieştii Părinţi, Domnul a luat-o înainte şi a sărbătorit Paștile iudaic împreună cu ucenicii Săi Joi seara. În adevăr la evrei se socoteşte o singură zi şi seara de Joi şi toată Vinerea. După cum au spus unii, Domnul a sărbătorit atunci împreună cu ucenicii Lui Paștile Legii Vechi. Unul din cei care susţin aceasta este şi dumnezeiescul Hrisostom.

Ucenicii au stat mai întâi în picioare încinşi la brâu, încălţaţi, cu toiegele în mână, gata de drum; şi au îndeplinit şi toate celelalte porunci ale Legii, pentru ca nu cumva Domnul să pară că este un călcător de lege. Zevedeu a pregătit tot ce trebuia pentru sărbătorirea Paştelui. Ma­rele Atanasie spune, deşi alţii sunt de altă părere, că Zevedeu era acela care ducea ulciorul cu apă. în urmă, arătând ucenicilor Săi cele mai înalte porunci, a predat în foişor, pe când se lăsa noaptea, taina Paş­telui nostru. «Iar dacă s-a făcut seară, Iisus S-a aşezat la masă cu cei doisprezece uce­nici».

Vedeţi deci că acesta nu era Paștile iudaic, căci era cină, pâine, băutură şi sta jos la masă şi toate mâncărurile erau pregătite la foc? Înainte de a începe cina, aşa spune dumnezeiescul Hrisostom, «s-a sculat de la cină şi-a dezbrăcat haina cea de dea­supra şi a turnat apă în vasul de spălat». Şi El singur a spălat picioarele tuturor. Prin aceasta a vrut să-l facă pe Iuda să se ruşineze, iar celorlalţi să le aducă aminte să nu umble după întâietăţi. După ce le-a spă­lat picioarele, îi îndemna la aceasta zicând: «Cel care vrea să fie întâiul să fie în urma tuturor», dându-se El Însuşi pildă. Se pare că Hristos a spălat picioarele lui Iuda înain­tea celorlalţi Apostoli. În urma tuturor a venit şi la Petru.

Acesta, având mai multă dragoste de Hristos, nu L-a lăsat să-i spele picioarele; dar în urmă îi îngăduie să-i spele nu numai picioarele, ci şi mâinile şi capul. Aşadar după ce le-a spălat picioarele, arătând prin smerenia Sa o înălţime sufle­tească neobişnuită, S-a îmbrăcat din nou cu haina Sa. S-a aşezat la masă şi-i sfătuieşte pe ucenici să se iubească unii pe alţii şi să nu umble după întâietăţi. La sfârşitul mesei aminteşte şi despre vânzare. Iisus îi spune încet numai lui loan: «Acela este căruia Eu întingând pâinea i-o voi da». Mântuitorul i-a spus în şoaptă lui Ioan, căci dacă ar fi aflat Petru, ca unul ce era mai înflăcărat decât toţi ceilalţi, ar fi ucis pe Iuda. Iar Matei spune: «Cel ce a întins mâna odată cu mine în blid». Şi aşa s-a întâmplat. După puţin timp, luând pâinea a zis: «Luaţi, mâncaţi»; Ia fel şi paharul, zicând: «Beţi din acesta toţi, acesta este sângele Meu al Legii celei Noi. Aceasta s-o faceţi întru pomenirea Mea».

Cu toate că a făcut acestea, totuşi a mâncat şi a băut cu ei. Observăm că Dom­nul numeşte trupul Lui pâine, şi nu azimă. Să se ruşineze cei care folosesc azimă la sfânta jertfă. După cină a intrat Satana în Iuda; mai înainte îl încercase numai, dar acum s-a sălăşluit de tot în el. Şi dumneze­iasca Scriptură spune că s-a dus şi s-a tocmit cu arhiereii să-L vândă pe treizeci de arginţi.

La sfârşitul cinei S-a dus cu ucenicii în Muntele Măslinilor, într-un loc numit Ghetsimani. Printre multe altele Iisus le-a spus: «Voi cu toţi vă veţi sminti în noaptea aceasta». Petru a zis: «Dacă se vor sminti cu toţii, eu nu mă voi lepăda de tine!». Era întuneric, adică în puterea nopţii. Şi Hristos i-a răspuns lui Petru: «înainte de a cânta cocoşul a doua oară, te vei lepăda de Mine de trei ori!». În adevăr, cocoşul, ca să dea de ştire, nu cântă numai o dată, ci de două şi de trei ori. S-a şi întâmplat asta, căci Dum­nezeu vădind slăbiciunea firii omeneşti, Petru a fost cuprins de o frică nemăsurată.

Pentru aceasta Domnul i-a încredinţat lui Petru lumea, ca să fie iertător cu cei păcătoşi o dată ce el, însuşi, a cunoscut cât de uşor este plecată firea omenească spre păcat, întreita lepădare a Iui Petru închipuieşte păcatul tuturor oamenilor înaintea lui Dumnezeu. Prima lepădare înfăţişează porunca pe care a călcat-o Adam; a doua, călcarea Legii scrise; iar a treia, însăşi întru­parea Cuvântului. Mântuitorul a iertat lepădările lui Petru, mai târziu, prin întrei­ta lui pocăinţă, prin întreita întrebare ce i-a pus: «Petre, Mă iubeşti?».

În cele din urmă, Hristos ca om, spune ucenicilor: «întristat este sufletul Meu până la moarte!». S-a depărtat apoi de ei la o mică distanţă şi S-a rugat, zicând de trei ori: «Părinte, dacă este cu putinţă, să treacă paharul acesta de la Mine; dar nu cum vreau eu, ci cum vrei Tu. Facă-se voia Ta!». A spus aceste cuvinte ca om, iar pe de altă parte ca să înşele pe diavol, pentru ca diavolul să-L socotească numai om, temân-du-se ca nu cumva prin moartea pe Cruce să zădărnicească taina. Când S-a întors la ucenicii Săi, i-a găsit cufundaţi în somn. îndreptându-se către Petru, i-a spus aşa: «Nici un ceas n-aţi putut să privegheaţi împreună cu Mine?», ceea ce înseamnă cu alte cuvinte: «Dormi şi tu împreună cu ceilalţi, tu, care ai spus că ai să lupţi pentru Mine până la moarte?». Trecând apoi dincolo de pârâul Cedrilor, unde era o grădină, s-a aşezat acolo împreună cu ucenicii Lui.

Domnul obişnuia să vină adeseori aici. De aceea Iuda cunoştea locul. Iuda luând câţiva soldaţi din cohortă, urmat de mul­ţime, a venit la Iisus. Ca semn de recu­noaştere le-a dat sărutarea. Iuda a dat acest semn pentru că de multe ori când iudeii încercau să-L prindă, El pleca nevăzut din mijlocul lor. Dar acum Iisus mai întâi a mers la ei şi le-a spus: «Pe cine căutaţi?». Şi nu-L recunoşteau, deşi nu-i împiedica noaptea, pentru că Scriptura spune că erau luminaţi şi aveau făclii aprinse. De frică au căzut la pământ şi s-au dat înapoi. Ei s-au apropiat din nou şi Hristos iar i-a întrebat. Iuda L-a sărutat, dar Iisus i-a zis: «Prietene, pentru ce ai venit?». Cu alte cuvinte, i-a zis: «Po­trivită vreme este pentru ceea ce ai venit». Apoi spune din nou: «Ca la un tâlhar aţi venit să Mă prindeţi cu săbii şi cu beţe».

Toate acestea s-au petrecut noaptea, ca să nu se facă răscoală în popor. Atunci înflăcăratul Petru şi-a scos cuţitul – şi aveau la ei cuţite, căci erau după cină – a lovit pe Malh, sluga arhiereului, şi i-a tăiat urechea dreaptă. Tăierea urechii drepte a slugii arhiereului lasă să se înţeleagă că arhiereul nu asculta de lege şi nici nu învăţa bine legea. Hristos îl ruşinează pe Petru, spunându-i că nu stă bine ca un bărbat duhovnicesc să folosească cuţitul, şi vindecă urechea lui Malh. Prinzându-L deci pe Iisus L-au dus legat la curtea arhiereului Ana, care era socrul Iui Caiafa. Acolo erau adunaţi toţi cei care cugetau împotriva lui Hristos, farisei şi cărturari. Aici a avut loc convorbirea dintre Petru şi servitoare, precum şi lepădarea lui Petru. Între timp, trecând noaptea, cocoşul a cântat a treia oară. Petru şi-a adus aminte şi a plâns cu amar. La ivirea zorilor L-au dus pe Hristos de la Ana la arhiereul Caiafa.

Aici a fost scuipat în faţă şi au fost trimişi martori mincinoşi. Când s-a luminat bine de ziuă, Caiafa L-a trimis la Pilat. Iar cei care L-au adus, spune Scriptura, «n-au intrat în pretoriu ca să nu se spurce, ci să poată mânca Paștile». Rezultă deci că arhiereii şi fariseii au săvârşit atunci o încălcare a Legii, după cum spune dumnezeiescul Hrisostom, mutând Paștile, căci ei trebuiau să mănânce Paștile în noaptea aceea; l-au amânat însă pentru a ucide pe Hristos. Hristos a arătat înainte de Cina cea de taină că atunci tre­buia să mănânce Pastile. El a mâncat Paștile Legii noaptea, şi apoi a făcut cunoscut Paștile cel desăvârşit. Şi în adevăr, după cum s-a spus, trebuia ca adevărul să vină după preînchipuirea Legii. Ioan spune că toate acestea s-au întâmplat Joi şi Joi noaptea înainte ca ei să prăznuiască Paștile. Pentru aceasta şi noi tot Joi prăznuim şi facem pomenire de acele fapte înfricoşă­toare şi cu neputinţă de rostit prin cuvinte.

Cu nespusa Ta milostivire, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Publicat în Căsătorie | Lasă un comentariu

Sinaxar în Sfânta și Marea Miercuri

 

În Sfânta şi Marea Miercuri dumnezeieştii Părinţi au hotărât să se facă pomenire de femeia cea păcătoasă care a uns cu mir pe Domnul, pentru că lucrul aceasta s-a întâmplat cu puţin înainte de mântuitoarea patimă.

Când Iisus S-a suit în Ierusalim şi era în casa lui Simon leprosul, o femeie păcătoasă, s-a apropiat de El şi a turnat pe capul Lui acel mir de mare preţ. Pomenirea ei s-a pus în această zi, pentru ca, după cuvântul Mântuitorului, să se predice pretutindenea şi tuturor fapta ei cea plină de multă învăţătură. Ce-a îndemnat-o, oare, la asta? Dragostea pe care ea a văzut că o are Hristos pentru toţi, prietenia Lui cu toţi oamenii şi mai cu seamă faptul de acum, când L-a văzut că intră în casa unui lepros, pe care legea îl socotea necurat şi poruncea să fie îndepărtat dintre oameni.

Se gândea deci femeia că-i va vindeca şi boala ei, după cum a vindecat-o pe a aceluia. Şi într-adevăr, pe când şedea la masă, I-a turnat pe capul Lui mir în valoare cam de trei sute de dinari. Ucenicii, dar mai ales Iuda, au certat-o. Hristos însă i-a luat apărarea ca să nu îndepărteze gândul ei cel bun. în urmă, Hristos face pomenire de îngroparea Sa spre a întoarce pe Iuda de la vânzare şi a învred­nici pe femeie de marea cinste de a se propovădui pretutindeni, în toată lumea, fapta ei bună.

Trebuie să se ştie că femeia aceasta pare că este una şi aceeaşi la toţi Evangheliştii, dar nu este aşa.

După cum spune dumnezeiescul Hrisostom, la cei dintâi trei Evanghelişti este vorba de una şi aceeaşi femeie, numită îndeobşte femeia cea păcătoasă. La Evan­ghelistul Ioan însă nu e vorba de această femeie, ci de altă femeie, care are o viaţă curată, Măria, sora lui Lazăr, pe care n-ar fi iubit-o Hristos de-ar fi fost o păcătoasă. Măria, spre deosebire de celelalte, cu şase zile înainte de Paşti, pe când Domnul şedea la masă în casa ei din Betania, a întrebuinţat mir şi l-a turnat pe dumnezeieştile Lui picioare şi I le-a şters cu părul capului ei, arătând faţă de Hristos un respect nespus de mare, oferindu-i mirul ca lui Dumnezeu.

Ea ştia bine că la jertfe se aducea untdelemn lui Dumnezeu, preoţii se sfinţeau cu mir, iar Iacov altădată a uns cu untdelemn stâlpul înălţat lui Dumnezeu. I-a adus Lui acest mir şi l-a dăruit învăţătorului ca lui Dumnezeu, pentru că l-a sculat din morţi pe fratele ei. Din pricina asta nici Domnul nu-i făgă­duieşte vreo răsplată. într-adevăr, cu acest prilej numai Iuda murmură, din pricina iubirii sale de arginţi.

Cealaltă femeie, adică cea păcătoasă, după cum au istorisit Sfinţii Evanghelist! Matei şi Marcu, a turnat acel mir de preţ pe capul lui Iisus, cu două zile înainte de Paşti, pe când Iisus era tot în Ierusalim şi tot pe când stătea la masă, dar în casa lui Simon leprosul. Pe această femeie păcătoasă şi ucenicii s-au supărat, pentru că se gândeau bine la dorinţa Iui Hristos de a face miloste­nie. Mai mult: acestei femei păcătoase i s-a dat şi răsplata de a se duce vestea despre fapta ei bună în toată lumea.

Prin urmare unii spun că este vorba de una şi aceeaşi femeie, pe când învăţătorul Hrisostom spune că este vorba de două femei.

Sunt însă unii care spun că e vorba de trei femei: două cele amintite mai sus, care l-au turnat mir nu cu mult înainte de Patima Domnului, iar o a treia cu mult înainte de acestea, dar, mai bine spus, prima care a turnat mir pe Hristos, aproape pe la mijlocul predicării evanghelice; ea era şi desfrânată şi deci păcătoasă. Aceasta a venit în casa fariseului Simon, şi nu a lui Simon leprosul; i-a turnat numai mir pe picioarele lui Hristos; de fapta ei s-a scandalizat numai fariseul; şi, în sfârşit, ei îi dăruieşte Mân­tuitorul iertarea păcatelor. Despre această păcătoasă aminteşte numai dumnezeiescul Luca, pe la mijlocul Evangheliei sale, după cum s-a spus mai sus.

Căci după ce isto­riseşte fapta acestei femei păcătoase, adaugă îndată aceste cuvinte: «După aceasta Iisus a mers prin oraşe şi sate, binevestind şi pro­povăduind împărăţia Iui Dumnezeu». Din aceste cuvinte se vede că fapta acestei femei păcătoase nu s-a întâmplat în timpul Pati­milor. Prin urmare, şi din pricina timpului, şi din pricina celor ce L-au primit pe Hristos, şi din pricina persoanelor şi din pricina caselor, dar încă şi din pricina chi­pului în care au turnat mirul, urmează că au fost trei femei: două păcătoase, iar a treia, sora lui Lazăr, Măria, care strălucea printr-» viaţă curată. în privinţa caselor: una este casa fariseului Simon, alta casa lui Simon leprosul în Betania, şi alta iarăşi casa suro­rilor lui Lazăr, Măria şi Marta, tot în Betania. Din acestea rezultă iarăşi că Hristos a luat parte la două cine în Betania: una cu şase zile înainte de Paşti, în casa lui Lazăr, când a mâncat împreună cu El şi Lazăr. După cum istoriseşte Fiul tunetului, grăind aşa: «Cu şase zile înainte de Paşti, a venit Iisus în Betania, unde era Lazăr, cel ce murise şi pe care Hristos I-a înviat din morţi. Şi I-au făcut Lui acolo cină şi Marta slujea, iar Lazăr era unul din cei ce şedeau cu El la masă. Iar Măria, luând o litră de nard curat de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus, şi I-a şters picioarele Lui cu părul capului ei».

Cealaltă cină I s-a făcut Lui cu două zile înainte de Paşti, pe când Hristos era tot în Betania, în casa Iui Simon Iepro-sul: atunci s-a apropiat de El femeia păcătoasă şi a turnat mirul cel de mare preţ. Că aceasta s-a petrecut cu două zile înainte de Paşti, o arată Sfântul Evanghelist Matei, când scrie că Hristos a spus ucenicilor: -Ştiţi că după două zile sunt Pastile». Iar mai jos puţin, Sfântul Evanghelist Matei adaugă: «Şi fiind Iisus în Betania în casa lui Simon leprosul s-a apropiat de el o femeie păcătoasă, având un alabastru cu mir de mare preţ şi 1-a turnat pe capul Lui pe când şedea la masă». Tot aşa spune şi Marcu: «Şi după două zile erau Pastile şi Azimile; şi pe când era în Betania în casa lui Simon leprosul şi şedea la masă, a venit o femeie» şi celelalte.

Sunt şi unii care susţin că femeia care a uns cu mir pe Domnul, despre care vorbesc cei patru Evanghelişti, este una şi aceeaşi persoană. Ei socotesc că Simon fariseul şi Simon leprosul sunt una şi aceeaşi persoană și fac din el tatăl lui Lazăr şi al surorilor sale. Măria şi Marta. Mai susţin că este una şi aceeaşi cină; apoi că este una şi aceeaşi casă, cea din Betania, a lui Simon, care a pregătit foişorul cel aşternut, unde a avut ioc Cina cea de taină.

Părerea acestora însă nu este dreaptă. I s-au dat lui Hristos două mese în Betania, în afară de Ierusalim; una cu şase zile, iar alta două zile înainte de Paștile evreilor, după era s-a spus. Atunci, şi femeile au adus lui Hristos mir şi l-au turnat pe El în chipuri diferite. Cina cea de taină şi foişorul cel nut au fost pregătite în Ierusalim şi cu

O zi înainte de Paștile evreilor şi de pătimirea lui Hristos. Unii spun că au pregătit cina în casa unui om necunoscut; alţii, că au pregătit-o în Sfântul Sion, în casa ucenicului Ioan, cel care şi-a rezemat capul pe pieptul lui Iisus. Aici, în adevăr, au fost ascunşi ucenicii de frica iudeilor; aici, după înviere, a pus Toma degetul în coasta lui Hristos; aici a avut Ioc Pogorârea Sfântului Duh în ziua Cincizecimii, şi încă alte fapte nespuse şi tainice.

Se pare însă, şi este adevărat, că este mai exactă susţinerea lui Hrisostom, că două sunt femeile care au turnat mir pe Hristos. Una despre care vorbesc cei trei Evan­ghelişti, o femeie desfrânată şi păcătoasă; ea a turnat mir pe capul lui Iisus. Alta, cea din Evanghelia după Ioan, este Măria, sora lui Lazăr; ea a adus mir şi l-a turnat numai pe dumnezeieştile picioare ale lui Hristos. Altele sunt cinele din Betania, şi alta este Cina cea de taină. Şi se vede asta din aceea că, după ce se istoriseşte fapta femeii păcătoase, Mântuitorul trimite pe ucenici în Ierusalim ca să pregătească Paștile: «Mer­geţi, le-a spus El, în cetate la cutare şi spuneţi-i: învăţătorul zice: La tine vreau să fac Paștile cu ucenicii». Şi iarăşi: «Şi vă va întâmpina un om cu un ulcior cu apă… şi el vă va arăta un foişor mare aşternut.

Acolo pregătiţi-l. Iar ei plecând… au aflat precum le zisese şi au pregătit Paștile» adică Paștile evreilor, care băteau la uşă. Şi Mântuitorul a venit şi le-a sărbătorit împreună cu ucenicii Lui, după cum zice dumnezeiescul Hri­sostom. Apoi după ce s-a făcut Cina cea de taină şi după ce între timp a spălat pi­cioarele ucenicilor, s-a aşezat din nou la masă şi ne-a înfiinţat pe aceeaşi masă Paștile nostru, după cum spune Ioan Gură de Aur. Dumnezeieştii Evanghelişti, Ioan împreună cu Marcu, au arătat şi cum era mirul. L-au numit «curat şi de mare preţ». Prin «curat» este obiceiul să se arate ceea ce este nefalsi­ficat şi neamestecat. Poate că acest cuvânt era numele celui mai bun mir şi de mare preţ. Marcu adaugă că femeia în grabă a spart vasul, care era strâmt la gură; un ast­fel de vas îl numeşte alabastru. Acest vas, după Sfântul Epifaniu, era de sticlă şi făcut fără toartă; un astfel de vas se numeşte amforă. Mirul acela era făcut din multe materii: flori de smirnă, scorţişoară bine mirositoare, stânjenei, trestie aromată şi untdelemn.

Iar Tu, Hristoase Dumnezeule, care ai fost uns cu mir, slobozeşte-ne de patimile ce vin asupra noastră şi miluieşte-ne pe noi ca un singur bun şi de oameni iubitor, Amin.

Continuă lectura

Publicat în Căsătorie | Lasă un comentariu

moartea lui Hristos pe Cruce

din LUMINA SFINTELOR SCRIPTURI – antologie Sf Ioan Gura de Aur

DUMNEZEU  FIUL (moartea lui Hristos pe Cruce)

„El n-ar fi mers la moarte forţat în ciuda Sa; că această moarte Lui nu-i face nici un rău, şi prin ea câştigă mântuirea tuturor.” (Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia XXVII, 2, p. 128)

„Nu merge la moarte în ciuda voinţei sale, căci dacă nu murea în mod voluntar şi fiindcă El voia aceasta, cum va fi moartea Sa o legătură a dragostei?” (Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia LX, 1, p. 298)

Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească. Prin aceste cuvinte, dumnezeiescul Mântuitor ne arată încă şi că El nu merge la moarte în ciuda Sa. Cum va merge El la moarte în ciuda Sa şi involuntar, El care o cere şi I se roagă pentru aceea, El care o numeşte slavă, nu numai a Celui care este răstignit, ci şi a Tatălui Său? Căci aceea s-a întâmplat: nu numai Fiul a fost slăvit, ci şi Tatăl. Înainte de cruce, evreii nu cunoşteau nici pe Tatăl: Israel nu M-a cunoscut (Is., 1, 3); dar după cruce, tot universul a alergat la El.” (Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia LXXX, 1, p. 416)

„… despre moartea lui Hristos – Care nici nu ar fi murit dacă nu urma să ne îndrepteze…” (Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, omilia X, p. 163)

„… nu Hristos era răspunzător, ci a murit pentru păcatele noastre, ca păcatul să-l desfiinţeze, să-i taie venele şi întreaga putere, şi cu un cuvânt să-l nimicească cu totul, pentru aceasta a murit El.”(Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, omilia XI, p. 184)

„El prin moartea Sa a omorât moartea …”  (Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, omilia XXV, p. 465)

„… moartea suferită de El a fost cea mai necinstită, cea mai plină de batjocură, cea mai blestemată. Căci Blestemat este cel spânzurat pe lemn (Gal., 3, 13). De aceea s-au hotărât iudeii să-L răstignească pe lemn, pentru ca astfel să-L facă de batjocură. De aceea au fost răstignit cu El şi doi tâlhari, pentru ca astfel să se facă părtaş lor şi să se plinească ceea ce s-a zis: şi cu cei făcători de rele a fost numărat (Is., 53, 12). Dar cu atât mai mult străluceşte adevărul şi cu atât mai mult devine luminat! Când atâtea uneltiri se fac duşmani slavei Lui, atunci minunea şi mai mult străluceşte şi se arată mai mare. Ei nu considerau lucru urât a-L ucide, ci a-L ucide într-un asemenea mod pentru a-L arăta mai vrednic de dispreţ decât toţi, la aceasta se gândeau; însă, cu toate acestea, nimic n-au făcut. Astfel, deşi amândoi tâlharii erau nişte pângăriţi – deşi mai la urmă unul dintre ei s-a schimbat – ei chiar de pe cruce îşi băteau joc de El şi nici conştiinţa propriilor lor păcate, nici faptul că erau şi ei în aceeaşi situaţie şi nici că pătimeau la fel ca şi El nu le-au oprit răutatea; lucru, de altfel, recunoscut şi de unul dintre ei când a grăit celuilalt pentru a-l face să tacă: Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă? (Lc., 23, 40), ceea ce dovedeşte marea lor răutate.

Pentru aceasta, şi Dumnezeu L-a preaînălţat la şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume (Flp., 2, 9).” (Omilii la Epistola către Filipeni, omilia a VIII-a, pp. 136-137)

„În ele însele, moartea, închisoarea şi lanţurile sunt vrednice de ruşine şi de batjocură; însă dacă cineva ar adăuga şi cauza lor şi ar cunoaşte bine taina, ar găsi pe fiecare dintre acestea încărcată de multă laudă şi cinste. Căci moartea aceea a mântuit lumea cea pierdută; că moartea aceea a unit pământul cu cerul; că moartea aceea a nimicit tirania diavolului, iar pe oameni i-a făcut îngeri şi fii ai lui Dumnezeu. Moartea aceea a ridicat firea noastră în tronul cel împărătesc, iar lanţurile acelea pe mulţi i-au întors de la rătăcire.” (Comentariile sau explicarea Epistolei a doua către Timotei, omilia II, p. 20)

Ca prin moarte, zice, să surpe pe acela ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul. Aici arată ceea ce este minunat, că adică prin aceea ce diavolul a stăpânit, prin aceea a fost biruit, şi arma cea puternică ce o avea cu sine, adică moartea, prin aceasta chiar l-a rănit Hristos, ceea ce învederează marea putere a învingătorului. Ai văzut cât bine a făcut moartea?” (Comentariile sau Explicarea Epistolei către Evrei, omilia IV, p. 92)

„(Hristos – n.n.) a ales moartea cea necinstită. Căci fie! A murit. Dar de ce a murit cu o moarte necinstită? Pentru nimic alta, decât ca să ne înveţe pe noi de a nu băga în seamă slava oamenilor. De aceea, nu ca fiind supus păcatului şi-a ales această moarte, ci învăţându-ne pe noi de a fi cu îndrăzneală contra ei, şi a nu o băga în samă de loc.” (Comentariile sau Explicarea Epistolei către Evrei, omilia XXVIII, p. 327)

,,Moartea lui Hristos a numit-o moarte, ca să te încredinţezi de patimile Sale. Moartea noastră a numit-o adormire, ca să ne uşureze durerea. Acolo unde a avut loc învierea, moartea o numeşte curajos moarte; dar acolo unde învierea e în nădejde, o numeşte adormire, prin acest nume mângâindu-ne şi dându-ne bune nădejdi.” (Omilii la săracul Lazăr, cuvântul V, în vol. Omilii la săracul Lazăr. Despre soartă şi Providenţă…, p. 112)

„Patima şi moartea sunt pentru Iisus Hristos dovedirea cea mai izbitoare a dumnezeirii Sale. Pentru a spune aşa noi recunoaştem în faptele vieţii Sale mai mult şi mărturisim pe Fiul lui Dumnezeu.

Pentru omul care nu este decât om, ceasul morţii este decisiv. Este ora dispariţiei şi a ruinii. Pentru Iisus Hristos această oră este a puterii, a triumfului, a vieţii. Victoriile pe care El n-a mai putut să le poarte în timpul vieţii, El le aduce în mod măreţ prin moartea Sa. Calvarul Său este câmpul Său de triumf, crucea Sa este tronul Său regesc; biruinţă asupra cerului, biruinţă asupra lumii, biruinţă asupra iadului.

Biruinţă asupra cerului. El prin cruce, prin patima Sa şi moartea Sa dezarmează dreptatea dumnezeiască şi câştigă mântuirea noastră. Şi pentru ca triumful Lui să fie şi mai văzut, mai strălucit, El vrea să triumfe prin tot ceea ce a cauzat înfrângerea şi ruina. Spune modul biruinţei şi atunci te vei mira mai mult. Prin ce a învins diavolul, prin aceea îl biruieşte Iisus Hristos, şi a acceptat aceleaşi arme, prin care el ne-a biruit atunci (…) Şi când auzi, Fecioara, lemnul şi moartea, acelea au fost simbolul. Lemnul era copacul, pomul. Moartea era asupra lui Adam. Aşteaptă adevărul. Înălţată este fecioara, şi lemnul şi moartea simbolizate, au fost simbolul învingerii noastre. Căci în locul Evei este Maria; în locul lemnului cunoştinţei binelui şi a răului este lemnul crucii; în locul morţii lui Adam, moartea lui Hristos (…) din muritori în nemuritori am fost făcuţi; acestea sunt binefacerile minunate ale crucii.

Căci prin cruce triumfă Iisus Hristos asupra iadului. Biruitor asupra cerului prin moartea Sa, biruitor asupra iadului, Iisus Hristos este al lumii. Cine-şi va refuza aici să-I aclame dumnezeirea? Care este omul, eroul, personajul minunat, care odată mort, nu intră într-o tăcere de uitare, în regiunea rece a indiferenţei? Care om mare mai mişcă încă lumea din fundul mormântului său? Trebuie să fie Dumnezeu pentru ca moartea să devină mai vioaie chiar decât n-a fost viaţa. Ori aşa este cu Iisus Hristos singur. Puterea Sa s-a desprins chiar din mormântul Său. Mort, El a învins mai mult, mai mult cucereşte lumea decât în cursul vieţii Sale.” (Din vol. Bogăţiile oratorice, pp. 50-51)

„Şi chiar moartea Sa devine forţa Sa şi triumful Său. Viu, El rămâne ascuns şi fără prestigiu; mort, El cucereşte lumea, întemeiază o împărăţie de nedistrus, primeşte omagiile tuturor generaţiilor.” (Din vol. Bogăţiile oratorice, p. 70)

„Iisus Hristos zicea: Nu este iubire mai mare decât aceasta ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenul său şi El a murit, El a murit liber, în mod voluntar; El putea să aleagă pentru mântuirea lumii acel mijloc care-i plăcea Voinţei sale Supreme; El a ales moartea, şi moartea pe cruce. Această moarte El o dorea cu fierbinţeală; această cruce El o iubea ca pe o comoară a Sa. A fi răstignit, era pentru El a fi slăvit; a muri însemna a fi botezat în slavă şi în iubire. Crucea, într-un cuvânt, trebuia să ne dea nouă cea mai înaltă, cea mai de neînvins arătare a Iubirii dumnezeieşti.” (Din vol. Bogăţiile oratorice, p. 71)

DUMNEZEU  FIUL (motivele acceptării morţii Sale pe Cruce)

„Dacă Iisus Hristos a fost răstignit, aceasta s-a făcut nu fiindcă El a fost cel mai slab şi evreii mai tari; trupul Său a fost spânzurat pe Cruce, fiindcă a iubit Dumnezeu lumea.” (Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia XXVII, 2, p. 128)

„Că precum doctorul neavând nevoie de a gusta din mâncările cele pregătite pentru bolnav, şi totuşi pentru grija ce o are de acela, el însuşi gustă mai întâi, ca să convingă pe bolnav de a se încuraja să guste din mâncare, tot aşa şi Hristos a făcut cu omul. Fiindcă toţi oamenii se temeau de moarte, El deşi nu avea nevoie, totuşi a gustat moartea ca să-i convingă şi pe dânşii de   a fi cu îndrăzneală faţă de ea.” (Comentariile sau Explicarea Epistolei către Evrei, omilia IV, p. 89)

Publicat în Căsătorie | Lasă un comentariu

„Părinte, de este cu putinţă, să treacă de la Mine acest pahar, dar nu precum Eu voiesc, ci precum voieşti Tu”

din LUMINA SFINTELOR SCRIPTURI – antologie Sf Ioan Gura de Aur

DUMNEZEU  FIUL („Părinte, de este cu putinţă, să treacă de la Mine acest pahar, dar nu precum Eu voiesc, ci precum voieşti Tu”)

Acum sufletul Meu este tulburat, şi ce voi zice? Părinte, izbăveşte-Mă pe Mine de ceasul acesta. Dar pentru aceasta am venit în ceasul acesta. (27) Dar acesta nu este limbajul celui ce trebuia să convingă că El mergea la moarte în mod voluntar? Acela este, dimpotrivă, sensul acestor cuvinte. Mântuitorul, ca să nu se zică, că fiind lipsit de durerile omeneşti, Lui îi era uşor să filosofeze asupra morţii, şi că El îi îndemna pe alţii la aceasta, neavând de suferit nimic El însuşi, face să se vadă aici că cu toate că se temea, totuşi n-a refuzat-o, fiindcă ea trebuia să ne fie foarte folositoare şi utilă. Într-un cuvânt, aceste cuvinte îi aparţin trupului pe care l-a luat El şi nu dumnezeirii Sale. Iată pentru ce zice El: Acum sufletul Meu este tulburat. Dacă El nu era aşa, ce urmare ar mai fi fost între aceste cuvinte şi cele următoare: Părinte, izbăveşte-Mă pe Mine de ceasul acesta? Dumnezeiescul Mântuitor este atât de tulburat, încât îi cere Tatălui său să-L scape de moarte, dacă ar putea s-o evite.

Aceste cuvinte arată slăbiciunea naturii omeneşti. Dar, Eu nu pot alege nimic, zice El, pentru a cere să fiu scăpat de moarte, căci pentru aceasta am venit în ceasul acesta; este ca şi cum ar zice: oricât de mare ar putea fi tulburarea şi întristarea noastră, să nu fugim de moarte; oricât aş fi Eu de tulburat, tot nu voi fugi de moarte. Trebuie să suferim ceea ce ni se întâmplă; dar: Părinte, preaslăveşte numele Tău (28). Cu toate că tulburarea în care Mă găsesc, Mă face să pronunţ aceste cuvinte, Eu spun contrarul: Preaslăveşte numele Tău, adică: du-Mă la cruce, ceea ce arată o slăbiciune omenească şi neputinţa firii care nu vrea să moară şi face să se vadă că Iisus Hristos nu era lipsit de sentimente omeneşti. Precum nu se socoteşte ca păcat când ne este foame, sau de a dori să dormim, de asemenea nu este o dorinţă viaţa prezentă. Ori, Iisus Hristos era lipsit de orice păcat, dar nu de instinctele naturale, altfel trupul Lui n-ar fi fost un trup adevărat. Prin aceste cuvinte, Dumnezeiescul Mântuitor ne-a mai învăţat un lucru. Şi care? Că dacă ni se întâmplă să fim înecaţi şi în frică, nu trebuie să ne lăsăm pentru aceea întristaţi şi să ne schimbăm hotărârea.

Părintele Meu, preaslăveşte numele Tău. Iisus Hristos face să se vadă că El moare pentru adevăr, ceea ce numeşte El slava lui Dumnezeu, şi aceea s-a întâmplat după moartea Sa.” (Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia LXVII, 1-2, p. 344)

„-Pentru ce spune în această rugăciune: … dacă este cu putinţă?

-Prin aceste cuvinte ne arată slăbiciunea firii omeneşti, care nu vrea cu una cu două să fie smulsă din viaţa aceasta, ci pregetă, şovăie din pricina dragostei pentru viaţa aceasta sădită de la început de Dumnezeu într-însa”. (Cuvântări împotriva anomeilor, cuv. VII, în vol. Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei, p. 120)

„-Pentru ce zice: Nu este cum voiesc Eu, ci precum voieşti Tu?

-Şi de ce te minunezi că-Şi dă atâta silinţă înainte de răstignire ca să ne încredinţeze de slăbiciunea trupului Său, când şi după înviere văzând că ucenicul se îndoieşte, nu S-a ferit să-i arate şi rănile, şi semnele cuielor, să supună rănile atingerii mâinii şi să zică: Cercetează şi vezi, că duhul nu are carne şi oase (Luca 24, 39; Ioan 20, 27)”. (Cuvântări împotriva anomeilor, cuv. VII, în vol. Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei, p. 121)

„Nu-i o vină că trupul nu vrea să moară. Doar este o însuşire a firii; iar Domnul a arătat în El toate însuşirile firii, afară de păcat, şi chiar cu multă prisosinţă, ca să închidă gurile ereticilor. Când Domnul spune: De este cu putinţă, să treacă de la Mine paharul acesta şi: Dar nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu, nimic altceva nu arată decât că a îmbrăcat cu adevărat trup care se temea de moarte. Aceasta înseamnă a se teme de moarte, a şovăi, a fi neliniştit, a avea trup”. (Cuvântări împotriva anomeilor, cuv. VII, în vol. Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei, p. 122)

,,… nu s-a înfăţişat El deodată ca un om crescut, ci s-a născut şi s-a nutrit de mumă-Sa, a crescut şi a sporit, pentru ca prin toate acestea să fie crezută omenirea Lui cea adevărată. Ba încă nu s-a oprit la această dovadă, ci a suferit cu trupul Său toate slăbiciunile firii omeneşti, a însetat şi a flămânzit, a dormit şi a ostenit, ba a mers şi la cruce şi a pătimit atât de mult, pe cât poate vreun om pătimi. De aceea a căzut de pe faţa Lui sudoarea ca picăturile de sânge, precum aceea s-a întristat şi s-a descurajat. Deci, precum El flămânzea şi ostenea, dormea şi mânca şi bea, tot aşa şi pregeta a muri, şi prin aceasta a arătat adevărata Sa omenire; căci dragostea către viaţă este sădită în firea omenească. Aşadar, spre a arăta că trupul, pe care El l-a luat, nu este nălucire, nici părere, de aceea El a pus la iveală înaintea noastră patimile Sale.

Acesta este un temei. Afară de aceasta, pot să vă mai aduc şi un altul, care este tot aşa de însemnat; care este acesta? Hristos a voit să înveţe pe oameni toate faptele cele bune. Iară cine voieşte să dea învăţătură dreaptă, trebuie să înveţe nu numai prin cuvinte, ci şi prin fapte. Aceasta este învăţarea cea mai bună. Când cârmaciul stă lângă învăţăcelul său, arătându-i cum să ţină cârma, uneşte vorba cu exemplul; el nu numai vorbeşte, nici numai lucrează, ci le uneşte amândouă. La fel face şi zidarul. Pune pe învăţăcelul său lângă sine şi îi arată, prin cuvânt şi prin faptă, cum trebuie să zidească. Tot aşa fac şi ceilalţi meşteri. Învăţarea şi exemplul sunt pretutindeni legate la un loc. Deci, fiindcă Hristos a venit ca să ne înveţe toate faptele cele bune, de aceea El învăţa ce trebuie a face, şi totodată şi El însuşi făcea; căci El zice aşa: Cine va face şi va învăţa aşa, acela mare se va chema întru împărăţia cerului (Mt. 5, 19). Iată, El voia ca noi să fim smeriţi şi blânzi, şi a învăţat aceasta cu cuvintele. Însă El a învăţat aceasta şi prin faptele Sale, căci după ce a zis: Fericiţi cei săraci cu duhul, fericiţi cei blânzi (Mt. 5, 3-4), a arătat prin faptele Sale cum trebuie a împlini această datorie. El a luat fota, s-a încins cu dânsa şi a spălat picioarele ucenicilor Săi (In. 13, 4-5). Ce a putu să fie asemenea acestei smerenii? Aşadar, El a învăţat această faptă bună nu numai cu cuvântul, ci şi cu fapta. Tot aşa a arătat El cu fapta blândeţea şi păciuirea Sa. Cum? El a fost lovit peste faţă de sluga arhiereului, dar a zis numai atâta: De am grăit rău, mărturiseşte de rău, iară de am grăit de bine, de ce Mă baţi? (In. 18, 23). El a poruncit a ne ruga pentru vrăjmaşi, dar iarăşi ne-a învăţat aceasta prin faptele sale. Căci când spânzura pe cruce, a zis: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac (Lc. 23, 34). Aşadar, precum El ne-a poruncit nouă să ne rugăm pentru vrăjmaşi, aşa s-a rugat şi El însuşi, măcar că şi fără de aceasta El putea să-i ierte, prin propria Sa putere. Iarăşi a poruncit El să facem bine celor ce ne urăsc, să binecuvântăm pe cei ce ne clevetesc. Şi aceasta a făcut-o cu fapta, izgonind demonii din iudei, măcar că ei Îl huleau, ca şi cum ar fi El însuşi cuprins de demon. El grămădea binefacerile asupra prigonitorilor Săi şi a introdus în împărăţia cerului pe cei ce au voit să-L răstignească. Mai departe zice: Să nu purtaţi la brânele voastre nici aur, nici argint, nici aramă (Mt. 10, 9); şi El a împlinit şi aceasta, precum singur zice despre Sine: Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi, iară Fiul Omului nu are unde să-Şi plece capul (Mt. 8, 20). El ne-a învăţat şi cum să ne rugăm. Apostolii au zis către Dânsul: Doamne, învaţă-ne să ne rugăm (Lc. 11, 1); şi de aceea El însuşi se ruga, pentru ca ei să înveţe de la Dânsul a se ruga. El însă trebuia să le arate lor nu numai că trebuia a se ruga, ci încă şi cum să se roage. De aceea, El le-a dat şi  formula rugăciunii: Tatăl nostru, carele eşti în ceruri şi celelalte. Fiindcă El ne-a poruncit a ne ruga: şi nu ne duce în ispită, adică în primejdie, ne învaţă aceasta însuşi şi cu fapta, când zice: Părinte de este cu putinţă, treacă de la mine paharul acesta, prin care învaţă pe toţi credincioşii a nu se arunca singuri în primejdii, ci a aştepta năpădirea vrăjmaşilor, iar atunci a arăta toată bărbăţia. Ei nu trebuie a se grăbi înşişi şi a se expune primejdiei.

Aşadar, fiindcă El voia să înveţe pe ucenicii Săi a se ruga, se roagă El însuşi, după firea Sa cea omenească, nu însă după cea dumnezeiască. Iară ca om s-a rugat El, pentru ca să ne înveţe că trebuie să ne rugăm pentru izbăvirea noastră din primejdii. Iară dacă izbăvirea noastră va fi cu neputinţă, atunci să respectăm hotărârea cea dumnezeiască. De aceea a zis El: Însă nu precum voiesc Eu, ci precum voieşti Tu. Aceasta nu trebuie a se înţelege ca şi cum El ar avea altă voinţă decât Tatăl; şi cuvintele acestea trebuie să fie învăţătură pentru oameni, ca ei, chiar când sunt în necaz şi în primejdie, când tremură şi nu le place a muri, totuşi trebuie să supună voinţa lor voinţei lui Dumnezeu. Pavel ştia aceasta şi a împlinit-o. El a rugat pe Domnul ca să depărteze ispitele de la dânsul şi a zis: De trei ori pe Domnul am rugat (II Cor. 12, 8), dar fiindcă aceasta nu era voia Domnului, el a adăugat: de aceea binevoiesc întru neputinţă, în nevoi şi în prigonire (II Cor. 12, 10).

Aşadar, Hristos amândouă acestea ne-a învăţat prin rugăciunea Sa, să nu ne aruncăm înşine în primejdii, ci să ne rugăm pentru depărtarea primejdiei. Dacă ea totuşi ne-a ajuns, să o întâmpinăm cu bărbăţie şi cu răbdare şi să supunem voinţa noastră voinţei lui Dumnezeu. Deci, ştiind noi acestea, să ne rugăm, ca să nu cădem în ispită; iară dacă am căzut în ea, să cerem de la Dumnezeu răbdare şi putere şi totdeauna să supunem voinţa noastră voinţei Lui.” (Cuvânt la Sfânta şi Marea Vineri, în vol. Omilii la Postul Mare…, pp. 154-159)

,,De aceea, după cum a flămânzit, după cum a dormit, după cum a ostenit, după cum a mâncat, după cum a însetat, tot aşa fuge şi de moarte, ca să arate că este om; iar slăbiciunea firii omeneşti nu îngăduia să Se despartă de viaţa aceasta fără durere. Dacă Hristos n-ar fi spus nici un cuvânt cu privire la teama de moarte, ne-am fi putut întreba: Dacă era om, nu trebuia oare să sufere cele ale omului?

– Care sunt acelea?

– Cel ce avea să fie răstignit se teme, este cuprins de nelinişte, nu se desparte fără durere de viaţa de aici. În fire e sădită dragostea de cele din lumea aceasta. De aceea, vrând să arate că îmbrăcămintea trupului Lui era adevărată, vrând să dea încredinţare despre întruparea Sa, lasă să iasă la iveală patimile Sale cu multă putere de dovedire.

Aceasta-i o pricină pentru care a rostit Hristos acele cuvinte.” (Cuvânt la ceea ce s-a spus: ,,Părinte, dacă este cu putinţă…”, în vol. Omilii la săracul Lazăr. Despre soartă şi Providenţă…, p. 256)

,,Pentru aceea a şi spus: Dar nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu (Matei 26, 39). Nu pentru că una e voinţa Lui şi alta voinţa Tatălui, ci ca să-i înveţe pe oameni că, şi dacă îi cuprinde spaima, şi dacă tremură, şi dacă e vorba să vină peste ei primejdii, şi dacă e vorba să fie smulşi din viaţa aceasta, să pună înaintea voinţei lor voinţa lui Dumnezeu.” (Cuvânt la ceea ce s-a spus: ,,Părinte, dacă este cu putinţă…”, în vol. Omilii la săracul Lazăr. Despre soartă şi Providenţă…, p. 259)

Publicat în Căsătorie | Lasă un comentariu

pătimirile Domnului – meditarea noastră la acestea

din LUMINA SFINTELOR SCRIPTURI – antologie Sf Ioan Gura de Aur

DUMNEZEU  FIUL (preînchipuirea Jertfei lui Hristos pe cruce)

„Trebuie apoi a adeveri că Dumnezeu va preda pe Fiul Său Cel Unul născut, iar minunea aceasta o a preînchipuit mai înainte un om, Avraam patriarhul, în jertfa unicului său fiu Isaac.” (Comentariile sau Explicarea Epistolei către Coloseni, omilia V, p. 66)

DUMNEZEU  FIUL (pătimirile Domnului – meditarea noastră la acestea)

„Dar noi, fraţii mei, să nu ne mulţumim să cinstim istoria patimilor Mântuitorului; ci s-o purtăm continuu în sufletul nostru şi în inima noastră; să avem în faţa ochilor noştri cununa de spini, hlamida, trestia, scuipările, lovirile care I s-au dat peste ochi, bătăile, derâderile şi bătaia de joc.” (Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia LXXXIV, 3, p. 445)

Publicat în Căsătorie | Lasă un comentariu

pătimirile şi răstignirea lui Hristos pe cruce

din LUMINA SFINTELOR SCRIPTURI – antologie Sf Ioan Gura de Aur

DUMNEZEU  FIUL (pătimirile şi răstignirea lui Hristos pe cruce)

Dat-au spre mâncarea Mea fiere şi spre setea Mea M-au adăpat cu oţet (Ps. 68, 25). Dar nici evanghelistul Ioan nu spune că a băut; că nu-i nici o deosebire între a gusta şi a bea; amândouă cuvintele arată unul şi acelaşi lucru.

Şi totuşi nebunia lor nu s-a oprit aici, ci, după ce L-au dezbrăcat, după ce L-au răstignit şi după ce I-au dat oţet, merg mai departe; chiar când Îl văd atârnat pe cruce Îl ocărăsc şi ei şi cei ce treceau. Dar ceea ce era mai cumplit decât toate era că Hristos pătimea acestea sub învinuirea de amăgitor şi înşelător, de îngâmfat, de om care s-a lăudat în zadar cu cele ce spunea. De aceea L-au şi răstignit în faţa întregului popor, ca să-L facă de râs înaintea tuturor celor ce-L vedeau; de aceea s-au slujit de mâinile ostaşilor, ca furia lor să crească şi prin această judecată publică.

Ce inimă n-ar fi muiat mulţimea care-L urma pe Iisus şi plângea? Această mulţime, da, dar nu pe aceste fiare! De aceea şi Domnul pe aceia îi învredniceşte de răspuns, dar pe aceştia, nu!” (Omilii la Matei, omilia LXXXVII, I-II, în col. PSB, vol. 23, p. 975)

„Diavolul a vrut deci să întunece triumful lui Iisus Hristos, dar n-a putut; din trei care au fost răstigniţi în acelaşi timp, singur Iisus strălucea, pentru a vă învăţa că virtutea a făcut totul. Trei au fost răstigniţi, s-au făcut minuni, dar nici una din aceste minuni nu i-a fost atribuită decât numai lui Iisus; atât erau de slabe cursele diavolului şi încercările lui, care s-au întors cu totul spre ruşinea şi spre dispreţul lui; pentru că unul din cei ce au fost răstigniţi cu Iisus Hristos a dobândit mântuirea! Deci, nu numai că răstignirea acestor tâlhari n-a micşorat slava lui Iisus răstignit cu ei, ci dimpotrivă, ea n-a putut să contribuie decât s-o înalţe. Nu era nici mai puţin mare nici mai puţin admirabil de a converti un tâlhar, fiind spânzurat pe cruce şi de a-l face să intre în Paradis, decât de a face să tremure pământul şi să se despice pietrele.” (Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia  LXXXV, 1, p. 448)

„Pentru voi, fraţii mei, consideraţi vă rog, barbaria şi netrebnicia celor ce sunt în jurul lui Iisus Hristos. Noi, oricât de mare număr de duşmani am avea, orice rău şi batjocură ne-ar face să suferim, dacă vedem că-i omoară, noi îi plângem şi-i văităm; dar pe aceşti nenorociţi, nimic nu a putut să-i mişte; durerile, chinurile pe care le suferă Iisus Hristos nimic n-a putut să-i atingă; dimpotrivă, mereu mai cruzi, mai furioşi, ei inventează noi batjocuri, ei umplu un burete cu oţet şi îl duc la gura Lui, ei Îi dau să bea, ca şi cum o făceau pentru cei ce erau condamnaţi la moarte, căci pentru aceia i-au prezentat trestia cu oţetul.” (Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia  LXXXV, 2, p. 451)

De ce S-a răstignit? Zice; desigur că nu din cauza păcatelor Lui, şi dovada se desprinde din învierea Lui. Pentru că dacă ar fi fost păcătos, cum ar fi putut să învieze?! Dar dacă a înviat, e vizibil că nu a avut păcat; şi dacă n-a fost păcătos, pentru ce a fost răstignit? Pentru alţii; şi dacă a fost răstignit pentru alţii, desigur că a înviat.” (Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, omilia IX, p. 150)

„În adevăr, iubiţilor, mare mângâiere ne aduc patimile lui Hristos, şi ale apostolilor Lui, fiindcă în chipul acesta cugetând necontenit la ele, ni se va părea mai bună calea virtuţii.” (Comentariile sau Explicarea Epistolei către Evrei, omilia XXVIII, p. 330)

„- Pentru care pricină a fost jertfit? Pentru ce?

– Ca să împace cerul cu pământul, ca să te facă prieten cu îngerii, ca să te împace cu Dumnezeul tuturor, ca să te facă prieten cu El, pe tine, care-I erai vrăjmaş şi potrivnic.” (Omilia I la Vânzarea lui Iuda, VI, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, p. 57)

Pentru că Paştile nostru, Hristos, pentru noi S-a jertfit (I Cor., 5, 7).

– Spune-mi, unde S-a jertfit?

– În vârful Crucii. Nou este jertfelnicul acestei jertfe, pentru că şi jertfa este nouă şi plină de mirare. Acelaşi a fost, şi jertfă, şi preot. Jertfă, după trup, iar preot, după duh. Acelaşi a şi adus, dar S-a şi dus, după trup. Ascultă că pe amândouă acestea le-a arătat Pavel: Orice arhiereu, spune el, luat dintre oameni, este pus de oameni (Evr., 5, 1). De aceea, trebuie să aibă şi el ceva de adus. Iată, El se aduce pe Sine. Iar în alt loc zice că Hristos S-a adus o dată jertfă, ca să ridice păcatele multora (Evr., 9, 28). Se va arăta celor ce-L aşteaptă spre mântuire. Iată aici Pavel spune că a fost adus, iar dincolo spune că S-a adus pe Sine. Ai văzut că a fost şi jertfă, şi preot, iar Crucea a fost jertfelnic?

– Dar pentru ce nu s-a adus jertfa aceasta în templu, ci în afară de oraş şi de ziduri?

– Ca să se împlinească acele cuvinte care spun: Cu cei fără de lege s-a socotit (Isaia 53, 12).

– Dar pentru ce a fost jertfit pe vârful Crucii, şi nu sub un acoperiş?

– Ca să curăţească şi văzduhul. Pentru asta a fost jertfit în vârful Crucii. Nu sub bolta acoperişului, ci sub bolta cerului. Când Oaia era jertfită în vârful crucii, atunci văzduhul se curăţa, dar se curăţă şi pământul, căci Sângele din coasta Lui se picura pe el. Mai mult din această cauză nu S-a jertfit sub acoperiş, de asta nu s-a jertfit în templul iudaic, ca nu cumva evreii să tragă în folosul lor jertfa şi nici să nu creadă că jertfa s-a adus numai pentru poporul acela. De asta S-a jertfit în afară de oraş şi de ziduri, ca să afli că jertfa este universală, că jertfa este pentru tot pământul, ca să afli că jertfa aceasta este o curăţire universală, nu una parţială, ca pe vremea iudeilor. Dumnezeu poruncise iudeilor să lase la o parte tot pământul şi să aducă jertfă şi să se roage numai într-un singur loc, tocmai pentru că tot pământul era necurat, din pricina fumului, a grăsimii arse şi a tuturor celorlalte întinăciuni de la jertfele elenilor, aduse pe pământ.” (Omilia I la Cruce şi la tâlhar, I, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, pp. 88-89)

„- Spune-mi, tâlhare, de unde ţi-a venit gândul să pomeneşti de împărăţie? N-ai văzut decât piroane, cruce, învinuiri, batjocuri, ocări.

– Da, aşa e, răspunde tâlharul. Dar însăşi Crucea este pentru mine semn al Împărăţiei.” (Omilia a II-a la Cruce şi la tâlhar, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, p. 108)

 „- Pomeneşti, tâlhare, Împărăţia cerurilor, te întreb, ce ai văzut? N-ai văzut decât piroane şi cruce.

  – Da, răspunde tâlharul, dar Crucea este semn al Împărăţiei. De asta îl numesc Împărat, pentru că Îl văd răstignit. Este de datoria unui împărat să moară pentru supuşii lui. El Însuşi a spus: Păstorul cel bun sufletul Lui Îşi pune pentru oi (Ioan 10, 11). Aşadar, şi împăratul cel bun îşi pune sufletul pentru supuşii Lui. Din această cauză Îl numesc Împărat, pentru că Şi-a pus sufletul Lui.” (Omilia I la Cruce şi la tâlhar, III, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, p. 93)

„Poţi vedea nespusa iubire de oameni a lui Hristos nu numai de la Cruce, ci şi din cuvintele rostite pe Cruce. Era pironit pe cruce, batjocorit, luat în râs şi scuipat, dar zicea: Tată, iartă-le lor păcatul, că nu ştiu ce fac (Luca 23, 34). Cel răstignit Se roagă pentru cei ce-L răstignesc. Şi doar ei grăiau împotrivă, zicând: De eşti Fiul lui Dumnezeu, pogoară-Te de pe cruce, şi vom crede în Tine (Matei 27, 40-42). Dar tocmai pentru asta nu Se pogora de pe Cruce, pentru că este Fiul lui Dumnezeu, căci pentru asta a venit, ca să Se răstignească pentru noi.

Pogoară-Te de pe cruce, şi vom crede în Tine. Acestea sunt cuvinte şi pretext de necredinţă. Învierea lui Lazăr, aflat într-un mormânt acoperit cu piatră, era o faptă mai mare decât pogorârea de pe cruce. Într-adevăr, era o faptă mult mai mare să scoată din mormânt pe Lazăr mort după patru zile şi legat cu fâşii decât să Se pogoare de pe cruce.

Iudeii ziceau: De eşti Fiul lui Dumnezeu, mântuieşte-te pe Tine Însuţi! (Matei 27, 40), iar El făcea totul ca să-i mântuiască pe cei ce-L acuzau, zicând: Iartă-le lor păcatul, că nu ştiu ce fac (Luca 23, 34).” (Omilia I la Cruce şi la tâlhar, V, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, p. 96)

„Răstignirea este în ea însăşi un lucru de ocară, dar Hristos o numeşte slavă, pentru că s-a făcut pentru cei iubiţi.” (Omilia I la Rusalii, III, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, p. 205)

„… Crucea a suferit-o în mijlocul oraşului, în mijlocul praznicului, în mijlocul poporului iudeilor, în faţa ambelor tribunale, al iudeilor şi al romanilor, când sărbătoarea i-a adunat pe toţi, în mijlocul zilei, în văzul comun al lumii întregi. Şi pentru că numai cei prezenţi vedeau ceea ce se făcea a poruncit soarelui care s-a ascuns să vestească în toată lumea îndrăzneala lor.” (Scrisori din exil, Către cei ce se scandalizează de fărădelegile şi persecuţiile comise şi despre Pronia lui Dumnezeu, XVII, 9-10, în vol. Scrisori din exil. Către Olimpiada şi cei rămaşi credincioşi. Despre deprimare, suferinţă şi Providenţă…, p. 316)

„O! Mare minune! Judecătorul vine la judecată, viaţa gustă moartea, Ziditorul se loveşte cu palma de zidire, Cel Nevăzut de Serafimi se scuipă de slugă, oţet şi fiere gustă, cu suliţa Se împunge şi în groapă Se pune.” (Din vol. Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur, pp. 106-107)

„Au ieşit noaptea cu felinare şi cu făclii ca să-L prindă (Ioan 18, 3). Socoteau că năvălesc asupra unui simplu om. Voind dar să le arate puterea Lui, să le arate că este Dumnezeu şi lovesc cu piciorul în bolduri, le zice: Pe cine căutaţi? (Ioan 18, 4). Stăteau înaintea Lui, alături de El, şi nu-L vedeau; ci însuşi Cel căutat îi sfătuia cum să-L găsească, pentru a cunoaşte iudeii că de bunăvoie vine la patimă, că, dacă n-ar fi voit, n-ar fi fost prins. Cum ar fi putut-o face, când nici nu-L pu­teau găsi? Dar pentru ce spun eu că nu-L puteau găsi? Nici să-L vadă nu puteau, deşi le stătea în faţă. Şi nu numai că nu puteau să-L vadă, deşi le era în faţă, ci chiar când au răspuns la întrebarea Lui, nici atunci nu ştiau cine era Cel din faţa lor. Atât de tare le erau ochii orbiţi! Şi nu numai atât, ci i-a aruncat şi la pământ cu glasul Lui. Când a spus: Pe cine căutaţi?, s-au întors toţi înapoi din pricina glasului acestuia.” (Despre schimbarea numelor, cuv. III, în vol. Despre schimbarea numelor. Despre răbdare. Despre milostenie…, pp. 54-55)

 

Publicat în Căsătorie | Lasă un comentariu

suferinţele provocate Binefăcătorului nostru de furia iudeilor

din LUMINA SFINTELOR SCRIPTURI – antologie Sf Ioan Gura de Aur

DUMNEZEU  FIUL (suferinţele provocate Binefăcătorului nostru de furia iudeilor)

„Că a îndurat atunci cele mai mari ocări. Nu I-a fost batjocorit numai un mădular, ci tot trupul. Capul, cu cunună de spini, cu trestie, cu pălmuiri; faţa, cu scuipări; obrajii, cu palme; tot trupul cu biciuiri, cu îmbrăcare cu hlamidă şi închinăciuni făţarnice; mâna, cu trestia pe care I-au dat-o să o ţină în loc de sceptru; în sfârşit, cu datul oţetului. Poate fi oare ceva mai cumplit decât acestea? Poate fi, oare, o ocară mai mare? Cele săvârşite atunci depăşesc orice cuvânt. Ca şi cum s-ar fi temut să nu lase ceva nefăcut din îndrăzneaţa lor faptă, iudeii săvârşesc totul; pe profeţi i-au omorât cu mâinile lor, iar pe Hristos, pe temeiul hotărârii judecătorului; ajung ucigaşi şi osândesc pe Hristos; Îl osândesc şi cu gura lor şi cu gura lui Pilat, spunând: Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri (Matei 27, 25). Tăbărăsc asupra Lui şi-L ocărăsc; Îl leagă şi-L târăsc; ei sunt vinovaţi că ostaşii Îl ocărăsc; Îl pironesc, Îl înjură, îşi bat joc de El, Îl batjocoresc. Pilat n-a hotărât aceasta; dar ei fac toate acestea de la ei; ei sunt totul: şi acuzatori şi judecători şi călăi.” (Omilii la Matei, omilia LXXXVII, I, în col. PSB, vol. 23, p. 974)

Publicat în Căsătorie | Lasă un comentariu

Motivele acceptării morţii Sale pe cruce

PĂRINŢII BISERICII – ÎNVĂŢĂTORII NOŞTRI – Antologie patristică tematică, alcătuită şi prezentată de Drd. Liviu Petcu – Vol. I

Motivele acceptării morţii Sale pe cruce

„(…) se explică acum de ce n-a ales El ocolirea morţii: fiindcă altminteri El n-ar fi făcut decât dovada fricii şi a micimii Sale în faţa ei. Numai prin implicarea morţii şi a luptei cu ea a putut El dărui celor supuşi morţii nemurirea, fiindcă scopul luptei era mântuirea şi viaţa şi nemurirea noastră, a tuturor. Când cineva vrea să arate faptul că o oală e rezistentă la foc (deci mai presus de tăria acestuia), nu are cum altfel să dovedească asemenea minunăţie decât punând-o el însuşi cu mâinile lui pe foc, ca apoi să o poată scoate de acolo nevătămată şi întreagă”. (Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare, 15.5.6., în PSB., vol. 14, p. 237)

„(…) lucrarea aceasta singură potrivită scopului, care consta în a o părăsi pentru o clipă, dând morţii ceea ce era al ei (pentru dovedirea afinităţii de natură cu ea), ca numai puţin după aceea să o înalţe din nou din moarte, drept dovadă a puterii Sale dumnezeieşti precum şi a faptului că, datorită ei, viaţa făgăduită de El avea să fie pururi-dăinuitoare şi mai presus decât tot ce însemna moartea.

Cazul este, deci, limpede şi clar. Şi trebuie neapărat ca ucenicii Lui să vadă cu proprii lor ochi ce înseamnă întoarcerea la viaţă cea de după moarte, regenerarea cea întru putere, la care-i învăţa El să nădăjduiască şi pentru care-i pregătea, îmboldindu-i să ajungă mai tari decât moartea. De asta le-a şi îngăduit El să vadă acest lucru cu ochii lor. Fiindcă era necesar pentru ei, care aveau să-şi închine viaţa credinţei, să se convingă cu proprii lor ochi de adevărul celei dintâi şi mai însemnate dintre învăţăturile Lui; dar cu cât mai necesar era acest lucru pentru unii care, aidoma lor, urmau să-L vestească întregii lumi, urmau să facă tuturor cunoscută calea cunoaşterii lui Dumnezeu, deschisă de El tuturor oamenilor! Ca să poată ei rămâne neînfricaţi şi de neclintit la gândul morţii ce-i aştepta în confruntarea lor cu rătăcita credinţă în zei a neamurilor (şi ca să-l poată primi cu atâta seninătate!), viaţa de după moarte trebuia să ajungă pentru o convingere absolută. Fiindcă de n-ar fi ştiut ei de ce nu le pasă de moarte, nici nu s-ar fi putut înfăţişa pregătiţi să înfrunte soarta potrivnică. Iată deci pentru ce – vrând El să-i înarmeze împotriva cumplitei puteri a morţii – nu s-a mulţumit Cuvântul să-i strunească numai pe calea vorbelor şi a îndemnurilor, nici nu s-a mărginit să ticluiască cele legate de nemurirea sufletului cu simplă putere de convingere şi recurgând numai la presupuneri – aşadar în temeiul unor cuvinte de felul celor pe care le rostim noi, oamenii – ci dimpotrivă, le-a pus în faţă laurii unei biruinţe culese de El împotriva morţii chiar prin faptă!

Acesta este cel dintâi (şi mare) motiv al luptei date de Mântuitorul nostru împotriva morţii. Aşa a putut El dovedi ucenicilor Săi că moartea – care pentru toţi oamenii este ceva atât de cumplit – nu înseamnă de fapt nimic, şi i-a putut El face să vadă cu proprii lor ochi (dându-le prilejul să se încredinţeze ei înşişi prin văz) adevărul făgăduitei vieţi (de dincolo). Aşa a putut El face (din actul învierii) pârga nădejdii noastre, a tuturor, într-o viaţă în Dumnezeu şi în nemurire.

A mai existat însă şi un al doilea motiv pentru înviere, şi anume, dovedirea naturii dumnezeieşti a puterii ce sălăşluia în trupul Lui. Fiindcă dacă mai înainte vreme oamenii fuseseră în stare să divinizeze anumite făpturi omeneşti supuse morţii şi căzute sub biruinţa morţii, făcându-şi din ei eroi şi zeităţi, sigur că de-oameni-iubitorul Cuvânt al lui Dumnezeu S-a manifestat şi în această direcţie, înfăţişând oamenilor o natură mai puternică decât moartea. Făcând ca, după curmarea vieţii, trupeasca-i mortalitate să se împărtăşească din cea de a doua viaţă, El le-a îngăduit tuturor să vadă cam în cel fel arată triumful asupra morţii şi i-a făcut să înţeleagă că, în moarte, se cuvine să nu mărturisim decât un singur Dumnezeu, anume pe Cel încununat cu laurii biruinţei.

Arăta-voi acum şi un al treilea motiv al mântuitoarei Sale morţi.

A fost, anume, un sacrificiu, o jertfă adusă lui Dumnezeu, supremul împărat al tuturor, pentru întreaga noastră spiţă; o jertfă adusă şi consacrată întregii noastre turme a oamenilor; o jertfă adusă spre înlăturarea rătăcitei credinţe insuflate de demoni. Fiindcă această unică şi mare jertfă a preasfântului trup al Cuvântului nostru, odată adusă spre folosul întregului neam al oamenilor, odată oferit ca o jertfă de ispăşire a tuturor neamurilor căzute în starea de necredinţă la care-i adusese rătăcirea insuflată lor de demoni, toată puterea blestemaţilor şi spurcaţilor demoni avea să piară; toată sminteala pământească şi amăgitoare avea să se destrame, lăsând fără întârziere locul liber unei prezenţe mai puternice decât ea.” (Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare, cartea V, 15.6-11, în PSB., vol. 14, pp. 237-239)

„Aducând prin moarte, ca un dar sfânt şi ca o jertfă liberă de orice pată, trupul pe care l-a luat, a depărtat îndată, de la toţi cei asemenea Lui, moartea, prin aducerea ca dar a trupului celui asemenea cu cel al lor[1]. Căci întrucât Cuvântul lui Dumnezeu era mai presus de toţi, aducându-Şi templul Său şi organul trupesc ca preţ, a plătit prin moarte în mod cuvenit datoria pentru toţi[2]. Şi fiind prin trupul asemănător unit cu toţi, Fiul nestricăcios al lui Dumnezeu i-a îmbrăcat în mod cuvenit pe toţi cu nestricăciune prin făgăduinţa învierii[3]. Astfel nu mai este în ei stricăciunea, datorită Cuvântului ce locuieşte în ei printr-un singur trup. Căci, aşa după cum intrând un mare împărat într-o cetate mare şi locuind în vreuna din casele din ea, întreaga cetate se învredniceşte de mare cinste şi nu mai e atacată de vreun duşman sau tâlhar pentru a o nimici, ci se învredniceşte mai degrabă de toată îngrijirea din pricina împăratului care locuieşte într-o casă din ea, la fel s-a petrecut şi cu Împăratul tuturor. Căci venind în ţara noastră şi locuind într-un trup asemenea cu al celorlalţi, toată uneltirea vrăjmaşilor împotriva oamenilor şi toată stricăciunea morţii, puternică odinioară, a încetat[4]. Dar neamul omenesc s-ar fi pierdut dacă Stăpânul şi Mântuitorul tuturor, Fiul lui Dumnezeu, n-ar fi venit pentru a pune capăt morţii.” (Sf. Atanasie cel Mare, Tratat despre Întruparea Cuvântului şi despre arătarea Lui nouă, prin trup, cap. II, IX, în PSB, vol. 15, p. 101)

„Trupul Lui, având aceeaşi fire ca a tuturor — căci era trup omenesc, măcar că s-a alcătuit printr-o minune de chip nou — şi fiind deci şi el muritor, a murit potrivit sorţii trupurilor noastre asemănătoare; dar prin sălăşluirea Cuvântului în el, nu s-a stricat potrivit firii lui, ci pentru Cuvântul lui Dumnezeu care locuia în el, era în afara stricăciunii[5]. Şi astfel s-au petrecut cu el în chip minunat amândouă acestea împreună: moartea tuturor s-a împlinit în trupul Domnului şi moartea şi stricăciunea au fost desfiinţate în el pentru Cuvântul care era unit cu el. Căci era nevoie de moarte şi trebuia să primească moartea pentru toţi, ca să se împlinească ceea ce se datora de către toţi. De aceea, Cuvântul, precum am spus, deoarece nu era cu putinţă ca El să moară — căci era nemuritor — Şi-a luat un trup ce putea muri, ca să-l aducă în locul tuturor şi ca, pătimind pentru toţi, datorită sălăşluirii Lui în el, să surpe pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe cei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa (Evr., 2, 14-15).” (Sf. Atanasie cel Mare, Tratat despre Întruparea Cuvântului şi despre arătarea Lui nouă, prin trup, cap. IV, XX, în PSB, vol. 15, pp. 115-116)

„Pentru ce însă, va zice cineva, dacă era nevoie să dea trupul Său morţii pentru toţi, nu l-a dat pe acesta simplu ca orice om, ci a mers până la răstignire? Căci se cuvenea mai degrabă să-Şi dea trupul în mod cinstit, decât să sufere această moarte de ocară. Ia seama cât de omenească este această întrebare. Căci ceea ce s-a petrecut cu Mântuitorul a fost cu adevărat lucru dumnezeiesc şi vrednic, pentru multe motive, de dumnezeirea Sa. Întâi, pentru că moartea ce le vine oamenilor, le vine din slăbiciunea firii lor. Căci neputând să dureze mult timp, ei se desfac cu vremea. De aceea le vin şi boli şi mor din slăbiciune. Dar Domnul nu a fost slab, ci a fost Puterea şi Cuvântul lui Dumnezeu şi Viaţa însăşi. Deci, dacă ar fi murit undeva retras şi Şi-ar fi depus trupul, după obiceiul oamenilor, într-un pat, s-ar fi socotit că a pătimit şi El aceasta din slăbiciunea firii, neavând nimic mai mult decât ceilalţi oameni. Dar, de vreme ce era Viaţa şi Cuvântul lui Dumnezeu şi trebuia să sufere o moarte pentru toţi, fiindcă pe de o parte Viaţa şi Puterea lui Dumnezeu întărea trupul în Sine; dar pe de alta trebuia să treacă prin moarte, nu Şi-a luat de la Sine prilejul de a aduce această jertfă, ci de la alţii. Căci Domnul nu avea de ce să Se îmbolnăvească, având să tămăduiască bolile altora şi nu avea de ce să-I slăbească trupul Lui, când prin el dă putere slăbiciunilor altora. Pentru ce, deci, nu a împiedicat şi moartea Sa, cum a împiedicat boala? Fiindcă pentru aceasta a luat trup şi fiindcă nu s-a cuvenit să împiedice moartea de la El, ca să nu împiedice şi învierea. Dar nu se cuvenea totuşi ca boala să premeargă morţii Lui, ca să nu se cugete vreo slăbiciune în trupul Lui. Dar nu a flămânzit? Da, a flămânzit pentru ceea ce era propriu trupului, dar n-a murit din pricina foamei, datorită Domnului ce purta trupul Lui. Pentru aceea, chiar dacă a murit pentru răscumpărarea altora, nu a văzut stricăciunea (descompunerea), căci a înviat întreg. Pentru că trupul nu era al altcuiva decât al Vieţii.” (Sf. Atanasie cel Mare, Tratat despre Întruparea Cuvântului şi despre arătarea Lui nouă, prin trup, cap. IV, XXI, în PSB, vol. 15, pp. 116-117)

„Nu se potrivea nici să fugă de moartea pricinuită Lui de alţii. Ci I se cuvenea mai degrabă să o caute, pentru a o desfiinţa. De aceea, pe drept cuvânt, nici nu a părăsit trupul prin El însuşi, nici nu s-a pus la adăpost de uneltirea iudeilor. Iar aceasta nu arată o slăbiciune a Cuvântului, ci mai vârtos Îl face cunoscut ca Mântuitorul şi ca Viaţa, aşteptând moartea spre desfiinţarea ei şi grăbindu-Se să sufere moartea pricinuită Lui pentru mântuirea tuturor. Altfel spus, Mântuitorul nu a venit ca să sufere moartea Lui, ci pe cea a oamenilor. De aceea nu a depus trupul printr-o moarte a Lui, căci nu era supus acesteia, odată ce era Viaţa, ci a primit-o pe cea de la oameni ca să o desfiinţeze şi pe aceasta, cu desăvârşire, când a venit în trupul Său[6].

Apoi şi din aceasta poate vedea cineva temeiul pentru care trupul Domnului a avut un astfel de sfârşit. Domnul Se gândea în primul rând la învierea pe care avea să o pricinuiască trupului. Iar trupul Său trecut prin moarte era semnul de biruinţă (trofeul) pe care trebuia să-l arate tuturor, ca să-i încredinţeze pe toţi de desfiinţarea stricăciunii produse de El şi de nestricăciunea trupurilor adusă pentru viitor, datorită faptului că trupul Lui a păstrat-o ca arvună şi ca dovada viitoarei învieri a tuturor. Dacă deci trupul Lui s-ar fi îmbolnăvit şi Cuvântul S-ar fi despărţit de el în faţa tuturor, ar fi fost un lucru necuvenit ca Cel ce era tămăduitorul bolilor altora să treacă cu vederea istovirea prin boli a trupului Său. Şi cum s-ar fi crezut că poate alunga bolile altora, dacă templul Său ar fi fost plin de slăbiciune? Căci sau s-ar fi râs de El ca de unul ce nu putea alunga boala, sau, putând-o şi nefăcând-o, ar fi fost socotit ca neiubitor de oameni faţă de alţii.” (Sf. Atanasie cel Mare, Tratat despre Întruparea Cuvântului şi despre arătarea Lui nouă, prin trup, cap. IV, XXII, în PSB, vol. 15, pp. 117-118)

„Iar dacă ar fi murit fără vreo boală şi fără vreo durere, ascuns undeva şi retras într-un colţ oarecare, sau în loc pustiu, sau în vreo casă, şi după aceea, arătându-se iarăşi deodată, ar fi spus că S-a ridicat pe Sine din morţi, s-ar fi părut tuturor că spune poveşti (mituri) şi cu atât mai puţin ar fi fost crezut dacă ar fi vorbit despre înviere, nefiind nimeni care să mărturisească despre moartea Lui. Căci învierii trebuie să-i premeargă moartea. Dacă deci moartea trupului ar fi avut loc undeva pe ascuns, nearătată fiind moartea şi întâmplată fără martori, nearătată şi fără martori ar fi fost şi învierea Lui. Sau pentru ce, odată înviat, ar fi vestit învierea Sa, iar moartea ar fi căutat să o sufere pe ascuns? Sau pentru ce ar fi alungat pe draci în văzul tuturor şi pe orbul din naştere l-ar fi făcut să vadă de faţă cu alţii şi apa ar fi prefăcut-o în vin la fel, ca să fie crezut că e Cuvântul lui Dumnezeu, iar trupul muritor nu l-ar fi arătat în văzul tuturor devenind nestricăcios, ca să fie crezut că El e Viaţa? Şi cum ar fi avut ucenicii Lui îndrăzneala cuvântului despre învierea Lui, dacă nu ar fi putut spune că întâi a murit? Sau cum ar fi fost crezuţi spunând că întâi a avut loc moartea, apoi învierea, dacă n-ar fi avut printre cei către care aveau îndrăzneala să grăiască, martori ai morţii Lui? Căci dacă, săvârşindu-se chiar în văzul tuturor moartea şi învierea Lui, fariseii de atunci n-au voit să creadă şi au silit şi pe cei ce au văzut învierea să o tăgăduiască, dacă acestea s-ar fi întâmplat pe ascuns, câte motive n-ar fi născocit aceia pentru necredinţa lor? Apoi cum s-ar fi dovedit sfârşitul morţii şi biruinţa asupra ei, dacă n-ar fi fost adus El la judecată şi n-ar fi fost dovedit ca mort prin osândirea în faţa tuturor, desfiinţând apoi moartea prin nestricăciunea trupului?” (Sf. Atanasie cel Mare, Tratat despre Întruparea Cuvântului şi despre arătarea Lui nouă, prin trup, cap. IV, XXII-XXIII, în PSB, vol. 15, pp. 117-119)

„Dar trebuie să respingem prin apărarea noastră şi alte obiecţii care ar putea veni de la alţii. Ar spune poate cineva şi aceasta: dacă moartea Lui trebuia să se săvârşească în văzul tuturor ca să aibă martori şi să se creadă şi cuvântul despre învierea Lui, ar fi trebuit să-Şi caute cu cugetarea o moarte slăvită, ca să ocolească măcar ocara crucii. Dar şi dacă ar fi făcut aceasta, tot ar fi dat prilej de bănuială, ca Unul ce n-ar fi avut putere împotriva oricărei morţi, ci numai împotriva celei aflate de El prin cugetare. Şi aceasta ar fi dat iarăşi motiv necredinţei în învierea Lui. De aceea nu I-a venit moartea trupului de la Sine, ci din uneltire, ca chiar moartea pricinuită Lui de alţii să o desfiinţeze. Căci precum un atlet viteaz, mare în cugetare şi bărbăţie, nu-şi alege singur pe cei cu care se luptă, ca să nu lase bănuiala că îi e frică de vreunii, ci dă privitorilor puterea să-i aleagă, chiar dacă i-ar fi duşmănoşi, pentru ca doborând pe cel asupra căruia s-au învoit ei, să fie crezut ca cel mai tare, la fel şi Viaţa tuturor, Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu Şi-a ales El moartea trupului, ca să nu pară că Îi este frică de o alta, ci a primit să o rabde pe cea aleasă de alţii şi mai ales pe cea socotită de vrăjmaşii Lui ca cea mai cumplită, mai de ocară şi mai greu de răbdat, ca, desfiinţând-o El şi pe aceasta, să fie crezut că este Viaţa, iar stăpânirea morţii să fie deplin înlăturată. Deci s-a petrecut ceva minunat şi uimitor: chiar moartea de ocară, pe care au socotit-o ei să I-o pricinuiască, a fost trofeul (mijlocul de biruinţă) împotriva morţii. De aceea nu a suferit nici moartea lui Ioan, prin tăierea capului, nici cea prin sfâşiere, a lui Isaia, ca să păzească şi în moarte trupul întreg şi să nu dea motiv celor ce voiesc să împartă Biserica.” (Sf. Atanasie cel Mare, Tratat despre Întruparea Cuvântului şi despre arătarea Lui nouă, prin trup, cap. IV, XXIV, în PSB, vol. 15, p. 119)

„Dacă ar întreba şi vreunul dintre ai noştri, nu ca un certăreţ, ci ca iubitor de învăţătură: pentru ce nu a suferit altfel de moarte, ci pe cea de pe cruce, să audă şi el că nu altă moarte, ci aceasta ne era de cel mai mare folos. De aceea a suferit-o Domnul pe aceasta. Căci dacă a venit să poarte blestemul ce apăsa asupra noastră, cum s-ar fi făcut altfel blestem (Gal., 3, 13), dacă nu primea moartea celor blestemaţi? Iar aceasta este crucea. Căci aşa s-a şi scris: Blestemat este cel spânzurat pe cruce (Deut., 21, 23; Gal., 3, 13). Apoi, dacă moartea Domnului Hristos este preţ de răscumpărare pentru toţi, şi prin moartea aceasta se surpă peretele din mijloc al despărţiturii (Efes., 2, 14) şi se face chemarea neamurilor, cum ne-ar fi chemat pe noi, dacă nu S-ar fi răstignit? Căci numai pe cruce moare cineva cu mâinile întinse. De aceea se cuvenea să o sufere Domnul pe aceasta şi să-Şi întindă mâinile, ca prin una să atragă pe poporul cel vechi, iar prin cealaltă, pe cei din neamuri, şi pe amândoi să-i unească în Sine[7]. Aceasta a spus-o şi El, arătând cu ce fel de moarte va răscumpăra pe toţi: Iar când Mă voi înălţa, pe toţi îi voi atrage la Mine (In., 12, 32).” (Sf. Atanasie cel Mare, Tratat despre Întruparea Cuvântului şi despre arătarea Lui nouă, prin trup, cap. IV, XXV, în PSB, vol. 15, p. 120)

„(…) Hristos a suportat moartea spre a surpa stăpânirea morţii, ca să se slăvească de noi ca Dumnezeu. Deci moartea înaintează spre slava dumnezeiască, având drept sfârşit învierea strălucitoare şi umilinţa patimii fiind biruită de slava supremă, dispare în nefiinţă[8].” (Sf. Chiril al Alexandriei, Închinare în Duh şi Adevăr, cartea a unsprezecea, în PSB, vol. 38, pp. 391-392)

[1] Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Trupul întărit în sfinţenie prin responsabilitatea trezită în suflet, aducându-se în curăţie Tatălui, învinge moartea. (n.s. 34a, p. 101)

[2] Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Plata acestui preţ pentru toţi prin moarte nu are numaidecât un înţeles juridic, sau numai un înţeles juridic. El a înviat pentru toţi, pentru că nu se putea scăpa de stricăciune, decât trecându-se prin moartea trupului Său. Dar ei, deşi mureau toţi, nu scăpau propriu zis de moarte prin moartea lor, ci mergeau la moartea veşnică. Numai Iisus trecând, ca şi ei, prin moarte, şi anume trecând prin ea pentru toţi ca Unul ce era şi Dumnezeul tuturor, i-a scăpat pe toţi în El de stricăciune şi de moarte, plătind în locul lor datoria morţii. I-a scăpat fiind de o fiinţă cu ei ca om, dar şi Dumnezeu. (n.s. 35, p. 101)

[3] Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Nestricăciunea deplină o au deocamdată oamenii numai virtual în făgăduinţa învierii. Dar ea a început să-şi pună o bază în ei prin unirea lor cu Hristos cel înviat, încă în viaţa aceasta. În suflet Raţiunea-Subiect suprem restabileşte raţiunea-subiect în puterea ei care pregăteşte prin curăţie şi trupul pentru învierea întru slava luminii. (n.s. 36, p. 101)

[4] Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Dar între trupurile oamenilor şi între ele şi al lui Hristos este o legătură interioară prin deofiinţimea lor, cum nu e între casele dintr-o cetate. (n.s. 36a, p. 101)

[5] Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Nu era nestricăcios prin fire, căci nici o creatură materială nu e stricăcioasă prin sine, ci e supusă legii compunerii şi descompunerii, sau mişcării neîncetate a atomilor. Nici Adam înainte de cădere nu avea nestricăciunea prin fire, ci datorită puterii Cuvântului ce Se afla în el. Biserica a condamnat pe aftartodocheţii din sec. V-VI, care socoteau că trupul Domnului era nestricăcios prin fire. Fără îndoială Cuvântul putea să ţină trupul şi în stare de nemurire dacă ar fi voit. Dar El a voit să primească moartea cu trupul pentru a o învinge, nu nesuportând-o, ci suportând-o. Dădea o dovadă mai sigură a puterii Lui ridicându-Se din moarte la viaţă, decât ocolind moartea. El n-a evitat să trăiască până la capăt destinul omenesc, arătându-ne şi nouă rostul pozitiv al trăirii acestui destin. Dacă ar fi ocolit moartea ar fi ocolit-o numai pentru Sine. Numai învingând-o în trupul Său, a învins-o pentru toţi. (n.s. 68, p. 115)

[6] Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Moartea venită de la ceilalţi în trupul Lui era moartea ce nu numai stăpânea pe fiecare, ci şi-o provocau uneori unii altora, printr-o despărţire externă de Dumnezeu şi de semeni. De aceea Iisus primind şi biruind chiar o moarte provocată Lui de ceilalţi, a biruit totuşi puterea morţii din ceilalţi. El le-a putut împărtăşi apoi trupul Său ca trup ce a biruit puterea morţii, pe care şi-o provoacă uneori unii altora. Le-a dat un trup fortificat împotriva morţii. În El moartea altora, moartea ce se comunica între ceilalţi şi pe care a primit-o şi El provocată cu deadinsul de ei, şi-a stins puterea. Ei au dat moartea în trupul Lui şi El le-a dat viaţă prin trupul Său. Ei voiau să-L atragă în moartea lor. El i-a atras în viaţa Lui, nu fugind de moartea ce I-au dat-o, ci stingând-o în El. Moartea Lui nu a fost pentru El urmarea legii interioare a stricăciunii trupului. Ea a fost acceptată prin voinţă, printr-un act al voinţei umane şi al voinţei dumnezeieşti cu care cea dintâi s-a pus de acord. Deci un act exclusiv al iubirii de oameni, nu al necesităţii. Moartea Lui stătea sub puterea voinţei Lui chiar pe cruce. De aceea e un act de tărie, răbdat prin tăria voinţei. De aceea a fost admisă până la împlinirea ei, dar nu şi în urmările ei, care sunt stricăciunea. În momentul în care s-a împlinit, voinţa, rămasă mereu necopleşită de moarte, s-a întors împotriva morţii, înlăturând urmările ei. (n.s. 72, p. 118)

[7] Tâlcuirea Pr. Stăniloae: În Cuvântul cel întrupat, răstignit şi înviat se readună, cum a spus sfântul Maxim Mărturisitorul, toate făpturile care cred, ca liniile în centrul cercului de unde au pornit. (n.s. 73a, p. 120)

[8]  Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Patima şi moartea Lui dispar în nefiinţă. El nu mai e supus lor. Şi aşa se va întâmpla şi cu cei ce se vor alipi de El. A muri din  iubire, înseamnă a învinge moartea pentru veci. Căci moartea învinge şi-l ţine învins numai pe cel ce moare închis în egoism din pricina lui. (n.s. 449, p. 392)

Publicat în Căsătorie | Lasă un comentariu

Moartea pe cruce

PĂRINŢII BISERICII – ÎNVĂŢĂTORII NOŞTRI – Antologie patristică tematică, alcătuită şi prezentată de Drd. Liviu Petcu – Vol. I

Moartea pe cruce[1]

„Căci deşi a ajuns mort ca un om, a rămas viu prin firea dumnezeiască.”[2] (Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, 2, în PSB, vol. 39, p. 229)

„(…) dar n-ai fost ţinut de moarte, cum au socotit cei ce ţi-au hotărât crucea, ci te-ai folosit de ea ca de un somn şi ţi-ai închis ochii pentru scurt timp[3].” (Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, cartea a şaptea a Glafirelor la Facere, în PSB, vol. 39, p. 234)

[1] Jertfa de pe cruce a Mântuitorului Hristos reprezintă o nouă treaptă în opera de mântuire a noastră, căci fără această jertfă, nu s-ar fi putut realiza opera de mântuire a noastră. Noi, oamenii nu eram în stare să-i aducem Tatălui o astfel de jertfă curată. Domnul Hristos S-a jertfit pentru noi, pentru a ne atrage şi pe noi în jertfa Sa şi a ne imprima şi nouă puterea stării de jertfă prin unirea Lui cu noi, ca astfel să avem deschisă intrarea la Tatăl, unde se poate intra doar în stare de jertfă. Făcând referire la moartea Domnului Hristos pe cruce, precum şi la roadele acesteia, Sfântul Atanasie cel Mare spune: S-au petrecut amândouă minunile în acelaşi act: moartea tuturor s-a înfăptuit în trupul Domnului şi moartea şi stricăciunea au fost desfiinţate din pricina Cuvântului coexistent. (Oratio de Incarnatione, P.G., XXV, col. 132). – n.L.P.

[2] Acest text este foarte aproape de ceea ce spune Sfântul Atanasie cel Mare: Hristos a murit cu trupul pentru noi, nu şi cu sufletul şi cu firea Lui dumnezeiască, Aceasta fiind nemuritoare şi dătătoare de viaţă. El a zis <<Eu sunt viaţa>> (In., 16, 6). Viaţa Lui – ca Dumnezeu – nu moare, ci, dimpotrivă, învie morţii. (Sermo major de fide orthodoxa, P.G., XXVI, col. 1281 A). – n.L.P.

[3] Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Somnul nu e încetare totală a vieţii şi nu e decât pentru scurt timp. Aşa a fost moartea lui Iisus. Ea nu L-a desfiinţat. De altfel nu desfiinţa pe oameni nici înainte de El şi nici pe păcătoşii de după El. Moartea lui Hristos a fost o predare de Sine Tatălui, întrucât a renunţat să lucreze prin trup un scurt timp, aşa se întâmpla cu omul în somn. Dar rămânând viu cu sufletul şi cu dumnezeirea, a putut readuce trupul la viaţă. Şi a putut dovedi şi mai mult puterea sufletului şi a dumnezeirii asupra trupului. (n.s. 392, p. 234)

Publicat în Căsătorie | Lasă un comentariu

„Părinte, de este cu putinţă, să treacă de la Mine acest pahar, dar nu precum Eu voiesc, ci precum voieşti Tu”

PĂRINŢII BISERICII – ÎNVĂŢĂTORII NOŞTRI – Antologie patristică tematică, alcătuită şi prezentată de Drd. Liviu Petcu – Vol. I

„Părinte, de este cu putinţă, să treacă de la Mine acest pahar, dar nu precum Eu voiesc, ci precum voieşti Tu” [Matei 26, 39]

„(…) Părinte, de este cu putinţă, treacă paharul acesta de la Mine. Iar pentru cea de a doua sunt mai multe: Dar nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti şi Părinte, dacă nu este cu putinţă să treacă acest pahar ca să nu-l beau, facă-se voia Ta. Şi nu trebuie să uităm că nu se spune simplu să treacă de la Mine acest pahar, ci trebuie să reţinem întreagă exprimarea plină de evlavie şi de ascultare: Părinte, de este cu putinţă, să treacă de la Mine paharul acesta. Ştiu că se poate interpreta pasajul acesta şi în chipul următor: când şi-a dat seama de nenorocirile îndurate de popor şi de cetatea Ierusalimului, ca pedeapsă pentru nelegiuirile pe care au îndrăznit să le săvârşească împotriva Lui, în marea Lui dragoste pentru ei, Mântuitorul a vrut să ferească poporul de toate relele care-l ameninţau şi a zis: Părinte, dacă este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta, ca şi cum ar fi spus: întrucât nu voi putea bea paharul pedepsei fără ca Tu să-Ţi întorci faţa de la întreg poporul, atunci Te rog ca, dacă se poate, să treacă de la Mine paharul acesta, pentru ca partea moştenirii Tale să nu fie cu totul părăsită de Tine din pricina relelor pe care Mi le-au pricinuit ei Mie.” (Origen, Contra lui Celsus, cartea a II-a, cap. XXV, în PSB, vol. 9, p. 123)

„(…) Părinte, de este cu putinţă, să treacă de la Mine acest pahar, dar nu precum Eu voiesc, ci precum voieşti Tu (Mt., 26, 39). Că, întrucât era Dumnezeu, Cuvântul era nemuritor şi incoruptibil şi nu ştia să Se teamă de moarte, socotesc că e cu totul evident tuturor. Dar, ca Cel ce Şi-a însuşit trupul, primeşte să rabde cele proprii trupului şi, aflată la poartă, lasă moartea să-L înspăimânte, ca să Se arate cu adevărat om. De aceea zice: De e cu putinţă, să treacă de la Mine paharul acesta. De se poate, zice, Părinte, să le restitui viaţa celor căzuţi în moarte fără să sufăr moartea, de poate muri moartea fără să mor Eu, se înţelege cu trupul, să treacă paharul, dar dacă nu s-ar putea aceasta altfel, să nu fie cum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti. Vezi cum firea omului este fără putere chiar aflându-se în Hristos? Dar e adusă, prin Cuvântul unit cu ea, la buna îndrăznire dumnezeiască prin bunăvoirea lui Dumnezeu şi Tatăl. Şi nici de lucrurile nevrute nu M-am ferit, zice, ca să dobândesc, pe seama celor credincioşi, viaţa veşnică şi învierea din morţi, desfiinţând stăpânirea morţii. Ce era deci şi nevrut şi voit de Hristos? Necinstirea din partea iudeilor, calomniile, înjurăturile, minciunile, biciuirile, batjocurile şi, pe lângă acestea, intrigăriile şi, cea din urmă dintre toate, moartea cu trupul. Căci toate le-a răbdat Hristos cu voia pentru noi[1]. Dacă s-ar fi putut să dobândească ceea ce voia pentru noi fără pătimire, n-ar fi voit să pătimească. Dar deoarece iudeii au îndrăznit numaidecât şi necondiţionat cele ce s-au petrecut cu El, primeşte să pătimească, deci face voit ceea ce nu voia, pentru folosul ce rezultă din pătimire, binevoind cu El Dumnezeu şi Tatăl şi consimţind şi El cu toată râvna la suportarea de către Fiul a tuturor celor ce erau necesare pentru mântuirea tuturor[2]. În aceasta vedem nemăsurata bunătate a firii dumnezeieşti, care nu se fereşte să accepte pentru noi şi ceea ce e de respins. Şi e îndrumată spre un cuget viguros ca să nu îngăduie voii ei ceea ce-i place, ci să tindă spre scopul dumnezeiesc şi să alerge spre ceea ce ne cheamă legea Făcătorului. Că aceste spuse sunt adevărate, poţi afla şi din ceea ce se adaugă: Căci duhul, zice, este osârduitor, dar trupul este neputincios (Mt., 26, 41). Fiindcă Hristos ştia că e departe de demnitatea dumnezeiască a se socoti că poate fi învinsă de moarte şi a simţi frica de ea, de aceea a adăugat la cele spuse cel mai cald îndemn. Spunând că trupul e slab pentru însuşirea proprie firii lui, a adăugat că duhul e râvnitor, neştiind să pătimească nimic din cele ce fac nedreptate. Vezi cum pentru Hristos moartea era nedorită din pricina trupului şi a lipsei de slavă provenită din pătimire, dar totodată era voită, mergând până la dorirea fericirii de dincolo de tot ce e în lume, sau a mântuirii şi a vieţii, şi având în aceasta bunăvoirea Tatălui?” (Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, cartea a patra, cap. 1, în PSB, vol. 41, pp. 373-374)

„(…) învăţând că moare pentru toţi în mod voit, Îşi arată prin această voire firea dumnezeiască, dar pentru patimile de pe cruce şi pentru ferirea de moartea trupului, spune că sunt nevrute[3].” (Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, cartea a patra, cap. 1, în PSB, vol. 41, p. 380)

„Precum moartea nu s-ar fi desfiinţat dacă n-ar fi murit Mântuitorul, aşa trebuie să se gândească şi despre patimile trupului. Căci dacă nu S-ar fi temut, firea Lui omenească nu s-ar fi eliberat de teamă. Dacă nu S-ar fi întristat, firea nu s-ar fi izbăvit de întristare. Dacă nu S-ar fi tulburat şi speriat firea Lui omenească, nu ar fi ajuns vreodată liberă de ele. Şi pentru toate cele ce se întâmplă omeneşte, vei afla potrivindu-se aceeaşi raţiune din Hristos. Patimile omeneşti ale trupului se mişcă nu ca să stăpânească în El aşa cum stăpânesc în noi, ci ca să se desfiinţeze, prin puterea Cuvântului sălăşluit în trup, firea lui omenească, ridicându-se la o stare mai bună[4].” (Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Fragmente din Cărţile 7 şi 8, în PSB, vol. 41, p. 778)

„(…) să auzim şi ceea ce ne învaţă clar Ciril, învăţătorul Alexandriei, în capitolul 24 al Tezaurului: Când deci Se arată temându-Se de moarte şi zicând: «De e cu putinţă, să treacă de la Mine acest pahar», înţelege iarăşi că a învăţat că trupul, care se teme de moarte, e purtat de Dumnezeu Cuvântul care nu pătimeşte de această frică. Fiindcă a spus către Tatăl: «Nu precum Eu voiesc, ci precum Tu voieşti». Căci nu Se temea de moarte întrucât este Cuvântul şi Dumnezeu şi Se grăbea să ducă la capăt iconomia. Fiindcă aceasta este voia Tatălui. Dar are şi voinţa de a nu muri, pentru că trupul se fereşte în chip natural de moarte. Iar explicând pe marele Evanghelist Ioan (In., 12, 27), zice: Acelaşi Hristos a vorbit despre aceasta învăţând că a muri pentru toţi e un lucru voit, pentru că a fost sfatul firii dumnezeieşti; dar e şi un lucru care nu e voit, din pricina patimilor de pe cruce şi le-a zis acestea referitor la trup care se ferea de moarte.

Iar dumnezeiescul episcop Severian al Cabalei explică cuvintele: Părinte, să treacă de la Mine acest pahar şi: Părinte, izbăveşte-Mă de ceasul acesta (In., 12, 27), zicând: Domnul închide de mai înainte gura ereticilor ca să arate că a îmbrăcat trupul acesta mult pătimitor, care se teme de moarte, care tremură de chinul morţii, care se întristează şi se tulbură gândind la sfârşitul vieţii. De aceea zice: «Acum sufletul Meu s-a tulburat, întristat e sufletul Meu până la moarte». Nu Dumnezeirea Mea, căci Dumnezeirea este netulburată şi neînfricată. «Căci Duhul, zice Domnul, e râvnitor, iar trupul slab». Deci arată două voinţe: una dumnezeiască şi alta omenească.” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Epistole, Partea a Doua, Scrieri, 12, în PSB, vol. 81, p. 265)

„(…) Ioan Gură de Aur care învaţă: Cuvintele (Mt., 26, 36-39 – n.L.P.) nu arată numai o întristare până la moarte, ci două voinţe. Căci dacă spusa s-ar referi la Dumnezeire, ar fi în ea o contradicţie. Dar dacă se referă la trup, cele spuse au un sens. Căci nu se poate reproşa trupului că îi este frică de moarte. Fiindcă aceasta ţine de firea lui. Iar el arată toate ale firii, afară de păcat; şi încă cu mare îmbelşugare[5].

Nici pe Ciril din Alexandria, care învaţă cu înţelepciune: Aceasta era voia Tatălui: să ducă la capăt iconomia. Căci de ea ţine şi să nu voiască (Hristos) să moară, pentru faptul că trupul se fereşte în mod natural de moarte[6]. Şi: Voia deci să moară pentru toţi pentru că acesta era sfatul firii dumnezeieşti, dar nu voia din pricina trupului care se ferea în chip natural de moarte.” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Epistole, Partea a Doua, Scrieri, 12, în PSB, vol. 81, pp. 270-271)

[1] Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Toate erau nedorite şi, în acelaşi timp, acceptate cu voia. Căci putea să nu le accepte. Omul obişnuit suportă multe greutăţi şi chiar moartea, fără să vrea. Astfel, chiar dacă suportă moartea de bună voie pentru cineva, de murit tot trebuie să moară. Şi nu suferă cele grele exclusiv pentru alţii, ca Hristos. (n.s. 671, p. 373)

[2] Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Era de trebuinţă pătimirea lui Hristos pentru mântuirea oamenilor, căci iudeii nu se reţineau de la prigonirea Lui pentru această lucrare a Lui şi pentru că oamenii înşişi, numai zguduiţi de suferinţa Lui pentru mântuirea lor, au fost câştigaţi la credinţa în El. Deci acestea nu erau voite de Hristos, dar le-a acceptat cu voia, pentru că era necesară această suferinţă pentru mântuirea lor. Şi Tatăl Şi-a dat şi El consimţământul la suferinţa Fiului Său Unul-Născut pentru mântuirea oamenilor, ca să se facă fii ai Săi cu voia Sa. (n.s. 672, p. 374)

[3] Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Prin dumnezeire, Hristos voieşte moartea umanităţii Sale pentru noi, ca s-o învingă; prin umanitate se fereşte de ea. Dar prin dumnezeire voieşte moartea cu trupul, deci dă şi trupului puterea s-o accepte. Astfel, în trupul însuşi sau în umanitatea Sa e şi ferirea de moarte, dar şi acceptarea ei. Iar în această îndoită simţire, în care primeşte şi învinge moartea, se manifestă Persoana cea unică a lui Hristos, în Care sunt trăite unitar cele două simţiri şi voiri. (n.s. 682, p. 380)

[4] Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Nu se poate spune despre om că, dacă nu i-ar fi frică, n-ar învinge frica şi celelalte pentru că el nu poate să nu aibă frică. Şi dacă n-ar avea frică, n-ar avea ce învinge. Aceasta se spune numai despre Hristos ca om, Care Şi-a însuşit de bunăvoie, nu fără voie, ca omul, frica, tulburarea, patima, moartea, deşi ar fi putut fi fără de ele. Deci numai Hristos, acceptându-le de bunăvoie — nu fără de voie — le poate învinge. Chiar în acceptarea lor de bunăvoie se arată puterea care le poate învinge. Poate lua pătimirea lor de bunăvoie fiindcă este fără de păcat şi este şi ipostas dumnezeiesc al lor. Şi, învingându-le în firea Sa omenească, ne va da şi nouă, celor care le suportăm fără voie, puterea să le învingem. (n.s. 1477, p. 778)

[5] Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Hristos a trăit toate cele omeneşti cu mai mare sensibilitate decât omul obişnuit, care adeseori are o simţire tocită a stărilor sale. (n.s. 581, p. 270)

[6] Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Dacă trupul lui Hristos n-ar fi avut frica de moarte, n-ar fi fost trup adevărat. Deci Hristos n-ar fi realizat prin asumarea lui mântuirea noastră. Căci în acest caz nici moartea Lui n-ar fi fost reală şi deci nici victoria asupra ei. De aceea de voia Tatălui de a ne mântui prin Fiul Său Cel întrupat a ţinut şi ca trupul Lui să aibă frică de moarte. (n.s. 582, pp. 270-271)

Publicat în Căsătorie | Lasă un comentariu

Pătimirile şi răstignirea lui Hristos pe cruce

PĂRINŢII BISERICII – ÎNVĂŢĂTORII NOŞTRI – Antologie patristică tematică, alcătuită şi prezentată de Drd. Liviu Petcu – Vol. I

Pătimirile şi răstignirea lui Hristos pe cruce[1]

„Oare de ce fusese nevoie de chinuri pentru suportarea morţii? Voia desigur ca plecând să ducă până la capăt plăcerea răbdării.” (Tertulian, Despre răbdare, III, în PSB, vol. 3, p. 184)

„Cununa aceasta de spini este duşman celor care uneltesc împotriva Domnului; şi i-a împiedicat; cununa aceasta de spini este prieten celor care fac parte din Biserica Lui; şi i-a înconjurat pe ei cu zid de apărare; cununa aceasta de spini este floare pentru cei ce cred în Cel Care a fost slăvit; dar cununa aceasta de spini însângerează şi pedepseşte pe cei care nu cred. Da, cununa aceasta de spini este simbol al faptei Lui de Stăpân; El a purtat pe capul şi în mintea trupului Său toate răutăţile noastre, cu care ne-am rănit. Că El, cu patima Lui, ne-a izbăvit de sminteli, de păcate şi de nişte spini ca aceştia. Nimicind pe diavol, Domnul întreabă pe bună dreptate, cu mândrie, zicând: Unde-ţi este, moarte, boldul? (1 Cor., 15, 55).” (Clement Alexandrinul, Pedagogul, cartea a doua, cap. VIII, 74.2., în PSB, vol. 4, p. 273)

„(…) că nu ne-a fost făcut cunoscut Cuvântul fără lemnul crucii; Cuvântul, viaţa noastră, a fost atârnat de lemnul crucii (Deut., 21, 22-23; 28, 66; Fap., 5, 30; 10, 39; Gal., 3, 13), spre credinţa noastră.” (Clement Alexandrinul, Stromatele, stromata a V-a, cap. XI, 72.3., în PSB, vol. 5, p. 352)

„El a fost preaslăvit, însă, când s-a suit pe cruce şi a îndurat moartea. Vrei să ştii cum a fost preaslăvit? El singur spunea: Părinte, venit-a ceasul! Preamăreşte pe Fiul Tău ca şi Fiul să Te preamărească (In., 12, 1). Patimile Sale au fost, deci, pentru El o slavă, numai că această slavă n-a fost strălucitoare, ci smerită. Se spune doar despre El: S-a smerit pe Sine până la moarte şi încă moarte pe cruce (Filip., 2, 8).” (Origen, Omilii la Cartea Ieşirii, omilia VI, cap. I, în PSB, vol. 6, p. 95)

„(…) Socrate ştia dinainte că dacă bea venin din cucută va muri şi ar fi putut, dacă ar fi urmat sfatul lui Kriton, să fugă din temniţă şi să nu i se întâmple nimic, dar a hotărât — aşa cum credea că-i preferabil — că ar fi mai bine pentru el să moară ca filosof, decât să ducă o viaţă potrivnică filosofiei lui[2]. Tot aşa şi Leonida, conducătorul spartanilor, îşi dădea seama dinainte că în curând el şi cei care-l însoţeau vor muri la Termopile, în schimb o viaţă ruşinoasă nu avea nici o valoare în ochii lui, de aceea a zis către ai săi: să prânzim în trupuri, căci de cinat vom cina în infern! [3]. Şi dacă vrei să mai strângi astfel de istorii, atunci să ştii că vei găsi multe[4]. Or, dacă Iisus şi-a văzut de mai înainte patimile şi nu le-a ocolit, dacă şi-a dat seama de ele încă dinainte şi totuşi le-a întâmpinat curajos, de ce te mai miri?” (Origen, Contra lui Celsus, cartea a II-a, cap. XVII, în PSB, vol. 9, pp. 115-116)

„Celsus adaugă : Ce vorbe asemănătoare[5] a rostit Dumnezeul vostru în timpul patimilor Lui ? I-am putea răspunde că tăcerea Lui în timpul atâtor bătăi şi a atâtor batjocuri dovedeşte mai multă statornicie în răbdare, decât toate cuvintele rostite de elinii puşi la cazne, dacă Celsus va acorda crezare istorisirii sincere cu care ele au fost descrise de către nişte bărbaţi sinceri, căci ei au relatat în chip corect o serie de fapte ieşite din comun, iar în numărul acestora trebuie subliniată şi tăcerea cu care a îndurat Iisus chinurile, căci a fost batjocorit şi îmbrăcat cu hlamidă roşie, I s-a împletit o cunună de spini, care I s-a pus pe cap, iar în acelaşi timp I s-a înmânat un toiag de trestie sub formă de scep­tru (Mt., 27, 14, 28-29), în timpul tuturor acestor chinuri El a dovedit cea mai mare blândeţe, fără să rostească nici un cuvânt jignitor şi fără să se arate câtuşi de puţin supărat pe călăii care-L maltratau.” (Origen, Contra lui Celsus, cartea a VII-a, cap. LV, în PSB, vol. 9, pp. 490-491)

„(…) e mult mai bine să spunem că puterea Cuvântului n-a avut nimic de pătimit de pe urma trupeştilor patimi, la fel cum, în pilda luată de noi, razele de lumină ajunse din cer pe pământ nu suferă nimic la atingerea tinei, a mocirlelor sau a cine ştie căror necurăţii. Oricine e în drept să spună că şi ele-s luminate de razele soarelui; numai că lumina nu suferă nici o întinare — şi nici soarele — din întrepătrunderea lor cu elementele corporale.” (Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare,  Cuvântare, Despre Sfântul Mormânt, 14.10., în PSB, vol. 14, p. 235)

„Minunează-te de iubirea de oameni a Cuvântului, că pentru noi e defăimat, ca noi să ne bucurăm de cinste.” (Sf. Atanasie cel Mare, Tratat despre Întruparea Cuvântului şi despre arătarea Lui nouă, prin trup, cap. V, XXXIV, în PSB, vol. 15, p. 129)

„Flămânzii erau hrăniţi, şi Cel Care-i hrănea era prigonit şi duşmănit; demonii erau alungaţi, şi se uneltea împotriva Celui Care poruncea demonilor; leproşii erau curăţiţi, şchiopii umblau, surzii auzeau şi orbii vedeau, iar Binefăcătorul ea alungat. În cele din urmă au dat morţii pe Cel care a dăruit viaţa, au bătut cu bice pe Liberatorul oamenilor şi au osândit pe Judecătorul lumii.” (Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, omilia a XI-a, IV, în PSB, vol. 17, p. 462)

„Că a îndurat atunci cele mai mari ocări. Nu I-a fost batjocorit numai un mădular, ci tot trupul. Capul, cu cunună de spini, cu trestie, cu pălmuiri; faţa, cu scuipări; obrajii, cu palme; tot trupul cu biciuiri, cu îmbrăcare cu hlamidă şi închinăciuni făţarnice; mâna, cu trestia pe care I-au dat-o să o ţină în loc de sceptru; în sfârşit, cu datul oţetului. Poate fi oare ceva mai cumplit decât acestea? Poate fi, oare, o ocară mai mare? Cele săvârşite atunci depăşesc orice cuvânt. Ca şi cum s-ar fi temut să nu lase ceva nefăcut din îndrăzneaţa lor faptă, iudeii săvârşesc totul; pe profeţi i-au omorât cu mâinile lor, iar pe Hristos, pe temeiul hotărârii judecătorului; ajung ucigaşi şi osândesc pe Hristos; Îl osândesc şi cu gura lor şi cu gura lui Pilat, spunând: Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri (Mt., 27, 25). Tăbărăsc asupra Lui şi-L ocărăsc; Îl leagă şi-L târăsc; ei sunt vinovaţi că ostaşii Îl ocărăsc; Îl pironesc, Îl înjură, îşi bat joc de El, Îl batjocoresc. Pilat n-a hotărât aceasta; dar ei fac toate acestea de la ei; ei sunt totul: şi acuzatori şi judecători şi călăi.” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia LXXXVII, I, în PSB, vol. 23, p. 974)

Dat-au spre mâncarea Mea fiere şi spre setea Mea M-au adăpat cu oţet (Ps., 68, 25). Dar nici evanghelistul Ioan nu spune că a băut; că nu-i nici o deosebire între a gusta şi a bea; amândouă cuvintele arată unul şi acelaşi lucru.

              Şi totuşi nebunia lor nu s-a oprit aici, ci, după ce L-au dezbrăcat, după ce L-au răstignit şi după ce I-au dat oţet, merg mai departe; chiar când Îl văd atârnat pe cruce Îl ocărăsc şi ei şi cei ce treceau. Dar ceea ce era mai cumplit decât toate era că Hristos pătimea acestea sub învinuirea de amăgitor şi înşelător, de îngâmfat, de om care s-a lăudat în zadar cu cele ce spunea. De aceea L-au şi răstignit în faţa întregului popor, ca să-L facă de râs înaintea tuturor celor ce-L vedeau; de aceea s-au slujit de mâinile ostaşilor, ca furia lor să crească şi prin această judecată publică.

              Ce inimă n-ar fi muiat mulţimea care-L urma pe Iisus şi plângea? Această mulţime, da, dar nu pe aceste fiare! De aceea şi Domnul pe aceia îi învredniceşte de răspuns, dar pe aceştia, nu!” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia LXXXVII, I-II, în PSB, vol. 23, p. 975)

„Dacă moartea lui Hristos n-ar fi fost în mod propriu şi adevărat o faptă a voii iudeilor şi rodul îndrăznelii lor bolnave, ci, cum o socotesc unii, a hotărârii dumnezeieşti[6], care i-a condus la aceasta, cum n-ar trebui să se împlinească dintr-o necesitate ceea ce se arată că a fost prin oameni, şi nu altfel? Apoi, spune-mi, cum ar mai pedepsi pe unii cu dreptate, o dată ce ar apărea că servesc hotărârilor de neocolit ale lui Dumnezeu? Apoi, cum ar mai apărea nefericit şi ar fi fost mai bine să nu se fi născut omul acela prin care s-a vândut Hristos (Mt. 26, 24)?” (Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, cartea a patra, cap. 1, în PSB, vol. 41, p. 381)

„(…) numai Hristos are, ca Dumnezeu, puterea să ne dăruiască toate bunătăţile. Şi foarte bine spune, în loc de: a fost răstignit, că a fost înălţat[7]. Celor ce L-au ucis le-a ţinut taina neînţeleasă, căci nu erau în stare să o priceapă[8]. Dar celor mai cuminţi le-a dat putinţa să înţeleagă că va pătimi din pricina tuturor şi pentru toţi. Şi socotesc că cineva va putea zice — şi foarte drept — că moartea pe cruce este înălţarea în renume şi în slavă. Hristos e preaslăvit şi pentru aceasta, aducând omenirii multe bunătăţi, prin care îi atrage pe oameni spre Sine, deci nu-i aduce altuia ca ucenici[9].” (Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Fragmente din Cărţile 7 şi 8, în PSB, vol. 41, p. 780)

„Ce spune deci cuvântul: Ca bucuria Mea să fie în voi decât că Unul-Născut S-a făcut ca noi, adică om, lipsit doar de păcat, voind să rabde şi să pătimească toate câte I-a dat blestemata nebunie a iudeilor să încerce. Căci îl vom afla batjocorit şi prigonit şi supus la osânde grele, scuipat, bătut şi biciuit, şi, la urma tuturor, pironit din cauza noastră şi pentru noi pe cruce. Dar toate aceste grele încercări nu L-au dus la o durere care să-L facă să nu îndure, ci L-au lăsat plin de bucuria şi mulţumirea cuvenită Lui, deoarece a văzut mulţimea celor ce se mântuiesc, împlinind voia lui Dumnezeu-Tatăl. De aceea Şi-a făcut necinstea bucurie şi a socotit durerile o dulceaţă[10]. Deşi au fost multe şi foarte crude îndrăznelile împotriva Lui, vom afla scris că Iisus Se veselea şi a zis: Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, căci ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Părinte, căci aşa a fost bunăvoirea înaintea Ta (Mt., 11, 25-26). Auzi că, deoarece vedea odinioară înţelepţiţi pe cei ce erau prunci şi fără minte, aduce mulţumire pentru noi Tatălui, Care ne mântuieşte? Dar să ne amintim şi de timpul când străbătea ţinutul samarinenilor şi, obosit de călătorie, şedea lângă fântâna lui Iacov, pre­cum s-a scris (In., 4, 6). O femeie I-a împlinit dorinţa de-a scoate apă şi I-a spus cele cuvenite, iar mulţimea samarinenilor ce-L aştepta L-a făcut să uite de mâncarea necesară. Căci ce a spus către ucenicii care Îl îndemnau să se împărtăşească de mâncare: Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui (In., 4, 34)? Oare nu se vede şi de aici că îşi făcea o plăcere şi o bucurie din împlinirea voilor părinteşti, adică din readucerea la mântuire a celor alunecaţi în pierzanie?[11] Nu e nici o îndoială.” (Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, cartea a zecea, cap. al doilea, în PSB, vol. 41, pp. 949-950)

„Căci I se aduce necinste pentru noi, deoarece El ridică păcatul nostru, după cuvântul Proorocului, şi pentru noi suferă dureri (Is., 53, 4). Căci, precum a pricinuit desfiinţarea morţii, predând trupul Său morţii, socotesc că la fel pălmuirea, prin care se împlineşte necinstea lui Hristos, desfiinţează necinstirea venită asupra noastră pentru neascultarea şi păcatul răutăţii de la început. Căci cel de o valoare egală cu a tuturor Se lasă necinstit pentru toţi, dar socotesc că s-ar cutremura toată creaţia dacă ar fi chemată la simţirea unei astfel de îndrăzneli[12]. Căci Domnul slavei a fost pălmuit de mâna lipsită de respectul evlaviei.” (Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, cartea a unsprezecea, cap. 12, în PSB, vol. 41, p. 1087)

„A fost biciuit cu nedreptate, ca să ne scape pe noi de la pedeapsa dreaptă. A fost supus batjocurii şi a fost pălmuit, ca noi să scăpăm de păcatul ce s-a sădit în noi[13]. Căci cugetând drept, vom crede că toate pătimirile lui Hristos au fost pentru noi, având puterea să ne scape în chip binecuvântat de cele ce ni se întâmplă pentru despărţirea noastră de Dumnezeu. Căci precum Cel ce nu ştia de moarte a ajuns să desfiinţeze moartea tuturor (fiindcă Unul a murit pentru toţi), aşa e drept să înţelegem că Domnul a pătimit acestea toate pentru noi, ca să ne scape pe toţi şi de biciuiri, şi de necinstire. Fiindcă în oarecare mod prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat, după cum s-a scris (Is., 53, 5). Căci toţi eram rătăciţi, fiecare pe calea lui, cum zice Proorocul Isaia (Is., 53, 6), şi Domnul S-a jertfit pentru păcatele noastre şi a fost pedepsit pentru mântuirea noastră (Is., 53, 5). Şi-a dat spatele Său spre biciuiri şi faţa Sa spre pălmuiri, precum zice acelaşi (Is., 50, 6). Deci ostaşii, luându-L pe lisus ca pe un pretendent la tron, îşi bat joc de El în chip ostăşesc. De aceea I s-a pus pe cap o cunună de spini, care e semn al împărăţiei pământeşti. Iar cu mantia de purpură L-au îmbrăcat ca semn al porfirei regale, dar şi ca pricină de batjocură, căci veneau către El, zicând: Bucură-Te, regele iudeilor.

Am aflat că unora le place să spună despre cununa de spini că înseamnă şi mulţimea închinătorilor la idoli care va fi ridicată de Hristos ca într-o dia­demă, prin credinţă în El. Aceasta reprezintă neamurile care poartă încă spini, arătându-se că nu poartă roadele credinţei, ci se fac mai degrabă hrană a focului atotconsumator, cum se întâmplă şi cu grămada de buruieni din câmpuri şi cu spinii care cresc fără să fie cultivaţi. Iar mantia de purpură spun că arată împărăţia lui Hristos, care se va întinde peste întreaga lume. Vom admite orice interpretare care nu se bate de la adevăr şi care nu va fi considerată ca nefolositoare. Deci nu trebuie respins nici acest mod de înţelegere, care are în sine o semnificaţie adâncă[14].” (Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, cartea a douăsprezecea, Introducere, în PSB, vol. 41, pp. 1103-1104)

Deci după ce a luat oţelul, Iisus a zis: Săvârşitu-s-a,

Şi plecându-Şi capul, Şi-a dat duhul (In., 19, 30)[15]

După ce s-a adăugat şi acest chin la celelalte, Mântuitorul zice: Săvârşitu-s-a, adică măsura necredinţei iudeilor şi mărimea excesivă a urii împotriva Lui[16]. Căci ce lăsaseră iudeii neîncercat? Ce n-a fost gândit din cele ce au înaintat până la capătul neomeniei? Ce mod de lovituri a rămas nefolosit, ce ultimă ocară  n-au folosit?” (Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, cartea a douăsprezecea, Introducere, în PSB, vol. 41, pp. 1128-1129)

Deci iudeii, fiindcă era vineri, ca să nu rămână trupurile sâmbăta

pe cruce, căci era mare ziua sâmbetei aceleia, au rugat pe Pilat

Să le zdrobească fluierele picioarelor şi să-i ridice (In., 19, 31)[17].

Fericitul Evanghelist nu spune acestea ca să mărturisească evlavia pentru zilele sfinte a sălbaticilor şi neîmblânziţilor iudei obişnuiţi să omoare printr-o cruzime deosebită, ci ca să arate iarăşi pe cei ce preferau, — cum spusese Hristos — cu neînţelegere şi nepricepere, să strecoare ţânţarul şi să înghită cămila (Mt., 23, 24). Căci arată că nu dau nici o atenţie celor mai mari şi mai cumplite fapte ale necredinţei, dar se interesează în amănunt de cele mai mici abateri, vădindu-se nepricepuţi în amândouă privinţele. Şi dovada este la îndemână. Căci iată-i omorând pe Hristos, dar dând cea mai mare atenţie respectării sâmbetei. Dispreţuiesc prin îndrăzneli mai presus de cu­vânt pe Dătătorul Legii, dar se prefac că respectă Legea. Cei ce vor să distrugă pe Domnul zilei celei mari par că respectă sâmbăta aceea, care era o zi mare, şi cer o favoare care se potrivea cruzimii lor: cer lui Pilat să zdrobească fluierele picioarelor, provocându-le o durere şi mai mare ca mijloc spre moarte, printr-un act de nesuportat, celor atât de slăbiţi prin chinurile de mai înainte.” (Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, cartea a douăsprezecea, Introducere, în PSB, vol. 41, pp. 1133-1134)

[1] Răstignirea pe cruce este cel mai important moment din activitatea mesianică a lui Iisus Hristos. Ea constituie jertfa supremă prin care Fiul lui Dumnezeu Cel Întrupat ia asupra Sa păcatele lumii şi împacă pe om cu Creatorul. Mântuitorul purta pe cruce păcatele întregii lumi. Numai Cel fără de păcat putea să moară pentru păcătoşi (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 38 la I Corinteni, 2, P.G., LXI, col. 324). Pe Golgota Hristos a fost în acelaşi timp şi jertfă şi preot jertfitor; jertfă după trup şi preot după Duh, iar crucea a fost altar. – cf. Sf. Ioan Gură de Aur, Despre Cruce, P.G., XLIX, col. 398-400. Descrierea pătimirilor şi a morţii Domnului nostru Iisus Hristos pe cruce ocupă un loc important în literatura patristică. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: Pătimind Fiul ceea ce a pătimit, este cu mult mai mare şi mai însemnat decât a face lumea şi a o crea din ceea ce nu era. (Omil. IV la Evrei). Îndurând toate pedepsele rezervate umanităţii păcătoase, Fiul lui Dumnezeu ispăşeşte pe cruce, prin jertfa Sa, vina păcatului strămoşesc, căci pentru aceasta se coborâse Fiul lui Dumnezeu din cer, ca să se jertfească pentru întreg neamul omenesc, împăcându-l cu Dumnezeu şi deschizându-i calea spre mântuire. Mântuitoarele pătimiri ale Domnului se încheie cu Învierea Sa din morţi, temeiul nădejdii noastre în învierea morţilor (I Cor., 15). – n.L.P.

[2] Tâlcuirea Pr. T. Bodogae:  Platon, Criton 44-46 (trad. Rom. St. Bezdechi, Bucureşti, 1932, p. 13). (n.s. 80, p. 115)

[3] Tâlcuirea Pr. T. Bodogae: Seneca, Epistole, 82, 21.

[4] Tâlcuirea Pr. T. Bodogae: Forma scrierilor lui Plutarh (Moralia şi Vieţile paralele) era vie şi în conştiinţa contemporanilor. (n.s. 82, p. 116)

[5] Celsus înşirase câteva nume de personalităţi, precum: Orfeu, Homer, Aristocreon, Epictet etc. – n.L.P.

[6] Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Dacă răstignirea lui Hristos s-ar fi produs pentru că aşa a hotărât Dumnezeu, că n-ar fi fost efectuată prin oameni, deci ei nici n-ar merita să fie pedepsiţi. Faptul că nu prin necesitatea divină s-a produs răstignirea este o dovadă că Hristos s-a ferit ca om de moarte. El, ca Dumnezeu, a acceptat moartea, cu toată ferirea Lui ca om de ea, dar n-a impus-o. În ferirea de moarte ca om, şi în acceptarea ei ca Dumnezeu se arată iubirea lui Dumnezeu, atotputernicia Lui, ca şi libertatea oamenilor care I-au impus-o, deci vina lor. Căci acceptă moartea ca Dum­nezeu pentru umanitatea Sa, nu ca pe o descompunere definitivă a umanităţii, ci pentru a învinge moartea. Iar lăsând pe oameni să-L omoare ca om, le lasă libertatea. Moartea se arată prin aceasta nu atât o fatalitate a naturii, cât un produs al libertăţii umane, sau al omului ca persoană, putând merge până la a descompune compusul uman, însă nu până la desfiinţarea lui totală şi definitivă. Mai trebuie notat şi faptul că Hristos se fereşte ca om de moarte, dar o voieşte ca Dumnezeu, pentru umanitatea Sa, nu arată o contradicţie în El, căci ferirea de moarte a umanului nu e contrară voii lui Dumnezeu, o dată ce Dumnezeu a făcut pe om spre a ţine la viaţa lui. Dar nici voirea morţii de către Hristos, pentru umanitatea Sa, nu contrazice firii acesteia, căci voieşte ca Dumnezeu moartea Sa ca om, pentru a învinge moartea din păcat. (n.s. 684, p. 381)

[7] Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Hristos, prin răstignire, nu este înălţat numai fizic pe cruce, ci şi spiritual. Căci Se înalţă prin aceasta la suprema iubire de oameni şi la predarea Lui ca om lui Dumnezeu. Prin renunţarea la viaţa pământească, dăruindu-Se lui Dumnezeu pentru oameni, Se uneşte la maximum cu Dumnezeu şi cu oamenii, sau Se uneşte cu Dumnezeu, având alături şi pe oamenii care se vor uni cu El. Înălţarea pe cruce e începutul înălţării ca om la cer, sau e înălţarea spirituală ca om la cer, sau la Dumnezeu-Tatăl. (n.s. 1482, p. 780)

[8] Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Ei judecau trupeşte, nu vedeau cele spirituale. Căci nu vedeau pe Hristos decât ca om şi nu puteau sesiza adâncimile Lui dumnezeieşti. (n.s. 1483, p. 780)

[9] Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Hristos, lăsându-Se răstignit din iubire faţă de oameni, le arată iubirea pe care le-o va arăta în veci şi, prin aceasta, îi atrage la El, unindu-i şi pe ei împreună cu Sine (ca om) cu Tatăl. Îi atrage Hristos la El, căci în El este totul, şi iubirea nesfârşită. Nu-i atrage spre altcineva decât spre El. Nu face cum fac ucenicii, care-i atrag spre Hristos, ca spre altcineva, ei neputându-le da nemărginirea. În Fiul au totul, căci, fiind El născut din Tatăl şi de o fiinţă cu Tatăl, au în El tot ce este şi în Tatăl, sau sunt atraşi totodată spre Tatăl. (n.s. 1484, p. 780)

[10] Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Cele mai cumplite dureri trupeşti pot fi însoţite de o bucurie sufletească atunci când cel ce le suferă ştie că ele aduc un folos celor iubiţi. Aceasta face suportabile durerile trupeşti, oricât ar fi ele de mari. Aceasta s-a petrecut în mod desăvârşit cu Hristos. Conştiinţa că prin durerile Lui ne poate scăpa de moarte, I le-a făcut suportabile, deşi nu au fost mai mici ca ale oricărui om. De aceea nu a căutat să scape de ele. Căci puterea de a le răbda cu mulţumire venea din conştiinţa că prin ele ne va scăpa de moarte, la care se adăuga iubirea Lui faţă de noi, o iubire cum nimeni nu mai putea avea. (n.s. 1793, p. 949)

[11] Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Bucuria Tatălui este să facă fericiţi pe oameni, împărtăşindu-le bunătăţile Lui, prin jertfa Fiului Său. Dar această bucurie a Tatălui, care constă în a face fericiţi pe oameni, era şi o bucurie a Fiului Lui. Bucuria e străină de egoism. Dar bucuria deplină nu e numai comuni­unea între doi, ci şi cu al treilea, deosebit de ei. Fiul face bucurie Tatălui pentru că Se bucură de fericirea oamenilor. Deci Fiul face bucurie Tatălui, făcând fericiţi pe oameni, cum vrea Tatăl. În relaţia celor trei Persoane dumnezeieşti cu oamenii avem prelungită comuniunea din­tre Ele. Duhul face bucurie Tatălui, bucurându-Se şi El de Fiul, sau Fiului, iubind şi El pe Tatăl spre a face bucurie Fiului. (n.s. 1794, p. 950)

[12] Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Dacă am trăi în mod real solidaritatea noastră cu Hristos, precum o trăieşte El cu noi, ne-am cutremura de trăirea de către El a necinstirii noastre şi de pedeapsa ei, cum se cutremura El. E implicată în această cutremurare simţirea grozăviei păcatului nostru. Mărimea nemărginită a iubirii Lui faţă de noi se arată în suportarea pedepsei pentru păcatul nostru, cu toată lipsa Lui de păcat. Simţind această solidaritate cu Hristos, simţim totodată grozăvia nesimţirii făpturii necredincioase care refuză să vadă în obrazul Lui pe Însuşi Dumnezeu. (n.s. 2052, p. 1087)

[13] Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Prin răbdarea unor pedepse nedrepte a întărit firea noastră în Sine. Această întărire ni s-a transmis şi nouă ca, ocolind păcatul, noi să scăpăm de pedepse. A suferit batjocuri de la oameni păcătoşi ca, întărindu-ne prin comunicarea răbdării Lui, să râdem noi de Satana, care nu reuşeşte să ne determine să păcătuim.

E biciuit şi batjocorit Ipostasul sau Persoana Fiului lui Dumnezeu în firea omenească. Deci le simte acestea Fiul lui Dumnezeu ca om, desigur cu voia Sa, pentru ca să ne arate că le biruieşte prin răbdare omenească. (n.s. 2080, p. 1103)

[14] Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Cununa de spini şi hlamida purpurie au multe înţelesuri. Ele nu sunt numai un chin şi o batjocură primite de Hristos pentru noi, ci şi ceea ce îi pricinuim noi Lui. Spinii sunt păcatele noastre care Îl înţeapă. Şi-L înţeapă şi Îl îndurerează şi batjocura căreia suntem supuşi noi, căci aceasta trece asupra Lui. Iar El, suferindu-le, Se face cu adevărat împărat asupra păcatelor noastre şi asupra noastră, de credem în El. Iar hlamida de purpură falsă închipuie împărăţia noastră iluzorie, noi închipuindu-ne că suntem stăpâni peste noi înşine, sau chiar peste alţii. Pe noi ne face de râs, dar primită de El, îl arată ca împărat peste noi. (n.s. 2081, p. 1104)

[15] Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Manifestarea urii iudeilor nu putea merge mai departe împotriva lui Hristos, după ce El le-a răbdat pe toate până la moartea cu trupul. (n.s. 2133, p. 1128)

[16] Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Mai mult decât a duce pe Cel urât la moartea cea mai dureroasă şi de a-L batjocori şi chinui în cele mai extreme feluri, chiar în timpul pătimirii morţii, nu poate face cineva. Şi-a epuizat toate formele şi gradele urii. Iar Acela, răbdându-le pe toate, S-a arătat mai tare ca toate. (n.s. 2134, p. 1128)

[17] Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Sub pretextul unui act de evlavie, adică al respectării sâmbetei Paştilor, căpeteniile evreilor cer să li se dea favoarea de a produce celor apropiaţi de moarte o şi mai mare şi mai crudă durere. Cer să-şi împlinească pofta celei mai mari cruzimi, ca un motiv de pietate. (n.s. 2143, p. 1123)

Publicat în Căsătorie | Lasă un comentariu

Iisus în faţa Arhiereului Anna

PĂRINŢII BISERICII – ÎNVĂŢĂTORII NOŞTRI – Antologie patristică tematică, alcătuită şi prezentată de Drd. Liviu Petcu – Vol. I

Iisus în faţa Arhiereului Anna

„(…) Mântuitorul şi Domnul nostru Iisus Hristos a păstrat tăcerea în timp ce era învinuit înaintea Arhiereului şi nimic nu răspundea, fiind convins că toată viaţa şi faptele pe care le săvârşise în mijlocul iudeilor valorau mai mult decât un răspuns oarecare la acele mărturii mincinoase care i se aduceau şi decât orice cuvinte de apărare împotriva pârilor de care era învinuit.” (Origen, Contra lui Celsus, Prefaţă, în PSB, vol. 9, p. 25)

Publicat în Căsătorie | Lasă un comentariu

„Acesta este împăratul iudeilor”

PĂRINŢII BISERICII – ÎNVĂŢĂTORII NOŞTRI – Antologie patristică tematică, alcătuită şi prezentată de Drd. Liviu Petcu – Vol. I

„Acesta este împăratul iudeilor” [Matei 27, 37]

„(…) că Domnul este Împăratul lui Israel s-a recunoscut şi de duşmani, care au însemnat pe cruce mărturisirea împărăţiei Lui: Acesta este împăratul iudeilor (Mt., 27, 37). Şi noi primim mărturia, deşi ea pare că micşorează mărirea puterii Lui, mărginind stăpânirea Lui la împărăţia lui Israel. Dar nu e aşa, ci scrierea aceasta de pe cruce vesteşte prin parte stăpânirea peste toate, prin faptul că nu adaugă că Acesta e numai Împăratul iudeilor. Căci cuvântul, mărturisind fără restrângere stăpânirea peste iudei, a cuprins în mărturisirea aceasta, prin tăcere, şi stăpânirea peste toate. Pentru că Împăratul lumii întregi are, fără îndoială, şi stăpânirea peste parte.” (Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, omilia VII, în PSB, vol. 29, pp. 204-205)

Publicat în Căsătorie | Lasă un comentariu

ACATISTUL SFINTELOR ŞI MÂNTUITOARELOR PATIMI ALE DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS

ACATISTUL SFINTELOR ŞI MÂNTUITOARELOR PATIMI ALE DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS

Condacul 1:

Apărătorul cel mare şi Domn al cerului şi al pământului, pe Tine, Împăratul cel nemuritor, văzându-Te răstignit pe Cruce, făptura toată s-a schimbat, Cerul s-a înspăimântat, temeliile pământului s-au clătinat. Iar noi, nevrednicii, închinăciune de mulţumire aducând patimilor Tale pentru noi, cu tâlharul strigăm Ţie:
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Continuă lectura

Publicat în Căsătorie | Lasă un comentariu