CÂNTAREA CÂNTĂRILOR, CÂNTAREA IUBIRII

SURSA

pr. Blaise Arminjon, SJ
traducere Radu şi Oana Capan

Ce carte a Vechiului sau a Noului Testament a generat cele mai multe dispute de-a lungul istoriei Bisericii? Nici Evanghelia lui Ioan, nici scrisoarea lui Paul către Romani, nici profetul Isaia: nu, ci Cântarea Cântărilor. Este o carte necunoscută multor catolici, o carte surprinzătoare pentru cei care o descoperă pentru prima oară, deoarece descrie o iubire plină de senzualitate – iar Dumnezeu este menţionat o singură dată, şi atunci abia la sfârşit.

Totuşi, cei mai mari Părinţi ai Bisericii au comentat-o. Comentariul lui Origene a devenit clasic; Sf. Ieronim ne spune: „Origene, depăşindu-i pe toţi interpreţii tuturor cărţilor Scripturii, s-a depăşit pe sine în această interpretare a Cântării”. Sf. Bernard de Clairvaux, Sf. Francisc de Sales, Sf. Ioan al Crucii, cu toţii au contribuit la marea tradiţie a interpretării acestei cărţi, pentru că au văzut în ea iubirea lui Dumnezeu pentru Israel şi pentru Biserică, iubirea lui Cristos pentru Maria, pentru Biserică şi pentru fiecare dintre noi. Preotul iezuit Blaise Arminjon a scris o carte în care analizează verset cu verset Cântarea Cântărilor. Noi vă oferim în cele ce urmează doar introducerea la această carte, cu speranţa că poate la un moment dat va fi disponibilă şi în limba română, şi cu certitudinea că rândurile ei vor suscita interesul pentru Cântarea Cântărilor.

* * *

 

Titlul şi timpul poemului

Cântarea Cântărilor – Shir HaShirim în ebraică – este poemul poemelor, cântarea deasupra tuturor cântărilor, sau după cum spunea cineva „minunea minunilor”, „regele regilor”, sau „solemnitatea solemnităţilor” ca sărbătoarea Paştelui, sau „sfânta sfintelor” ca partea cea mai sfântă din Templul Ierusalimului. Mai mult, Origene însuşi, care, alături de Ipolit, a fost printre primii scriitori bisericeşti ce au comentat Cântarea, evidenţiază astfel comparaţia cu Sfânta Sfintelor: „Fericit este cel ce intră în Sfânta Sfintelor. […] De asemenea fericit este cel care înţelege cântările (Bibliei) şi le cântă, […] dar mai fericit este cel care cântă Cântarea Cântărilor.”

Când a fost scris poemul? Stilul şi vocabularul ar sugera secolul V sau IV înainte de Cristos. Este posibilă data sugerată de unii – cu valoare doar de prezumţie, dar uşor de memorat – adică 444 îC, pe timpul lui Neemia, cel care, alături de Ezdra, a reconstruit Ierusalimul şi Templul după exil. Cântarea ar fi fost deci scrisă la scurt timp după Cartea lui Iov, aproape în acelaşi timp cu scrierea finalului Cărţii Proverbelor şi a multor psalmi. Aparţine de aceea marii epoci poetice a Bibliei. Sofocle compunea cam tot atunci în Grecia Antigona şi Oedipus Rex.

În ciuda titlului ei, „Cântarea Cântărilor, făcută de Solomon”, cartea nu putea fi evident scrisă de fiul lui David, care a trăit în secolul al X-lea înainte de Cristos, deci cu cel puţin cinci secole înainte. Numirea lui Solomon ca autor, o practică întâlnită până în secolul al XIX-lea, poate să fie explicată prin faptul că nimeni nu ar fi fost mai potrivit să fie acreditat ca autor al poemului considerat cel mai frumos din întreaga Biblie decât cel mai înţelept şi mai glorios dintre regii Israelului, un adevărat poet.

Mai mult, nu ar fi imposibil de imaginat ca anumite etape ale compoziţiei Cântării sau a unei părţi a ei să fi început odată cu Solomon sau chiar înaintea lui. Înainte de a fi devenit un poem finisat şi perfect cum îl ştim astăzi, poate să se fi cizelat şi maturizat în inima ascunsă a Israelului. O astfel de teorie nu este demonstrabilă; dar oare nu avem o prevestire a Cântării în primele versete ale celebrului cânt al viei din secolului al VIII-lea îC al lui Isaia.

„Vreau să cânt pentru prietenul meu
cântecul lui de dragoste pentru via lui.
Prietenul meu avea o vie…” (Isaia 5,1).

 

Interpretări ale Cântării

Problema datei scrierii Cântării nu este însă atât de provocatoare precum numeroasele discuţii privitoare la interpretarea ei. Acest foarte scurt text, unul dintre cele mai scurte din Biblie (116 versete, 2.483 de cuvinte, 11.109 de litere), poate că nu a fost cel mai comentat din întreaga Scriptură, dar cu siguranţă cel mai disputat, dezbătut cu pasiune. Exegeţii au urmărit în principal aceste trei şcoli de interpretare:

1. Interpretarea naturalistă

Unii din aşa numita şcoală naturalistă au văzut Cântarea ca fiind un simplu poem, sau mai bine spus o colecţie de poeme, care nu sunt inspirate de religie ci sunt pur şi simplu seculare, dacă nu chiar erotice. „Mănunchiul de cântece celebrează doar un lucru: splendidul, radiantul şi gloriosul eros dintre bărbat şi femeie. […] Eros-ul însuşi vibrează fără vreun alt scop decât cel natural. […] Eros-ul îşi este suficient lui însuşi. Eros-ul Cântării Cântărilor nu este agape (iubire) a lui Dumnezeu” [1]. Aceste versete cântă iubirea dintre bărbat şi femeie în termeni care, deşi voalaţi de poezie, sunt extrem de realişti şi frecvent chiar foarte vizuali. Această interpretare pur seculară a Cântării, susţinută în antichitatea creştină cel mai mult de Teodor de Mopsuestia, a fost condamnată de Conciliul al V-lea de la Constantinopol, din 553.

2. Interpretarea literală

Alţi autori văd complet diferit problema: pentru ei Cântarea nu are alt scop iniţial decât iubirea dintre un bărbat şi o femeie, fără a fi totuşi o iubire seculară. Cântarea celebrează într-adevăr iubirea umană ca cel mai frumos dar al Creatorului dat inimii omului. Aşa după cum spune Noua Biblie de la Ierusalim, în introducerea la Cântarea Cântărilor, este „o colecţie de cântece care celebrează iubirea loială şi reciprocă ce conduce la căsătorie; proclamă legalitatea şi exaltă valoarea iubirii umane; iar subiectul nu este doar profan, din moment ce Dumnezeu a binecuvântat căsătoria”. Extrapolând din al doilea capitol al Cărţii Facerii, Cântarea exaltă iubirea umană aşa cum Dumnezeu a dorit-o să fie dintru început, o stare de fervoare şi de inocenţă în acelaşi timp, o stare pe care cuplul fidel lui Dumnezeu trebuie să se străduiască să o atingă. Astfel, această carte îşi găseşte natural locul în Biblie, originea ei divină nefiind disputată. Nu există nici o dificultate în a extinde la iubirea dintre Dumnezeu şi om, după cum au făcut mulţi autori mistici, ceea ce poate fi aplicat literal doar iubirii umane. „Numeroşii comentatori bisericeşti ai Cântării au din nou dreptate atunci când o interpretează cu referire la Cristos şi Mireasa Sa ‘fără vreo pată sau rid’ (Efeseni 5,25)” [2].

Una dintre interpretările literale ale cărţii îi aparţine lui Émile Osty: „Cântarea Cântărilor”, scrie el, „celebrează iubirea, iubirea umană, şi doar iubirea umană… Tonele de comentarii asupra acestei cărţi a Bibliei nu reuşesc să ascundă adevărul care este atât de evident pentru ochii cititorului neavizat: în semnificaţia ei literală, primă şi directă, Cântarea tratează iubirea umană care îi uneşte pe bărbat şi femeie în căsătorie” [3].

Trebuie să admitem faptul că o astfel de poziţie, destul de comună astăzi în rândul exegeţilor, la prima vedere nu pare să fie lipsită de argumente impresionante. Avem de-a face aici cu o carte ce are o trăsătură unică în întreaga Biblie: Dumnezeu nu intervine deloc. Numele Lui este menţionat cu o singură excepţie, în treacăt, dar şi atunci în mod ambiguu. Mai mult, la drept vorbind, nu există nici măcar o expresie a unui sentiment religios în întreaga Cântare. Aparent nu există nici un mesaj teologic, apologetic, moral, cum găsim în toate celelalte cărţi ale Bibliei, în special în celelalte Cărţi Sapienţiale, între care este inclusă Cântarea. Mai mult, tonul ei este atât de pasional, chiar îndrăzneţ pe alocuri, şi face atât de mult apel la simţuri (la tot felul de simţuri), încât este dificil să înţelegi cum ar putea fi potrivită pentru a exprima iubirea lui Dumnezeu. Iubirea dintre mire şi mireasa sa este aceea a unor fiinţe în carne şi oase.

În fine, nu este ciudat că nu există nici măcar o singură citare din Cântarea Cântărilor, nici o referinţă la un singur verset măcar, în întreg Noul Testament? Nici Isus nici Paul nu dau semne că ar fi ştiut de ea. În ceea ce priveşte paralelele pe care oamenii s-au gândit să le facă cu pasaje din Vechiul Testament, similar se poate proceda şi cu texte din literatura universală despre iubire. De mult timp au fost făcute studii interesante ce arată puternice similarităţi între Cântarea Cântărilor şi poeme din aceeaşi vreme din Orientul Apropiat şi Orientul Mijlociu, în special din Egipt.

3. Interpretarea alegorică

Totuşi, argumentele tocmai prezentate în favoarea unei interpretări pur literale sunt departe de a fi general acceptate. Iudaismul tradiţional şi Bisericile creştine au fost în acord aproape în unanimitate până în secolul al XIX-lea în a da o explicaţie fundamentală foarte diferită a Cântării. Mai degrabă decât o celebrare a iubirii umane, care apoi s-ar putea extinde la iubirea lui Dumnezeu, această a treia şcoală de interpretare vede dimpotrivă iubirea lui Dumnezeu ca obiectul prim şi direct al autorului sacru al Cântării, fiind aplicabilă apoi în mod legitim la iubirea dintre bărbat şi femeie deoarece, aşa după cum le explică Paul efesenilor, vocaţia la căsătorie simbolizează unirea dintre Cristos şi Biserică [4]. În mod natural, suntem mai înclinaţi să credem că iubirea umană vine mai întâi. Bergson scria: „când se reproşează misticismului că se exprimă în maniera unei iubiri pasionale, se uită de fapt că iubirea este cea care a plagiat misticismul şi a împrumutat de la el fervoarea, entuziasmul şi extazul” [5].

În orice caz, este extraordinar faptul că deşi iubirea e exprimată într-un mod mai liber, nimic nu a făcut vreodată ca Israelul să nu mai considere Cântarea Cântărilor ca cea mai sfântă dintre cărţi sale. „Dacă toate Scripturile sunt într-adevăr sfinte”, spunea rabinul Aqiba în al doilea secol, „Cântarea Cântărilor este atât de sfântă încât întreaga lume nu merită ziua în care Cântarea a fost dată Israelului.” Ar fi vorbit rabinul Aqiba astfel dacă nu ar fi fost convins, asemenea tuturor liderilor religioşi din Israel, că poemul poemelor celebrează nu iubirea umană – oricât de minunată şi de sfântă ar fi – ci chiar iubirea lui Dumnezeu pentru poporul său, pentru omenire; dacă nu ar fi recunoscut în Cântare acelaşi limbaj al tandreţii folosit deja de Dumnezeu când s-a adresat miresei sale, Israel: „Atunci am trecut Eu pe lângă tine şi te-am văzut, şi iată aceea era vremea ta, vremea iubirii. Atunci mi-am întins Eu poala mantiei Mele peste tine şi am acoperit goliciunea ta, şi-am făcut un jurământ, am făcut un legământ cu tine, şi tu ai fost a Mea” (Ezechiel 16,8)?

Un fiu al poporului ales, André Chouraqui, spune că astăzi citeşte Cântarea Cântărilor ca rabinul Aqiba, aşa cum a făcut întreaga linie a strămoşilor săi, şi cum o fac contemporanii săi: „M-am născut într-o familie de evrei, fidelă tradiţiei Israelului. Din copilărie am auzit Cântarea Cântărilor interpretată pe străvechile ritmuri ce au inspirat cântul gregorian. Copil fiind, am fost pătruns, în fiecare noapte de vineri, de fervoarea ce umplea frumoasa noastră sinagogă din Ain-Temounchent. Ceremoniile începeau cu recitări din Poem. Bărbaţi, femei şi copii cântau acest text sau îl ascultau ca în extaz. Era într-adevăr un text sacru, o cântare transcendentă. […] Toţi cântau acest Poem al iubirii şi nimeni niciodată nu l-a cenzurat sau respins. […] Niciodată în viaţa mea nu am auzit din gura celor care trăiau în profunzime Poemul vreo plângere despre conţinutul său. Era înţeles în contextul Bibliei ca referire la iubirea lui Adonai pentru creaţie, pentru poporul său, pentru fiecare dintre făpturile sale. Eram prea absorbiţi de marele şi puternicul curent al gândirii ebraice pentru a vedea în poem altceva decât un cântec al iubirii absolute. Oricât de straniu pare, rămâne adevărat faptul că timp de peste două mii de ani, evreii nu au văzut niciodată în Sulamita altceva decât un simbol, acela al Israelului; în Rege, altceva decât o referire la Dumnezeu; în iubirea care îi uneşte, altceva decât o revelaţie a misterului iubirii divine” [6].

Mărturia Părinţilor Bisericii şi a misticilor

Timp de secole, marea majoritate a creştinilor nu au citit altfel Cântarea. Dintru începuturi, Părinţii Bisericii au dezvoltat ceea ce avea să fie cunoscută ca interpretarea alegorică sau semnificaţia spirituală a Cântării. „Această carte mică este înţeleasă de la început până la sfârşit ca exprimând inima revelaţiei cuprinse în întreaga Scriptură: celebrează în mod simbolic marele mister al iubirii, unirea dintre Dumnezeu şi om, prefigurată în Israel şi realizată prin Întruparea Cuvântului” [7]. Origene, în secolul al III-lea, Grigore de Nisa, Vasile, Ambrozie în secolul al IV-lea, precum şi Augustin mai apoi, şi Grigore cel Mare în secolul al VII-lea, sunt unanimi în a percepe în Cântare poemul căsătoriei lui Dumnezeu cu poporul său, a lui Dumnezeu cu Biserica, a lui Dumnezeu cu orice suflet care îl iubeşte.

Cum am putea să nu admirăm şi faptul că, urmând Părinţilor Bisericii, misticii din toate timpurile au fost mereu atraşi şi fascinaţi de Cântare, descoperind în aceste arzătoare versete cea mai personală expresie a iubirii lor? Nu există nici inhibiţie, nici cea mai mică reticenţă, în rândul celor mai puri şi mai deschişi dintre ei atunci când i se adresează lui Dumnezeu cu imagini şi cuvinte – aparent încărcate de pasiune umană – din Cântare. Putem vedea aceasta la Ruysbroeck, Tauler, Ecaterina de Siena, Tereza de Avila, Ioan al Crucii – dar ar trebui să îi cităm aproape pe toţi. Francisc de Sales avea doar şaptesprezece ani în 1583, când a participat la Paris la un curs despre Cântarea Cântărilor. A fost uimit. „Cântarea Cântărilor”, spune Henri Bremond, „a devenit cartea sa favorită. Nimeni probabil nu a ‘trăit-o’ aşa cum a făcut-o el” [9]. Al său Traité de l’amour de Dieu dă mărturie despre aceasta în aproape toate paginile sale.

Această iubire pentru Cântarea Cântărilor nu este caracteristică doar figurilor contemplative, ce s-au retras din lume. Maria Întrupării, o călugăriţă ursulină din Tours, considerată ca una dintre cele mai importante personalităţi ale misionarismului, şi pe care Papa Ioan Paul al II-lea, beatificând-o, o numea „mama Bisericii Canadiene”, nu a avut o altă carte mai dragă pentru rugăciunea ei privată decât tocmai Cântarea Cântărilor. „În cuvintele Cântării, pe care a citit-o integral în 1631 sau 1632 (adică în perioada noviciatului), ea a recunoscut, după cum spune Dom Oury, excelentul ei biograf, o descriere a propriei trăiri. […] De atunci, cartea Cântării a fost cel mai adesea citată de ea când îşi mărturisea viaţa interioară. […] Dom Claude Martin afirma chiar că în conversaţiile ei ‘cuvintele Scripturii pe care gura ei le rostea cel mai frecvent veneau din Cântarea Cântărilor’. Pe când îndruma novicele, ea le-a sugerat teme care veneau în general din Sfânta Scriptură şi în special din Cântarea Cântărilor” [10].

Acest lucru a fost foarte îndrăzneţ. Îl întâlnim din nou la Tereza Pruncului Isus, proclamată sfântă patroană a misiunilor de către Papa Pius al XI-lea. Şi ea a fost îndrumătoare a novicelor pe când avea în jur de douăzeci de ani, şi ştim din mărturia dată în procesul de beatificare de către sora Maria a Sfintei Treimi că Tereza a dorit – la vârsta ei, în faţa novicelor, şi în acele vremuri! – să explice Cântarea Cântărilor. „Dacă aş avea timp”, s-a destăinuit ea, „aş dori să comentez Cântarea Cântărilor. Am descoperit în această carte lucruri atât de profunde despre uniunea sufletului cu mult iubitul său.” Pr. Hans Urs von Balthasar afirma odată de la amvonul Catedralei Notre Dame: „Cântarea Cântărilor, care mii de ani a fost pentru Biserică un sanctuar secret, stă în centrul spiritualităţii Sf. Tereza.”

Tot în centrul spiritualităţii s-a aflat şi în cazul unui sfânt drag Terezei, Ioan al Crucii, fondator al Carmelului reformat, despre care se spune că atunci când se afla pe patul de moarte „l-a întrerupt pe superiorul carmeliţilor, care începuse să citească rugăciuni pentru sufletul său. ‘Spune-mi din Cântarea Cântărilor (los Cantares!); orice altceva nu îmi este de folos’, a implorat el. Iar când a început să i se citească din Cântare, a spus parcă visând: ‘Oh, ce perle preţioase!'” [11].

Ar fi oare posibil ca Duhul Sfânt să fi lăsat generaţii întregi de mistici să cadă în eroarea credinţei, luând drept iubire divină ceea ce de fapt este o pasiune pur umană? Ar fi fost posibil să se aprindă atât de mult inimile lor de la o cântare pe care ei o credeau despre iubirea lui Dumnezeu, dar care în fapt nu ar fi nimic mai mult decât o cântare a iubirii dintre un bărbat şi o femeie? Ca El să le comunice în interior prietenilor săi, pentru a-i atrage la sine, o atracţie atât de spontană şi profundă pentru versuri compuse de fapt pentru cei doi proaspăt căsătoriţi, la celebrarea căsătoriei lor? Printr-o astfel de digresiune să fi venit la Dumnezeu preaiubiţii lui, fără să îşi dea seama? Cum s-ar putea ca însăşi misticii, aceste fiinţe atât de sensibile la ceea ce vine de la Dumnezeu şi care simt atât de uşor ce nu este de la El, să nu îşi fi dat seama că s-au lăsat păcăliţi când i-au vorbit cu atâta iubire lui Dumnezeu cu limbajul Cântării?

Nenumăratele legături dintre Poem şi celelalte cărţi ale Bibliei dau mărturie despre faptul că, sub bogatele veştminte ale simbolurilor şi fantasticele incantaţii poetice, este tocmai Cuvântul lui Dumnezeu cel pe care îl auzim. Cântarea nu este un poem izolat în Scriptură. Din acest punct de vedere, paralelele destul de semnificative făcute între Cântarea Cântărilor şi cântece de iubire din Orientul Apropiat şi Orientul Mijlociu, în special din străvechiul Egipt, nu sunt nici pe departe atât de relevante precum acelea care o leagă în mod categoric de literatura profetică.

Pornind de la cartea lui Osea, Henri Cazelles arată în mod obiectiv acest lucru: „Cântarea aparţine într-adevăr gândirii teologice a profetului Osea, primul care a comparat relaţia dintre Yahve şi poporul său cu cea dintre un bărbat şi soţia lui” [12]. „Este acum şi convingerea mea personală”, scrie pr. Tournay, „că e imposibil să justifici textul complet [al Cântării] dacă nu o vezi ca o transpunere lirică, plină de fantezie, bineînţeles, a tradiţionalei teme profetice a nunţii dintre Yahve şi Israel. Şi doar alegoria nupţială aşa cum apare la Osea, Ieremia, Ezechiel şi în părţile a doua şi a treia de la Isaia pot da o semnificaţie normală şi omogenă tuturor părţilor Cântării”. Acestea îi permit lui André Robert să spună la rândul său fără cea mai mică exagerare: „Cântarea este în mod superlativ biblică”. În aceeaşi direcţie, nu a arătat deja Origene că „amplasată în mijlocul Bibliei, Cântarea ridică la înălţimi marea imagine fundamentală, mergând de la primele capitole ale Genezei la ultimul capitol al Apocalipsei: omenirea a devenit mireasa lui Dumnezeu”? Şi tocmai pentru că a citit Cântarea cu ochii tuturor Părinţilor Bisericii şi ai misticilor ei, Papa Ioan Paul al II-lea, vorbindu-le călugăriţelor franţuzoaice în 30 mai 1980, a putut să le spună atât de clar: „Drumul vostru personal trebuie să fie ca o originală nouă ediţie a faimosului poem al Cântării Cântărilor.”

Trup şi spirit

Totuşi, deşi erau convinşi că Cântarea, în sensul ei prim şi literal, este poemul prin excelenţă al nunţii dintre Dumnezeu şi om, Părinţii Bisericii şi misticii de-a lungul secolelor au fost întotdeauna conştienţi de serioasele probleme puse de Cântare pentru cititorul neavizat. „Astfel de pasaje”, scria Sf. Ioan al Crucii, „dacă nu sunt citite în simplitatea spiritului iubirii şi a raţiunii cuprinse în ele, pot părea mai degrabă extravagante; aşa cum se poate vedea în Cântarea lui Solomon şi în alte cărţi din Sfânta Scriptură, Spiritul Sfânt, neputând să exprime un sens profund în cuvinte obişnuite, foloseşte termeni voalaţi cu imagini şi similitudini stranii” [13].

Riscul este de fapt atât de mare dacă ochii nu sunt suficient de purificaţi, încât cititorul poate cu uşurinţă cădea în capcana aspectelor senzuale ale imaginilor şi cuvintelor din Cântare. Este posibil să citeşti Cântarea la un nivel foarte uman. Este inevitabil pentru cei care trăiesc încă sub stăpânirea simţurilor. Tereza de Avila considera că trebuie să îşi avertizeze surorile carmelite: „Vi se va părea că în Cântarea Cântărilor unele lucruri sunt oarecum altfel. În stupiditatea noastră, aşa ceva nu mă miră. Am auzit unii oameni spunând că ar prefera mai degrabă să evite ascultarea Cântării. Milostiv să fie Dumnezeu cu nesăbuinţa noastră!” [14]. Printre acei „unii oameni” se afla probabil şi pr. Diego de Yanguas, care a fost atât de şocat de „gândurile” Terezei că i-a scris imediat: „Aruncă aceste rânduri în foc! Nu este decent pentru o femeie să scrie despre Cântare” [15].

Dumnezeu este acela care, în dorinţa sa de a atinge inima omului, nu ezită să folosească limbajul care este cel mai accesibil simţurilor lui. „S-a oprit”, spune Sf. Grigore de Nisa, „la limbajul slăbiciunii noastre” [16]. Aşa după cum Cuvântul s-a golit pe sine într-o zi întrupându-se şi asumându-şi caracterul umil al condiţiei noastre, de la începutul revelaţiei sale El s-a golit pe sine în cuvinte scrise, încredinţându-se cuvintelor noastre şi imaginilor trupeşti. „Pentru a aprinde inimile noastre de iubirea Sa sacră”, afirmă Sf. Grigore cel Mare în stilul său magnific, „El merge până acolo încât foloseşte limbajul iubirii noastre, şi, aplecându-se astfel în cuvinte, înalţă înţelegerea noastră; într-adevăr, prin limbajul acestei iubiri învăţăm cât de puternic trebuie să ardem de iubirea divină” [17]. Dacă Dumnezeu nu ar fi îndrăznit să vorbească în cel mai uman şi arzător limbaj al iubirii, am fi avut noi îndrăzneala să credem pasiunea care există în Inima Sa pentru noi? Şi de aceea, departe de a fi rezervată anumitor suflete privilegiate, „Cântarea este o carte pentru toţi oamenii, o carte care ne face să redescoperim şi să păşim pe calea iubirii” [18].

Note
[1] Hans Urs von Balthasar, La gloire et la croix, Vol . 3 (Paris: Aubier, 1974), 115 – 116, 124; citând punctul de vedere al lui Gerleman.
[2] Ibid., 120.
[3] Émile Osty, „Introduction au Cantique des Cantiques”, La Bible (Paris: Seuil, 1973), 1356. (vezi de asemenea Noua Biblie de la Ierusalim – TOB, 1028.)
[4] Efeseni 5,31-32. Nota f din TOB: Într-o frază foarte compactă, Jean-Paul Audet exprimă aceasta foarte clar: „Tema aparentă a Cântării este iubirea dintre Mire şi Mireasă; însă adevărata sa temă este tema profetică a iubirii lui Yahve pentru poporul său.” Jean-Paul Audet, Revue Biblique, nr. 62 (1955): pg. 207.
[5] Henri Bergson, Les deux sources de la morale et de la religion, Oeuvres (Paris: Presses Universitaires de France, 1970), 1010.
[6] André Chouraqui, „Introduction au Poéme des Poémes”, La Bible (Paris: Desclée de Brouwer, 1975), 27.
[7] Henri de Lubac, Exégese médiévale, pt. 1, vol. 2. (Paris: Aubier, 1959), 560.
[8] Ibid., 560.
[9] Henri Bremond, Sainte Chantal, coll: „Les saints” (Paris: Victor Lecoffre, 1912,), 56.
[10] Guy-Marie Oury, Marie de l’Incarnation, vol. I (Quebec/Abbaye de Saint-Pierre, Solesmes: Presses de I’Université Laval, 1973), 234.
[11] Crisogono de Jésus, Jean de la Croix, sa vie (Paris: Cerf, 1982), 383.
[12] Citat de Raymond Tornay în „Les affinités du Ps XLV avec le Cantique des Cantiques; et leur interpretation messionique”, Supplements to Vetus Testamentum IX, Congress Volume (Bonn, 1962), 168-212.
[13] Sf. Ioan al Crucii, Cantique spirituel, Prologue, Oeuvres completes, Bibliotheque européenne (Paris: Desclée de Brouwer, 1958), 525.
[14] Sf. Tereza de Avila, Pensees sur l’ amour de Dieu, Oeuvres completes, Bibliothéque européenne (Paris: Desclée de Brouwer, 1964), 1:3, 562.
[15] Ibid., 1146nn.
[16] Sf. Grigore cel Mare, Moralium, XX, XXXII; PL 76, 175A.
[17] Sf. Grigore cel Mare, Expositio in Canticum Canticorum 3; CCL 144, 4.
[18] André Robert, „Le Cantique des Cantiques”, La Bible de Jérusalem (Paris: Cerf, 1958), 25.