CANDELABRUL CARE REFUZĂ SĂ SE APRINDĂ…

din “Mama”, de PS Ioan Suciu
Minusculi licurici sub bolta înstelată avem putinţa să devenim uriaşe candelabre în Templul Dumnezeului măririi. Nimic mai vătămător la adresa Domnului ca refuzul de a lua foc. Refuzul mamei la copii este refuzul sufletului la iubire. Candelabrul miraculos cu atâtea braţe, mama, se aprinde cu fiecare maternitate. Candelabrul fără lumină, stâlp înmărmurit de întuneric cu multe braţe – candelă plină cu ulei, – femeia care refuză copilul, refuză lumina şi se complace în beznă.Candelabrul care refuză să se aprindă este orice mamă care refuză copii.

În tehnica de apărare şi ofensivă, refuzul de a se aprinde, de-a accepta să prindă sămânţa vieţii este primul gest criminal. Este un păcat de omisiune şi ca toate păcatele acestea, nu se simte, nu apasă greu asupra conştiinţei: „N-am făcut nimic, n-am ucis”. Nu vezi nimic, nu pipăi nimic şi te amăgeşti în acest fel că nu săvârşeşti o crimă sau un păcat. Ispita prinde lesne în conştiinţele neguroase, rătăcite într-o lume contrară copilului.

Dar acest păcat poartă un nume de oroare, de mii de ani şi e stigmatizat în prima parte a Sfintei Scripturi (Facerea 38, 8-10). Onan este un personaj funebru. Îşi risipea pe pământ „puterea de viaţă” nu cumva să se nască prunci. „Ci fapta pe care o făcea el, a fost urâtă în ochii Domnului şi Domnul l-a ucis pe el!” Natura fărădelegii este indicată fără echivoc: în actul conjugal evita ceea ce ar fi putut aduce conceperea.

Ne amintim parabola evanghelică a talanţilor. Slugilor li s-au dat: cinci talanţi, altuia doi, şi altuia unu, fiecăruia după puterea lui. Iisus nu a mai găsit loc, nu a voit să înţeleagă că ar mai putea să fie loc în parabolă încă pentru o slugă pe lângă acelea care au primit un tot mai scăriţat dar. Această slugă care lipseşte din parabolă, există: este sluga care tăgăduieşte talantul, nu vrea să-l primească, nu-l acceptă: sluga aceea care-şi trage palmele în lături nu cumva să prindă darul, căci nu vrea răspunderea talantului. Iar darul cade şi trece prin viaţa servitorului ca o acuză şi-l pârăşte neîntrerupt înaintea împăratului. Ce nu-i în parabolă, este în viaţă, şi ea-i mai mult decât o simplă, plină de învăţăminte parabolă.

Refuzul de-a primi sămânţa vieţii face din fiecare soţie un servitor care refuză talantul. Cum putea Iisus să cuprindă în parabola Sa un astfel de servitor, fără ca să fi chemat la judecată indignarea heruvimilor şi revolta tuturor elementelor naturii? Stelele au fost chemate pe nume şi au venit: „Iată-ne!”

Dumnezeu vrea să prindă în chenar de carne în aula regală a sânului femeii propria Sa icoană, mai strălucită decât toţi sorii firmamentului, iar femeia răspunde: „Refuz, Doamne, nu-mi trebuie această sarcină, nu vreau să fiu binecuvântată”.

Onan, asemenea lui Iuda, cu sărutu-i târgoveţ umple cu umbra lui hâdă miile de ani şi se opreşte lângă atâtea foişoare conjugale, intră în iatacul creştin adumbrit de Agonia Domnului Hristos.

Ceea ce nu cuprinde parabola cuprinde cuvântul de ameninţare: «Vai celui ce zice Părintelui: „De ce ai adus copil pe lume?» şi către femeie: „De ce ai ajuns mamă?” (Isaia 45-10). Sunt daruri pe care nici-o soţie nu poate să le refuze: harul sfinţitor în lumea supranaturală şi pruncii în lumea naturală. Vai celui ce zice: „De ce ai primit darul? şi vai celui ce refuză darul, căci este „urâcioasă faptă înaintea Domnului”.

La Judecată se va încrimina acest refuz: „Duceţi-vă de la mine blestemaţilor în focul de veci… căci străin am fost şi nu m-aţi primit, gol şi nu m-aţi îmbrăcat”… Şi cu aceste cuvinte dezvăluie fărădelegea multora. Oare nu este cu mult mai mare fărădelegea aceleia care refuză să primească în casă pe cel ce rămâne străin de viaţa pământească dacă mama refuză să nască, căci e scris: „Cel ce primeşte pe un prunc în numele Meu, pe Mine Mă primeşte!”

Oare nu fiecare copilaş ascuns în sân este un Emanuel-Dumnezeu cu noi?… „Gol şi nu m-aţi îmbrăcat!” propoziţie ce cade ca un ciocan pe conştiinţa apăsată. „Gol am fost”, adică: copilul este în gândul Meu, zice Domnul, în intenţia mea, gol, fără trup, fără fiinţă pământească, gol şi nu l-aţi îmbrăcat în carne şi sânge, gol de omenime, a rămas doar un gând al lui Dumnezeu prin refuzul mamei de-a îmbrăca acest gând în trup omenesc, prin lucrarea funcţiei ei materne. Străin şi gol arată copilul în gândul Creatorului, dacă mama nu-l prinde şi nu-l îmbracă în sângele său după dorinţa lui Dumnezeu. Refuzi să îmbraci gândul, icoana şi dorinţa divină în trup omenesc şi-n făptura aievea venită între noi. Refuzi sămânţa bărbătească, refuzi copilul. Această „urâciune” a săvârşit-o Onan şi Domnul l-a ucis.

Profesorul Alfredo Cucco numeşte acest act de refuz al soţilor de căsătorie: „contrabbando della natura”, mai este numit şi „frauda conjugală” pentru că defraudează intenţia Creatorului şi a naturii când a creat organele materne şi funcţia lor, căutând să rămână numai cu beneficiul plăcerii senzuale, a voluptăţii păcătoase, înşelând firea în acţiunea şi efectul ei.

Soţii au sustras beneficiul şi câştigul naturii al lui Dumnezeu şi al omenirii rezervându-şi, printr-o faptă criminală, plata anticipată pe opera de artă de la crearea căreia s-au tras neîmplinind contractul firii, care a dat rost precis actului conjugal, nici contractul matrimonial care nu îngăduie să se bucure de trup decât în legătură cu naştere de prunci.

Ce ar fi pe pământ dacă toate elementele menite să se întâlnească după planul Creatorului ar refuza, ce ar fi în univers? Ce s-ar alege de noi dacă elementele din compoziţia apei şi a aerului s-ar încăpăţâna în singurătate sau ar refuza întâlnirea spre a fi fecunde? Dacă niciodată H2 nu ar întâlni O 1, ci numai H1 O1, nu am bea în veci apă de băut.

Dacă oxigenul ar refuza să întâlnească plămânul, am pieri. Un chimist şi un fizician ar putea să ne descrie cataclismul la care am ajunge.

Orice minte omenească neîntunecată de patimi şi necredinţă va putea să ne spună în ce catastrofa omenească sfârşesc sufletele soţilor, viaţa lor şi a societăţii din care fac parte, când voit refuză să ducă la întâlnire cele două elemente generatoare de viaţă omenească. E vorba să se creeze ceva nou aici, o lume nouă, un univers în miniatură, pentru care universul cosmic este doar o grădină de locuit şi un prilej de rugăciune.

E vorba de întâlnirea femeii şi a bărbatului în puterea creatoare a lui Dumnezeu. Este o întâlnire al cărei ecou răsună în veşnicie. Nimic nu se poate compara cu această întâlnire intimă a celor două sarcini microscopice de viaţă omenească. Conceperea unui copil nu este un fenomen limitat, nu se înscrie numai în timp şi în spaţiu. Este un eveniment original, care purcede dintr-un act creativ şi se întipăreşte în veşnicie.

Să dejoci firea care geme după această clipă, să iei în râs planul Creatorului pe care-l rupi în două ca să alegi ceea ce-i în profitul simţurilor corupte şi-a inimii putrezite în egoism asasin, înseamnă să comiţi un păcat care scârbeşte răbdarea lui Dumnezeu Însuşi.

Fraudă conjugală este să menţii în familie neîntrerupt groaza de copil, să te plângi de greul sarcinii, de durerile facerii, de incomoditatea copiilor, de larma guriţelor sprintene şi pretenţioase, de cârpe mereu la spălat şi la uscat, silind astfel soţul la fapta condamnată de Dumnezeu Creatorul.

Fraudă conjugală este întreruperea actului consumării căsătoriei înainte de împlinirea lui firească, cu intenţia de a face cu neputinţă conceperea.

Fraudă conjugală este izolarea artificială, prin obiecte a organelor materne sau paterne ca să se evite întâlnirea substanţelor dătătoare de viaţă nouă.

Fraudă conjugală este, dacă înainte sau după actul conjugal se folosesc antiseptice menite să nimicească vitalitatea „seminţei de viaţă”.

Cauţi plăcerea, te lăcomeşti la spasmul trupului, dai frâu liber instinctului, dar refuzi şi opăceşti ceea ce-l justifică. Orice păcat de onanie conjugală este un pact cu desfrâul şi o acceptare a idolului plăcerii păcătoase deasupra oricărei orânduiri divine. Supremul egoism al cărnii, actul de sabotare a lucrărilor imense ale naturii, onania, înseamnă să faci o zi de prohod anticipat din cea mai frumoasă zi a creaţiei, când un suflet nemuritor ar trebui să se ivească pe pământ: un fiu al regelui creaţiunii.

Orice femeie-soţie care acceptă şi practică frauda conjugală este mai prejos decât o fecioară care acceptă să fie deflorată, deoarece onania este un păcat împotriva naturii, adică a rosturilor fireşti  a  organelor  şi  respectivelor  funcţii  pe  care  le  dejoacă „contrabandistul”.

Pe drept spunea o soţie: „Simt că mă vând propriului meu soţ şi mă cuprind fiorii care-mi paralizează orice bucurie şi plăcere”. Tâlharul şi furul propriilor bunuri, ar zice Sfântul Ioan Gură de Aur.

Ce este în realitate o astfel de căsătorie dacă nu „o formă legală a prostituţiei, o asociaţie a două pofte trupeşti înhămate ca să se desfete sub onorabile aparenţe, într-un fel de desfrâu regulat şi îngăduit de lume?”19.

Iubirea, care trebuia să fie temelia familiei şi a căsătoriei, a fost coborâtă la treaptă de patimă şi, din actul care putea să fie atât de pur având în ochi un surâs dulce de copil, – drept ce o Sfântă Elisabeta de Turingia păşea veselă, ca o regină a unei lumi deja zămislite, înspre patul nupţial, – au săvârşit cea mai ruşinoasă capitulare şi cea mai josnică degradare.

Este spovedania că instinctul a biruit virtutea şi e mai tare decât legăturile inimii şi realităţile credinţei.

Iar familia nu mai are mireasma de patriarhală mulţumire sub binecuvântări divine, ci a devenit tot mai mult o formă de prostituţie, un abator omenesc.

Cum va putea să stea credinţa lângă egoismul cărnii? Va putea oare să se închine Creatorului femeia care refuză procreaţia şi ocazia însăşi a unui act creator?

Cum va putea să-L iubească pe Dumnezeu ca Tată, când refuză să devină mamă?

Cum va crede în Iubire, când îşi petrece zilele şi nopţile în excitări trupeşti?

Cum va sfinţi viaţa conjugală când petrec într-o neîntreruptă profanare a harului căsătoriei?

Credinţa se îneacă în egoismul trupului, cum se cufundă toate valorile de mare preţ ale spiritului.

Omul a devenit neguţătorul de carne vie a propriei soţii, iar soţia, de după paravanul căsătoriei sfinte, un trup ce se vinde în patul familial ca un obiect pe tarabă.

Sfântul Augustin are cuvinte scrise foarte aspre la adresa acestei tovărăşii a egoismului carnal20. El numeşte acest păcat „fraudă reciprocă”, iar pe complici refuză să-i numească soţi, deoarece căsătoria însăşi nu mai păstrează nimic din adevărata ei menire, ci, mai degrabă, soţii tăinuiesc sub un nume de cinste o neruşinare ce nu cutează să se arate la lumină. Doar cruzimea externă destăinuie ascunsa desfrânare, căci urăsc pe copii şi dacă cumva au vreunul, îl tratează cu nepărintească vitregie.

„Până acolo ajunge uneori această cruzime destrăbălată sau destrăbălare crudă, încât caută doctorii pentru sterilitate, şi dacă nu reuşesc, caută să ucidă fătul fiind încă în pântece, dorind să-şi vadă pruncul mort înainte de-al vedea viu… Dacă ambii sunt aşa, atunci nu sunt soţi. Şi dacă de la început au fost aşa, nu s-au legat prin căsătorie, ci, mai degrabă, prin pângărire. Iar dacă nu amândoi sunt aşa, îndrăznesc să spun: sau soţia este oarecum prostituata soţului, sau el adulterul soţiei„.

Şi altundeva scrie despre frauda conjugală: „Faptă blestemată dacă se împlineşte cu o „femeie publică”, dar execrabilă dacă se săvârşeşte asupra soţiei”. Nu mai ştii ce deosebire este între o soţie adevărată, o concubină şi o prostituată. Fiecare, în cazul dat, se regăsesc în definiţie comună: o fiinţă rezervată unor manifestări zoologice, simplă fabrică de plăcere trupească, unealtă vremelnică a unor desfătări şi mai vremelnice, potrivnice orînduirii firii.