să-şi predea sufletul învăţăturii Duhului

Sf. Ioan Gură de Aur – Despre nebunia mîndriei bărbaţilor

Sf. Ioan Gură de Aur – “Comentariu la Isaia” – Ed. Doxologia, Iaşi, 2013, Cap. 3, pg.  116-118

Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău, cei ce fac lumina întuneric şi întunericul lumină, cei ce fac dulcele amar şi amarul dulce. Iarăşi vorbeşte despre ei. Fiindcă îi insultau pe profeţi şi îi numeau amăgitori, iar pe profeţii mincinoşi îi cinsteau şi răsturnau rânduiala lucrurilor, îi deplânge pentru judecata lor stricată.

Vai de cei ce zic răului bine, adică profeţia mincinoasă şi binelui rău, adică profeţia cea adevărată.

Cei ce fac lumina întuneric, şi întunericul lumină. Cei ce fac dulcele amar şi amarul dulce. Chiar dacă erau greu de purtat cuvintele profeţilor, totuşi nimic nu e mai dulce decât cuvintele lor, fiindcă prin ameninţarea cuvintelor depărtau experienţa prin fapte. Iar cuvintele profeţilor mincinoşi, chiar dacă erau dulci la auz (Am. 5,18-20), nu era nimic mai amar decât ele, căci prin dulceaţa cuvintelor aduceau ameninţarea cu fapta.

Ai văzut înţelepciunea profetului? Cum le-a răsturnat bănuiala? Fiindcă nu luau aminte la cei ce le spuneau cele mai amarnice lucruri, ci ascultau pe cei ce păreau blânzi şi care aveau multă dulceaţă pe buze, le zicea că este exact dimpotrivă: multă este mierea profeţilor şi multă este amărăciunea profeţilor mincinoşi. La fel trebuie să înţelegem şi cuvântul despre lumină şi întuneric. Căci unii duceau la înşelare, ceilalţi călăuzeau la adevăr. Şi unii, legându-le mâinile, îi predau întunericului robiei, iar ceilalţi făceau totul ca să-i ducă la lumina libertăţii. Aşadar, fiindcă aveau păreri contrare despre acestea şi nepotrivite, pe drept cuvânt îi îndreaptă zicând: Cei ce fac lumina întuneric şi întunericul lumină.

Vai celor înţelepţi în ochii lor şi înaintea lor ştiutori. Nu mică este şi această scădere, să se considere cineva pe sine înţelept şi de a supune totul doar propriei lui judecăţi. Căci de aici vine faptul că spun răului bine şi binelui rău, şi celelalte. Aceasta şi Sfântul Pavel, învinuindu-i pe filosofii cei din afară, zicea despre ei: „Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni” [Rom. 1, 22]. Dar de aici au şi înnebunit. Şi cuvântul pilduitor iarăşi zice: „Am văzut om care părea că este înţelept în ochii lui; nebunul are mai multă nădejde decât el” [Pilde 26, 12]. Acest lucru îl învinuieşte şi Sfântul Pavel iarăşi zicând: „Nu vă socotiţi voi înşivă înţelepţi” [Rom. 12, 26]. Şi iarăşi: „Dacă i se pare cuiva dintre voi că este înţelept în veacul acesta, să se facă nebun ca să fie înţelept” [I Cor. 3, 18]. Să nu se încreadă propriei înţelepciuni, nici propriilor gânduri, ci potolindu-le pe acelea, să-şi predea sufletul învăţăturii Duhului. Fiindcă deci şi la iudei erau astfel de oameni care dispreţuiau pe profeţi ca păstori şi îndrumători de suflete, vrând să se înţelepţească prin ei înşişi, ceea ce li s-a făcut lor pricină de nebunie, şi să dispreţuiască cele spuse, pe bună dreptate îi plânge pe ei, zicând: celor înţelepţi în ochii lor şi înaintea lor ştiutori.

Vai celor puternici ai voştri, care beau vin, şi [de] cei tari care amestecă sichera. Să nu te miri dacă după ce a vorbit atâtea despre beţie puţin mai înainte, iarăşi repetă acelaşi cuvânt. Fiindcă rana era cumplită şi greu de tratat, deşi multora nu li se pare că este un păcat, fiind, de fapt, mai grea decât orice păcat, fiindcă odrăsleşte mii de boli. De aceea zice: Cei ce beau vin, cei tari care amestecă sichera. Îndoită este prăpastia: tirania beţiei şi înălţimea puterii. Este nevoie de multă socoteală pentru toţi oamenii, mai ales pentru cei care sunt în demnităţi şi ranguri, ca nu cumva purtaţi de îngâmfarea dregătoriei ca de un şuvoi năvalnic de ape, să se prăbuşească în prăpastie.

Care dau dreptate celui necredincios pentru daruri şi smulg dreptatea dreptului de la el. Iarăşi îndoită este învinuirea, că îl lasă pe cel vinovat, iar pe cel nevinovat îl osândesc. Rădăcina ambelor păcate este primirea plocoanelor.