Sfânta Maria cea Nouă

Din „Căsătoria , cale spre sfinţenie”
Ed. Sophia 2001

(Fără dată de pomenire)
Grecia, cca. sec. XIV

 

Maria a fost fiica unor părinţi de vază şi soţia unui bărbat pe nume Nichifor. Era plină de toate virtuţile creştine. Hrana ei era una de rând şi simplă. Pe cât putea, făcea bine tuturor. Suferea împreună cu cei suferinzi. Cinstea pe preoţi şi ajuta pe călugări şi călugăriţe. Nu se purta ca o stăpână cu slugile ei. Ţinea Postul Mare cu multă asprime, iar când soţul îi era plecat, îşi sporea nevoinţele şi milostenia. Pentru acestea era blagoslovită de întregul norod.

Dar cu vremea au venit asupra ei mari încercări. Primii doi din cei patru copii ai ei au murit pe când erau încă mici. Apoi, pe când soţul ei se afla departe într-una din călătoriile sale, fratele şi sora lui, Alexie şi Elena, i-au spus că ea risipea averea şi trăia în preacurvie cu slujitorul ei Dimitrie.

La întoarcere, soţul a întrebat-o despre cele auzite. Maria a încercat să-şi îndreptăţească pomana dată săracilor, ştiind că soţul ei se temea că milosteniile ei îi vor sărăci. Cât despre învinovăţirea de preacurvie, cu jurăminte şi lacrimi, ea a încercat să-l încredinţeze că nu numai că nu săvârşise asemenea fapte, dar nici măcar nu se gândise să le facă!

Însă Nichifor rămase cu bănuiala şi spuse slugilor să ia bine seama la ea, şi chiar să se poarte urât, deşi ştia că ea avea o boală de stomac. În timpul postului el a mâncat carne împreună cu fratele şi sora lui. Maria se mâhnea văzând că soţul ei cade aşa lesne într-o asemenea stare de înjosire morală şi duhovnicească.

Apoi, înfuriat de noi demoni, el a luat un băţ şi a bătut-o fără milă pe când ea vorbea cu unul dintre copii, stând aşezată pe pat. Ea s-a ridicat să fugă, dar a căzut şi s-a lovit rău la cap. Bolnavă şi aproape de moarte, ea şi-a chemat soţul să îi dea ultimile poveţe şi să-l încredinţeze de nevinovăţia sa. Câteva femei de vază veniră să o îngrijească, de îndată ce auziră că sfârşitul ei era aproape. Când a murit, toţi au plâns moartea ei nedreaptă, şi împreună cu ceilalţi a jelit-o şi soţul ei.

Când plânsetele s-au mai domolit şi se pregăteau să îi spele trupul, o dulce mireasmă a umplut odaia. Toţi s-au minunat, iar unii începură să zică că trebuie să fi fost o sfântă . Trebuia să o îmbrace în haine noi, dar încercând să găsească o haină, au aflat că îşi dăduse toate hainele săracilor. Astfel că soţul a trebuit să o îmbrace cu unele din hainele sale. După câteva zile, deschizându-i sipetele, le aflară şi pe ele goale, căci Maria dăduse totul săracilor – veşminte scumpe de mătase şi podoabe de argint, aur şi mărgăritare. Prea târziu a priceput el virtuţile creştineşti ale Mariei. Învinovăţindu-se pe sine însuşi, el alungă pe pârâşii soţiei sale.

Multe minuni se săvârşiră după moartea Mariei. Ea s-a arătat deseori în vis soţului ei, îndemnându-i să zidească o biserică în cinstea sa. Însă unii călugări, biruiţi de pizmuire mai curând decât de râvna dumnezeiească, se împotriviră, spunând că era cu neputinţă ca o trăitoare în lume, mâncând carne şi bucurându-se de plăcerile legăturilor trupeşti, să ajungă făcătoare de minuni. Ei spuseră că chiar mulţi călugări – ce se lipsesc de toate bunătăţile, îndurând neîncetat necazuri de tot felul şi rugându-se zi şi noapte – nu sunt aflaţi vrednici de asemenea har. Însă prin minunile sale, Sfânta Maria i-a încredinţat că o simplă soţie şi mamă poate ajunge Sfântă făcătoare de minuni, prin harul şi dragostea lui Iisus Hristos.

Amândoi fiii Mariei, au crescut, ajungând oamenii lui Dumnezeu. Unul dintre ei, numit Vaanes, s-a căsatorit şi a ajuns un vestit ofiţer. Viaţa Mariei spune despre el: „Bărbat cu trupul, şi încă şi mai mult cu sufletul, el a urmat felul vieţuirii maicii sale”. Era mărinimos în milostenii şi un om de rugăciune stăruitoare. Mai târziu în viaţă, după o boală gravă, s-a făcut călugăr; şi „se spune că a fost proslăvit ca sfânt”. El a fost tuns în călugărie de propriul frate, Simeon, care se făcuse mai înainte călugăr şi care fusese „socotit vrednic de preoţie şi de lucrările înalte ale harului”. Viaţa Sfintei Maria sfârşeşte cu cuvintele: „Iată o sfântă maică cu sfinte odrasle.”