CEL MAI RECE DINTRE MONŞTRI

 

din „Mama”, de PS Ioan Suciu

„Nu-ţi întinde mâna ta asupra copilului”
(Facere: 22, 12).

Sultanul Soliman, ca să-şi întărească puterea, voia să-l suprime pe fratele său Baiazid şi pe copilul acestuia. Ienicerul însărcinat cu executarea planului criminal ajunse la copil. Micuţul stătea în leagăn scâncind şi gângăvind. Ienicerul îi atârnă de gât o sfoară ca să-l gâtuie. Copilul, neştiutor, începu să surâdă. Fu atât de mişcat ostaşul în faţa acestui surâs de copil, îi deşteptă atâtea gânduri şi-i lovi atât de aspru conştiinţa încât, încremenit, nu mai avu bărbăţia ticăloasă ca să ucidă pruncul şi se îndepărtă.

Câte mame de acum, – dacă putem să le numim mame, – s-au tras îndărăt când erau pe cale să gâtuie propriul făt în leagănul sânului lor? Soliman ar putea – dacă ar trăi astăzi, – să o ia cu simbrie pe una dintre atâtea femei, să ducă la împlinire ceea ce ienicerul nu avu puterea să săvârşească.

„Mamă”? sau „Cel mai rece dintre monştri?” Ce s-a ales de conştiinţa ei? Dacă copiii nu mai sunt siguri în sânul mamelor, unde vor fi siguri? Dacă sânul mamei nu-i leagăn ci ghilotină, ce alt sân îi va cuprinde? Unde-l mai poate ascunde Dumnezeu, dacă nu-i ascuns bine sub inima mamei?

Am citit în cărţile de ştiinţe naturale că unele femele, după fecundaţie, îşi omoară şi-şi mănâncă bărbătuşii; am citit şi faptul că unii bărbătuşi pier îndată după ce s-au dăruit sporului de viaţă, fiind asigurată reuşita vieţii; am citit apoi că unele fiare aduse din sălbăticie şi crescute lângă casă mănâncă feţii noi născuţi, dar nu am citit că vreo sălbăticiune a codrilor, a mărilor sau pustiurilor să facă război pruncului din pântecele lor şi să-l ucidă acolo unde-l ascunse Dumnezeu de frig şi de soare, de foame şi de sete, de vrăşmaşi şi de moarte.

Am citit despre cimitirele marine, despre cimitirele colinelor adumbrite de cireşi,  dar nu am auzit de cimitirele vii, în care ucid şi se-ngroapă sicrie din carne vie…! Să duci până aici lupta împotriva copilului, ca să-l smulgi din sân, că e de-o lună, că e de şase luni, şi de ura lui să te urăşti şi pe tine, aceasta este o invenţie de infern, brevetată de Prinţul beznelor, tatăl minciunii şi al morţii.

Cu adevărat, indiferenţa şi teama de copil s-a preschimbat în ură ucigătoare, în „moarte albă”. Ce eufemism pe care nu-l găseşti decât în dicţionarele blestemelor şi a ironiilor sadice. „Moarte albă” în sânul mamei, de nişte „făcătoare de îngeri”, când e cea mai neagră dintre negrele morţi ce se pot închipui. Sfântul Colomban auzea ţipătul de deznădejde şi strigătul de ajutor al copiilor din sânul mamei, măcelăriţi de măicuţele lor, şi nu era cine să le vină în ajutor.

Am recitit nu o dată, cu groază, cap. VIII, Liber, VII al cărţii lui Iosif Flaviu: „De Bello Judaico”, – „Războiul Judaic”, despre femeia care, în timpul asediului Ierusalimului de către Romanii lui Titus, şi-a fript copilul şi l-a mâncat. Era o femeie nobilă cu numele Maria, fiica lui Eleazar din Vetezobra. Mai înainte de a-l frige a zis: „Fie-mi mie hrană, răzvrătitorilor furie şi vieţii omeneşti poveste; fii ceea ce mai lipseşte nenorocirilor Judeilor”.

Şi zicând, îl ucise, îl fripse şi-l mânca pe jumătate, acoperind restul. Răzvrătitorii cetăţii atraşi de miros, au venit şi, sub ameninţare cu moartea, îi cerură hrana ce-şi pregăti. Ea le-o arătă bucuros, iar ei au fost cuprinşi de oroare şi nebunie. „Mâncaţi, le zise, este fiul meu, mâncaţi, eu încă am mâncat. Nu fiţi mai slabi de înger decât o femeie, nici mai milostivi decât o mamă!”

Toată cetatea s-a îngrozit de fapta aceea. De grabă adusă la cunoştinţa Romanilor, unii nu au crezut, alţii compătimeau, mulţi s-au înfierbântat de ură împotriva unui astfel de neam. Titus îl ruga pe Dumnezeu; el voise pacea şi uitarea tuturor vrăşmaşilor, dar ei, evreii, au ales răscoala şi războiul, lipsa şi foamea, vrednici sunt deci de astfel de alimente. Soarele nu va mai putea privi un oraş în care mamele săvârşesc astfel de crime… exclamă istoricul.

Ce este această crimă pe lângă prăpădirea copiilor din sânul mamei, că-i prin raclaj, că-i prin avort? O, de i-ar fi mâncat şi pe aceştia, s-ar fi întors în trupul din care au fost luaţi! Dar aşa, unde sunt aruncaţi, cine le va fi mormânt, ce glie şi ţărână îi va acoperi?

 

 

Când, cu atâta nepăsare, sunt daţi hrană porcilor, îngropaţi în grădină, sau azvârliţi în gârlă, unde apoi dau de ei copiii când fac baie, după cum scrie cunoscuta Elisabeta Burger.

Nu-i tot atât de sălbatică mama care se aruncă cu pântecele-i sporit în coarnele furcii să piardă copilul, sau că aceea ce ia doctorii care o pot duce şi pe ea în mormânt deodată cu fătul, sau, care, fără ruşine, îşi plăteşete omorâtoarea odraslei sale ce nu se poate nici cum apăra? Acestea sunt „basmul negru” al lumii, şi te întrebi cu păgânii cum mai poate lumina soarele o cetate cu astfel de mame?

Este adevărat că în Fenicia, era „evlavia” de a se închina zeului Moloch arzând de vii în pântecele lui de aramă copiii, că acest fel de jertfa a reînviat sub năvălirile vandalilor în Africa căci s-a răspândit până şi în Cartagina; este adevărat că legile vechi admiteau expunerea, vinderea şi părăsirea copiilor, iar spartanii sacrificau pe muntele Taiget copiii diformi, lucru pe care-l făceau, în simţirea lor, numai după ce au constatat diformitatea copiilor. Sunt adevărate şi te îngrozesc, dar ei au lăsat, în aceste cazuri, să se nască copiii şi ei nu au cunoscut Evanghelia, această divină apologie a copilului, cum o cunoaştem noi.

Nici nu e nevoie de lumina credinţei ca să ne dăm seama că se săvârşeşte un omor, care umple de sânge o viaţă întreagă şi, uneori, o veşnicie, şi toate oceanele nu ar răzbi să-l mai şteargă de pe mâini şi din suflet. „ Voi aveţi pe diavolul de tată şi ţineţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început a fost omorător de oameni”4, a zis Iisus Domnul. Mamele de demult au apărat copiii împotriva lui Irod. Iar azi multe mame au sufletul şi fapta lui Irod. Locul mamelor de odinioară îl ţine Biserica cea adevărată a lui Isus, care apără pruncii şi repetă în nesfârşit: „Să nu ucizi!”

În unul din romanele sale cu subiect tineresc, scriitorul comunist Plotochkine o înfăţişează pe eroina Pania în conflictul dintre datorie şi iubire, dintre muncitoare şi femeie. Ea concepe, dar tânărul Komsomol o părăseşte. Singură, îşi închipuie cât de greu îi va fi: şi mamă şi lucrătoare. în pofida pildei atâtor prietene ale ei, decide să poarte pruncul. Ascultaţi judecata firească a comunistei: „Eu nu vreau să-mi asasinez copilul, căci el trăieşte’1.

Nu îi îngădui „conştiinţa” destăinui ea mai târziu unei prietene, sa întindă mâna asupra copilului. Aici nu a fost decât conştiinţa, nu credinţa nici glasul Evangheliei n-au venit să confirme sentimentul natural al inimii şi sentinţa precisă a conştiinţei: „Nu vreau să-mi asasinez copilul!”

Cum e cu putinţă atunci „cel mai rece dintre monştrii?”

 

Unde este conştiinţa mamelor?

 

Unde este nobleţea femeii?

 

În capitolul IX pe care-l consacră „Criminalităţii feminine” din cartea sa ,,Le crime”, studiu social, Henri Joly, documentat, dovedeşte că, acolo unde ocaziile se oferă, femeia săvârşeşte mai multe delicte şi crime decât bărbaţii, îndeosebi mai multe crime de otrăvire (70% faţă de 30%), mai multe atentate la viaţa copiilor, avorturi, infaticide etc.

În toate crimele ei i se vădeşte slăbiciunea: este dominată de pasiune. De aceea ferocitatea ei o depăşeşte pe aceea a bărbatului (pag. 265). „Ceea ce apare caracteristic în cauzele criminale este rafinamentul cruzimii şi perfidia cu care savurează lent răzbunarea… E feroce, e cinică dar şi sofistă. Perversiunea conştiinţei este mult mai sensibilă la femeie decât la bărbat. Aproape toate se cred nevinovate. Mint mai îndrăzneţ şi mai stăruitor şi joacă mai făţarnic în dramele fărădelegii”.

Prăbuşirea morală a femeii nu ştii în ce afunzimi de rău şi întuneric se opreşte. Crima de ucidere este păcatul ei. Mai simţitoare decât bărbatul, conştiinţa ei, dacă văzul nu o ajută, îşi pierde inflexibilitatea caracteristică fiinţelor de caracter şi voinţă. „Nu mă pot dumiri, nu mă pot convinge că am săvârşit păcat mare, că aş fi consimţit la o ucidere şi aş fi cerut-o. Măcar de aş fi văzut o formă de om, un chip de copil; era doar o mogâldeaţă de sânge închegat şi nimic mai mult”.

Aşa răspunse o mamă la îndemnul preotului să judece asupra faptei şi să vadă unde îşi aruncă conştiinţa, sufletul şi viaţa întreagă. Altele, îmbuibate de învăţăturile lumii sorbite zi de zi, la toate întâlnirile, din publicaţii şi de la prietene, acceptă „norma socială” cu o linişte care derutează şi socotesc avortul ca o necesitate familială şi socială.

Această slăbire a conştiinţei femeii, care merge până la justificarea crimei, este cel mai primejdios lucru, mai primejdios chiar decât un omor ici-colo, pentru că nu mai ştii la ce să revii când vrei îndreptarea răului. Conştiinţa femeii pierdută, totul este ameninţat şi puţine speranţe de restaurare morală şi socială mai rămân.

Părerile   lumii,   ironia   suratelor,   cicălelile   soacrelor, dispreţul prietenelor sterpe se pot uita, se pot chiar birui cu o conştiinţă luminată şi hotărâtă. Odată pierdută conştiinţa, s-a pierdut azilul şi refugiul tuturor principiilor, s-a prăbuşit orice rezistenţă, a amuţit orice glas de împotrivire răului. Şi este ştiut că, după prima fărădelege, după cea dintâi crimă, femeia şi-a croit alvia şi se va ridica foarte anevoie, sau nu se va mai ridica de loc.

Alieniştii spun că în institutele lor intră mai mulţi bărbaţi decât femei, însă acestea rămân un timp mai îndelungat. Mis Carpenter afirmă, după studii serioase, că nu s-a văzut vreo femeie să se fi îndreptat din patima beţiei, în timp ce atâţia bărbaţi au reuşit să biruiască funestul obicei. Ba un Matt Talbot s-a ridicat până la sfinţenie, trăind, după conversiune, în lumea virtuţilor eroice, pildă muncitorilor de pe şantiere şi patronilor din saloane.

Când ai ajuns să crezi că fundul puţului răutăţii a fost atins, când un munte de noroi mai uriaş nu mai găseşti să te adânceşti în el, când toate marginile socotite de netrecut ale răutăţii omeneşti au fost răzbite, când inima nu ar putea simţi o revoltă mai aprinsă şi nu ştii cum ai putea să dai curs indignării care te munceşte în faţa josniciei şi a cruzimii, atunci îţi vei putea da seama că răutatea femeii găseşte mijlocul să facă un pas şi mai mulţi înainte24.

Te întrebi astfel ce ar mai putea-o ridica din hăuri le răului?

 

Maternitatea, numai maternitatea! Rar găseşti vreun osândit care să refuze sfintele Taine în ora morţii, înduioşat de amintirea mamei sale. Când cuvântul „Mamă” – mărturiseşte Pr. Faure, după o experienţă de 30 ani în închisorile Parisului – nu a stors lacrimile osânditului, nu mai ai ce să speri, totul este mort. Foarte des nu-şi are efectul acest cuvânt.

Timp de 30 de ani, un singur osândit din toate închisorile capitalei Franţei l-a respins pe preot în ora execuţiei şi-a rămas surd la acest apel. Unul din marii bandiţi ai Bucureştiului moare cu gândul la maica, singura făptură în care a recunoscut puterea de a-l reţine de la fărădelegi şi mai crunte.

Pe femeia căzută nădăjduieşti s-o mai ridice gândul şi faptul maternităţii. Ea simte că prin aceasta numai câştiga poate. Decăzută, ea găseşte salvare în copil. Când tata e necunoscut, ea-şi dublează munca printr-o generozitate îndoită ca să ţină locul amândurora şi să compenseze oarecum rătăcirea ei personală. Este o constatare universală că un foarte mare număr de prostituate, dacă au ajuns însărcinate fără să caute să ajungă, acceptă cu bucurie vestea şi cu precauţii de neînchipuit străduiesc să ducă la bun sfârşit sarcina. Deţinute în penitenciare sunt cuprinse de indignare la auzul achitării vreunei infanticide, faţă de care, ele, decăzutele, se arată a fi crude.

Acum să revenim la întrebarea de mai sus:

 

Ce mai poate salva sufletul unei femei care preschimbă maternitatea într-o cinică asasinare de prunci?

 

Ce farmec lăuntric mai poate să-i dea credit în ochii ei şi-n aprecierile lumii?

 

Ce izvoare de tărie o vor mântui din inferioritatea în care a căzut?

 

Şi-a tăiat puterea de înălţare şi, fără o minune a harului, va rămâne înfierată cu numele:

 

„Cel mai rece dintre monştri!”

Această femeie a pângărit şi nimicit în făptura ei icoana înspre care se închină lumea şi se-ntorc rătăciţii, izvorul vredniciei sale, puterea răscumpărării sale după sfântul Apostol Pavel, – a nimicit puntea care o lega de ceruri.

 

Lupta împotriva copilului se sfârşeşte cu asasinarea sufletului, şi, adesea, şi a trupului mamei.