LUPTA ÎMPOTRIVA COPILULUI

 

din “Mama”, de PS Ioan Suciu

Nu numai civilizaţia, dar se pare că familia însăşi a devenit o organizaţie potrivnică copiilor. Adulţii nu ştiu cum să se apere de copil, nu cumva să facă invazie în societăţile egoiste ale vieţii lor şi să le strice. O mentalitate duşmănoasă copilului a invadat până în apropierea leagănelor, aducând cu ea cele mai moderne născociri ale geniului rău, spre a stăvili reuşita în a spori şi rodi.

O diabolică obsesie topeşte cele mai fireşti instincte şi denaturează cele mai sfinte funcţii de viată omenească. Se dă astăzi cea mai universală şi cea mai deschisă luptă ce s-a dat vreodată în istorie împotriva pruncului. O deviză, ca un refren de infern, sileşte ceea ce a mai rămas din conştiinţa omenească a mamelor, a soţilor de căsătorie: „copilul, iată duşmanul numărul unu!”

Multe căsătorii de astăzi pot să fie numite „Criptele pruncilor”; dacă nu şi mai rău.

Mulţi dintre medici, aceşti avocaţi ai sănătăţii şi ai vieţii, trăiesc pe urma furnizării de reţete împotriva pruncilor, nu cumva să intre prin surprindere, iată un număr ridicat de moaşe îşi fac agoniseală din a scăpa mamele de un „balast” ce ar sta să le afunde corabia vieţii păgâne. Ca o ştampilă de ceară şi ruşine, litere nevăzute plutesc tremurând, cum văzu Dante pe porţile infernului, asupra multor soţii de astăzi: „Aici este groapa pruncilor”.

Sigur, dacă sfânta căsătorie a devenit o asociaţie de exploatare comună, în doi, a produselor epidermice, ce mai caută un prunc în mijloc? În tumultul erotic erijat în religie a vieţii, prezenţa pruncului se arată ca un mic Iisus cu biciul, sosit să azvârle pângăritorii din templul adevărului şi al vieţii. Cine-l va dori? Care dintre închinătorii la idoli îl va aştepta ca pe o binecuvântare a cerului?…

Frica de copil! Oare s-a văzut vreodată o epidemie morală atât de păcătoasă şi nebună? Ce răsturnare de spaimă s-a întâmplat în inima femeii ca să se teamă de copil? Se începe cu această frică şi se sfârşeşte cu uciderea aceluia de care îţi este frică. Sufletele femeilor sunt negre. Stane de întuneric, sub povara cărora sucombă neamul şi lumea, au năpădit pretutindenea şi veghează lângă leagăne, ca Parcele mitologiei să taie firul celei dintâi abureli de răsuflare a vieţii ivite pe furiş, scăpate controlului desfrâului.

Frumoasele catedrale cu sânul ca un altar au devenit necropole în care avortează orice pulsare de viată nouă. Inima este putredă şi copiii toţi sunt înmormântaţi acolo şi ţipă,ţipă. În mormântul acela al inimii mamei ce luptă împotriva copiilor nu  vor sfârşi niciodată strigătele, ca strigătele lui Abel din pământul care l-a sorbit.

Otrăvită de ideile epocilor de decadenţă a societăţilor, femeile „avansate” din zilele de astăzi au devenit ostile maternităţii. Aversiunea faţă de copil creşte deodată cu aversiunea faţă de credinţa şi de realităţile ei, îndeosebi fată de existenta invizibilului şi a unei lumi viitoare de răsplată şi pedeapsă. Când crucea a devenit cel mai mare duşman al vieţii, iar jertfa şi-a pierdut orice sens şi devotament, orice orientare, atunci sigur cel mai mare păcat sunt copiii, iar procreaţia a ajuns mai vinovată decât prostituţia (Dr. Drysdale).

„Teza că viaţa trebuie afirmată cu toată vigoarea instinctelor tămâiate şi zeificate a ajuns să se impună. Beţi cât mai mult din simţurile voastre! Singure sunteţi stăpâne pe trupurile voastre şi nu dăinuiţi decât viaţa lui”.

Antiteză   a  devenit  în   chipul   acesta   cuvântul   Domnului „Creşteţi şi vă înmulţiţi”, „Ia crucea ‚ şi-mi urmează!”. Nu este de mirare că procreaţia, sinonimă cu jertfa şi abnegaţia, e combătută de „teza vieţii moderne”, până în ungherele sufletelor rămase încă până mai alaltăieri virgine.

Prin noul „feminism” mama ajunge să se emancipeze de misiunea-i naturală. Se desprinde de încredinţările sfinte care apasă nobil asupra fiinţei sale de iubire şi carne, ca să se dedea unei vieţi fără temeri de urmări şi sarcini stânjenitoare.

Maimuţă a bărbatului, caricatură ridicolă a libertăţii, această femeie îţi face impresia că a reuşit să se degradeze la rangul unui obiect. Bărbatul nu va putea purta în sân niciodată, dar femeia poate munci.

Blestemului „în dureri vei naşte”, ea preferă blestemul „cu sudoarea frunţii vei câştiga pâinea”, deoarece îi pare mai uşor de purtat această osândă. Cum însă aceasta nu este firesc, o vezi că vrea să se scape şi de unul şi de altul din cele două blesteme, iar la urmă sau va purta greutatea amândurora, sau va deveni cel mai rece şi mai crud dintre monştri.

Avalanşa de romane, de filme, de conversaţii acoperă şi îneacă ideile şi simţurile drepte şi alese: „Să strângi femeia în limitele familiei şi ale maternităţii este atâta cât a împiedica libera şi plina dezvoltare a maternităţii” (Welly Zepler), „Eliberarea de maternitate, scrie o altă femeie, trebuie să fie ridicată la rangul de datorie morală” (Maria Stritt). „Femeia gravidă nu-s două persoane, este una singură. Ea are dreptul să se elibereze de făt aşa cum îşi taie părul sau unghiile, aşa cum se supune curei de îngrăşare sau slăbire. Asupra trupului nostru, dreptul nostru este absolut, deoarece merge până la dreptul de a te sinucide” (Madeleine Pelettier).

E un pas înainte, iar avalanşa nu se poate opri aci. „Trupul tău este al tău, se strigă femeii. Eşti stăpână absolută a trupului tău. Ghemotocul roşu închis în pântecele tău îţi aparţine cum ar fi un polip pe care îl poţi păstra sau extirpa, după bunul plac”. „Fătul nu-i decât o porţiune din trupul femeii de care poate dispune după plac, cum dispune de păr, de unghii şi de fecalele ei (!) şi numai tirania Domnitorilor a putut demânda altcum” (comanda în alt fel, n. n.), (Robin).

Şi avalanşa continuă să răstoarne, să înăbuşe legile firii. Vă temeţi oare, ne asigură Dr. Zanta, că privighetorile vor putea fi învăţate să nu cânte primăvara? Să se întrebe conştiinţele mamelor. Unde-i privighetoarea care cântă în inima ei? Unde-s primăverile în care le cântă privighetoarea? Unde-i cântecul ei de viaţă? Câte privighetori au amuţit sau şi-au schimbat trilul într-un tropar de prohod, din care lipseşte liniştea conştiinţei: în toată atmosfera vieţii de societate nu se mai respiră decât aversiune, ostilitate, duşmănie până la lupta făţişă împotriva copilului.

Sentimentele cele mai naturale sunt suprimate, dorinţa naturală atât de firească de-a dăinui a fost slăbită până la o apatie vecină cu moartea.

A devenit „o prostie” pentru femeie a avea mulţi prunci, iar pentru soţ, o brutalitate bestială, şi pentru amândoi o tentativă criminală. Maternitatea este socotită o limitare, o îngrădire, ba mai mult, o înlănţuire a expansiunii propriei individualităţi, o capitulare în faţa fatalităţii şi o renunţare la deplina libertate individuală.

Oamenii şi-au pierdut răspunderile personale şi s-au topit într-o lume de anonimi. în unele ţări sunt „maternităţi pline cu femei care şi-au ucis pruncii din sân, încât nu mai afli paturi libere pentru acelea care au avut curajul să dea la lumină rodul pântecelui”. La Londra mii de clinici „eugenice” sunt consultate aproape exclusiv asupra felului în care sa se evite naşterea şi conceperea.

La urma urmei, una din marile propagatoare a luptei şi tehnicii potrivnice copilului, îngrozită, fixă o condiţie pentru a putea beneficia de sfaturile medicale: să fi conceput cel puţin o dată. Într-o clinică maternă, undeva şi nu demult, dintre 300 femei examinate în cursul unei săptămâni, toate au declarat că au refuzat al treilea copil şi dintre ele numai 14 nu au reuşit.

În lipsa culturii sufleteşti, în greutatea de-a se reculege şi de-a înţelege profunzimile de lumină şi de pace vie ale credinţei, în anemia şi, uneori, în incapacitatea de-a vedea dincolo de orizontul imediatului şi al aparentului, femeia şi, cu ea, mama, au ajuns să se complacă într-o viaţă de pură „coreografie” de sentimente în care vanitatea şi lăcomia după plăceri ocupă locul de frunte.

Femeia a ajuns pe ring şi pe arenă, venere de vitrină şi privelişte împinsă şi de vanitate şi de cultul puterii fizice. Vrea să fie robustă şi plină. Vulgaritatea e un obiectiv de toaletă, iar gingăşia şi delicateţea o vignetă pentru fetele de salon. Rezultatul, scrie Dr. Fourier: „Din patru femei sterile, trei sunt robuste; cele delicate şi gingaşe sunt extrem de fecunde”. Iar Dr. Grillenzoni, anchetând raportul dintre eleganţă şi fecunditate la 1.500 cazuri, afirmă: „Categoria femeilor cu toalete la modă şi izbitoare este cea mai numeroasă în cazuri de sterilitate”18.

Femeile robuste şi elegante sunt cele mai averse maternităţii, afirmă şi W. Foester.

Cultul configuraţiei anatomice, religia vanelor aparenţe alungă copilul, iar trupul astfel alintat refuză primirea vieţii socotit fiind şi de natură, egoismul, ca o însuşire net criminală, alături de care orice început şi creştere de viaţă se ţine departe sau stagnează.

După aproape 20 de veacuri, revine actuală poezia latină: “Plânsul unui nuc bătrân”. Odinioara , spuse nucul, în vremuri mai bune , pomii se întreceau în a dărui rod cât mai îmbelşugat, iar în vremea recoltei proprietarii aşezau pe fruntea zeilor câmpiei cununi de recunoştinţă.

Astăzi este la modă paltinul cu frunza deasă dar steril. Iar eu, sărman nuc, plantat la margine de drum, sunt tratat ca un răufăcător. Astăzi mă nimicesc, lovituri de topor îmi rup ramurile mele. Ce am păcătuit, ce nelegiuiri am săvârşit? Iată: mă încăpăţânez să-mi fac nucile mele.

Dar vai, în ora mâniei Stăpânului, vai de smochinul sterp!