FEMEIA

 

din “Mama”, de PS Ioan Suciu

Când Dumnezeu vrea să pedepsească lumea îi înlătură femeia, când vrea s-o osândească îngăduie perversitatea femeii, când vrea s-o binecuvânteze îi dăruieşte femei sfinte. Nu s-ar putea vorbi mai exact despre locul femeii în lume decât rostind aceste cuvinte.

Influenţele ei sunt atât de adânci şi hotărâtoare, ca să poată schimba albia vieţii odată cu schimbarea ei, căci Dumnezeu nu a creat-o pentru ea însăşi, ci a prins-o strâns de soarta omenirii, mai precis: omenirea de soarta ei.

Bărbatul este pentru Dumnezeu, femeia pentru Dumnezeu din oameni, zicea Milton. Ea este strâns legată de toate tainele vieţii, ea însăşi fiind fântână de viaţă omenească; de asemenea, este înlănţuită de fiecare făptură grăitoare, încât se preschimbă în monstru prin simplul egoism care, pentru bărbat, dacă nu e păcat, e o ambiţie deşartă. Tocmai această strânsă afinitate a fiinţei cu sufletul aproapelui îi arată şi slăbiciunea şi puterea: slăbiciunea, căci nu poate ca să trăiască izolată şi singură, ci dependentă, tăria, căci atrage după sine în bine şi-n rău rosturile întregii omeniri.

Două femei stau ca două pietre de hotar: Eva, care printr-un cuvânt a dat un curs sinistru mersului omenirii, şi Maria, care s-a făcut pârghie de înălţare a aceleiaşi omeniri. Două căi pe care se frământă învolburată omenirea, două căi din care nu poate să scape, două căi cu două destine tragice: unul măreţ, altul funebru şi amândouă sunt fructul sufletului femeii. Omenirea nu poate să le depăşească. Femeia croieşte drumul destinelor, bărbatul creează căile istoriei, căci femeia le croieşte prin iubire, iar bărbatul prin inteligenţa.

Cât de simplu şi naiv pare gestul nonagenarului Michelangelo, care trimite Victoriei Colonna un bilet alb pentru ca aceasta să-i răspundă, dacă viaţa se poate răscumpăra sau nu. El îi cerea lumină asupra destinului. Îmbibată cu spirit, ca un cristal în bătaia soarelui cu lumină, femeia are mişcări spontane spre lumea invizibilă, spre tainic, spre profundele curente ale vieţii, spre religie, spre Dumnezeu. Michelangelo, într-o genială intuiţie, ne-o înfăţişează pe bolta Capelei  Sixtine în primul ei gest al conştiinţei vieţii.

Adam doarme cerescul somn la rădăcina unui pom, iar Domnul plăsmuieşte din coasta lui ceea ce lipsea Edenului ca să fie desăvârşit: femeia, această fiinţă necesară pentru ca singurătatea lui Adam să nu fie o paralizare a lumii spiritului. Eva este împlinită. Desăvârşită, iese din neant la viaţă, căci toată creaţia aspiră spre ea cu melancolia crudă pe care o aţâţă absenţele mari. Eva se ridică spre Dumnezeu. Mâinile ei sunt împreunate în rugăciune şi dăruire.

Ea este fiinţa care dăruieşte şi se dăruieşte, fiinţa care se roagă. Aici este toată măreţia femeii.

Intră în „eternul feminin” dăruirea de sine şi înălţarea spre Dumnezeu. Când se păcătuieşte împotriva acestor virtuţi, se păcătuieşte împotriva „eternului feminin”. Aşa se înţelege şi minunatul cuvânt al lui Leon Bloy: „Plus une femme est sainte, plus elle es tfemme” (La femme pauvre, p. 59), căci sfinţenia este superlativul şi supranaturalul rugăciunii şi al dăruirii de sine.

Sfintele sunt cele mai autentice femei, căci realizează deplin esenţa: dăruirea de sine până la uitarea de sine. Şi  aceasta-i  şi  temelia „Cetăţii  lui  Dumnezeu”  după  sfântul Augustin.

Eva este revenire la sine, Maria dăruire de sine: Eva este refuzul de a accepta, Maria se defineşte prin „Iată roaba Domnului, Fie mie…”. Una e decădere şi început de catastrofă, alta e înălţare şi început de mântuire. Întreg „motivul răscumpărării stă ascuns în acest „Fie mie”, singurul mod de a colabora la mântuire pe care-l poate avea o creatură.

Această afinitate pe care fiinţa femeii o are cu cerescul, cu înaltul spiritului, pare că reiese şi din structura ei funcţională. În vreme ce bărbatul respiră împingând pieptul înainte, ca o anticipare a mersului, a luptei, ca o icoană a chemării lui de-a munci scoarţa pământului, femeia respiră de jos în sus, figurând astfel vocaţia ei spirituală de-a hotărî destinul.

De aceea corupţia bărbatului nu este atât de hotărâtoare în omenire pe cât de decisivă este a femeii. Mersul bărbatului este înainte sau înapoi, progres sau regres, pe când mersul femeii este în sus sau în jos, iar asta hotărăşte destinul, care se înscrie pe linia verticală, nu pe cea orizontală. Atâta vreme cât rămâne bârna verticală a crucii, rămâne o coloană, un punct de sprijin, o nădejde; înlăturată verticala Crucii, braţele-i orizontale cad neputincioase la pământ.

Adeseori omul, când vrea înălţare şi rugăciune, aleargă condus de un instinct firesc spre femeie. Tot aşa, când vrea să cunoască hăuri de răutate şi perversitate, caută femeia. O bună parte din bârna verticală a Crucii stă sub pământ, aşa cum vârful ei străpunge văzduhul ca un avânt spre cereştile ţinuturi. Iată de ce nimic nu a fost atât de proslăvit ca femeia şi nimic atât de bârfit.

Femeii care calcă şi zdrobeşte capul şarpelui, şarpele îi răspunde în Apocalips. Desfrânata „beată de sângele sfinţilor şi de sângele martirilor lui Iisus”. „Şi s-a arătat în cer un semn mare: o femeie înveşmântată cu soarele”. „Şi m-a dus cu spiritul în pustie. Şi am văzut o femeie stând pe-o fiară roşie… mama desfrânatelor şi a urâciunilor pământului…”. Astfel Apocalipsa arată ceea ce este mai pur şi înalt prin femeie, şi tot prin femeie ceea ce este deplinătatea josniciei.

Femeia stă pe verticala vieţii şi poate să o împingă spre ţeluri opuse: ea poate fi geniu şi înger – desfrânare şi demon. Iar destinul merge pe urmele ei. Bărbatul se va purta cu femeia cum se poartă cu propriul suflet, cu propria conştiinţă şi, după privirea cu care cuprinde femeia, îşi destăinuie şi destinul veşnic şi gradul civilizaţiei vremelnice.

Multe căi ale lui Dumnezeu trec prin femeie. Între El şi „omenire” a aşezat femeia. Ea e ultima creatură ieşită din Mâinile-I binecuvântate. Între îngeri şi femeie se închide întreg universul, întreaga creaţie, întreaga natură. Femeia nu a fost creată ca o înfrumuseţare a Edenului, nici ca un cast decor al cosmosului; nu-i nici o invenţie a capricioaselor forţe ale firii, nici „plăcutul defect al ei” (Milton). Ea umple o lacună.

O dată creată femeia, Domnul „S-a odihnit”.

Toate s-au realizat. Nu mai lipseşte nimic ca lumea vieţii omeneşti să poată dura; nu mai lipseşte nimic, nici o treaptă ca omenirea să se poată apropia de El, nici o icoană ca Paradisul pierdut să nu fie dat uitării. Ea va mărturisi în lume întotdeauna ultimul act în timp al iubirii divine creatoare. Ea însăşi să aibă conştiinţa că, împreună cu copilul, este cea mai proaspătă manifestare materială a frumuseţilor. Paradisului pământesc, că este cea mai sensibilă revelaţie naturali, a surâsului dumnezeiesc spre creaturi.

Totul ne vorbeşte despre aceste adevăruri de grandoare luminoasă a femeii. Dante cere Beatricei să-l călăuzească spre Paradis. Ea-i serveşte ca şi călăuză în sferele cereşti. Şi când spune, în minunatul imn către sfânta Fecioară din cântul ultim al „Divinei comedii”, prin buzele Sf. Bernard:

Donna sei tanto grande e tanto vali
Che, qual vuol grazia e a te non riccore
Sua disianza vuol volar senz’ali,

se gândeşte şi la femeia adevărată. Paradisul se oglindea în Beatrice. Frumuseţea ei creştea pe măsură ce se apropia mai mult de Dumnezeu. Pentru el era… quella donna che’a Dio mi menava – „femeia aceea care-l ducea la Dumnezeu” (Paradis c. XVIII -4). O privea pe Beatrice nu numai fiindcă în faţa ei se înscria sfânta Plăcere cerească, ci ca să vadă în ea datoria lui – „Per vedere in Beatrice ii mio devere” (ibid. v. 53). La vederea ei, gândurile i se ridicau, fîrea-i prindea aripi; Beatrice „imparadisa la mia mente” (Par. c. XXVIII, v. 3) îi dădea o minte cerească. Tot aşa a privit-o şi Petrarca pe Laura şi cu ei atâtea inimi mari care au împins omenirea cu un pas înainte.

Măreţia femeii rămâne o măreţie de religiozitate. La toate popoarele care au rămas mocnind în afară de creştinism, femeia este socotită ca având puteri ascunse, răufăcătoare, dăunătoare. Se citează cazul unui Malaes care a murit de frică numai pentru că, în timp ce dormea, umbra unei femei trecu peste el. Oare Saul nu întreabă o vrăjitoare şi Pavel eliberează pe servitoarea prezicătoare? Nu surorile Fox au dat curs modern spiritismului?…

La omul cult şi, îndeosebi, la creştini tainica-i consangvinitate cu divinul se manifestă mai pură şi mai luminoasă. Scriitorul Hebbel se afla la Hamburg lângă Elsa Lansing, care-i dăduse doi copii.

Sărmana croitoreasă care-l ţinu la învăţătură în vremea anilor universitari îşi dă seama că e un suflet uriaş pe lângă al ei. Scriitorul nu vrea să-şi legitimeze convieţuirea. O acuză de imoralitate voind să-i stârnească în suflet groaza, şi-i privea pe fată efectul acuzelor.

Dar trăsăturile ei nu scriau decât curăţia şi durerea reţinută. Nobleţea sufletului îi strălucea pe faţă într-o expresie la care nu a putut rezista. Copleşit, căzu în genunchi la picioarele ei ca în faţa unei sfinte strigând: „Roagă-te pentru mine”. De-ar fi rămas aici, însă, mărturiseşte poetul: „Focul aprins de această cerească Venus a fost folosit de Venere cea pământească”. Omul a simţit că „degetul lui Dumnezeu” e mai proaspăt întipărit cu întreaga-i gingăşie asupra femeii, cea din urmă creată de Dumnezeu şi cea mai proaspătă. In epocile de „absenţă” a lui Dumnezeu, omenirea aleargă spre femeie ca să-i spună: „Roagă-te!”

Preoteasă a iubirii, femeia împărtăşeşte soarta acestei realităţi de foc. De la pasiunea iubirii până la caritatea cea mai divină, de la Afrodita la cucernica Fecioară, străbate văzutul şi nevăzutul, mistuind în falei de foc sau apropiind fiinţele de unica şi veşnica Iubire. „O donne ch’avete intelletto d’Amore”, salută Aligheri femeia. Dacă iubirea este pângărită, atunci ce poate să mai stea în picioare aici pe pământ?

Dacă iubirea este mântuită, totul e mântuit, căci avem faţa iubirii noastre, iar la urmă vom fi  judecaţi după iubire – singura care mai are loc în paradis. In viaţa femeii iubirea nu este un accident, un sentiment accesoriu,  o efemeră pulsare rapidă care la urmă se retrage în straturile obscure ale sufletului, ci iubirea este esenţa ei sufletească. Femeia este preoteasa a ceea ce numeşte Scriptura sfântă „ministenum caritatis” cu toate petalele-i minunate: dăruire de sine – altero-centrism – serviciu devotat.

În Noua Alianţă, aceea a Răscumpărării, femeia are loc de frunte. La Evrei nu puteai saluta pe stradă o femeie şi, cu atât mai puţin, să-i vorbeşti. Dar Arhanghelul o salută pe Fecioara din Nazaret, iar Iisus vorbeşte îndelung cu Samariteanca la fântâna lui Iacob; laudă Cananeanca şi slăveşte peste veacuri lacrimile de iubire penitentă ale Magdalenei; ridică din gârbovenie pe cea aplecată şi o învie pe Talita; o laudă pe văduva cu obolul (contribuţia, n.n.) celor doi bani şi o apără pe Tăcuta ce-i parfumă picioarele cu lacrimi, cu mir şi sărutul buzelor.

Misterul Întrupării îl dezvăluie Mariei; Misterul harului, Samaritencei; Misterul Pătimirii răscumpărătoare, femeilor străjuitoare la picioarele Crucii; Misterul Învierii, femeilor purtătoare de mir… pentru ca  legea Bunei Vestiri – a  Evangheliei – este legea iubirii, iar femeia este cea care intrece iubirea.

Bine s-a scris demult, într-o carte indiană a lui Manu: „Când femeilor se dă cinste, zeii sunt mulţumiţi”. Când femeia a rătăcit, preschimbând „ministerium caritatis” într-o „internaţională a urii”, atunci se produc furioasele leşinuri cataliptice ale omenirii. Aş defini vremurile de azi; „absenţa femeii” şi, poate, „decăderea femeii” şi intrarea ei în istorie sub chipul acesta. Ni-i închipuim pe îngeri în icoana feminină, dar şi vrăjitoarele şi Meduza sunt cu chip de femeie.

Cu câţiva ani înainte de Naşterea Domnului, Horaţiu, unul din marile genii ale imperiului pe cale de năruire, scrise într-o odă: „Orice aţi face: nu veţi scăpa de catastrofele care vă ameninţă. Roma este pierdută căci femeia este coruptă”. Femeia croieste destinul si conduce omenirea la bine şi la rău.

Şi ce poţi face până ce sufletul de iubire al femeii stă drept? Ea ţine lumea dreaptă şi aproape de Dumnezeu. Când masoneria franceză, asalta Biserica, mânată de lozinca volteriană: „Zdrobeşte pe Hristos infamul”, ministrul Jules Fery zise: „Celui qui tient la femme, tient tout. Cest pour cela qu’il faut que la democraţie l’enlev a l’Eglise”, şi, tot atât de sigur, Consilierul Municipal al Parisului: „Să cucerim înainte de toate femeia, pentru că este ultima fortăreaţă a spiritului Bisericii” (R. Vallery Radot, „Dictature de la Maqonnerie”( p. 204). Fragilă ca o unduire de miresme, nobilă ca o boare abia simţită, nestatornică ca bucuria, totuşi rămâne piatra din „capul unghiului” zidirii, pentru obşteasca întoarcere la pace, la virtute, la sfinţenie.

„Fons vitae”, fântână a vieţii, femeia nu este simplă maşină de mici jucării stacojii ce scâncesc şi promit a fi oameni deplini, ci leagănul conştient al omenirii. Din nevăzut în văzut, viaţa ca să devină omenească, trebuie să treacă prin fiinţa ei. În timp ce în bărbat domină elementul logic şi arhitectonic, în femeie stăpâneşte elementul biologic şi afectiv. Mai strâns lipită de natură, femeia furnizează creatului aluatul trupesc al viitorului om.

Viaţa face popas în ea, se reculege şi trece peste morminte, înainte, cu putere. Prin ea viaţa nu se lasă învinsă, nu cedează, ci ţâşneşte cristalină sau tulbure, iar omenirea se împrimăvărează cu fiecare concepere, cu fiecare naştere, cu fiecare zâmbet de copil. Numai fiind mamă femeia este salvată, numai fiind mamă ea este împlinită. Aceasta-i „ministerium vitae”, slujba mare a vieţii care îi este încredinţată. Bărbatului i s-a rezervat ministerium verbi, slujba cuvântului care exprimă adevărul, iar „femeia să tacă” căci viaţa e concepută mădular şi fiinţă omenească în serailul sfânt al trupului ei unde se reculeg adâncurile vieţii.

Păcatul specific bărbatului este minciuna, împotrivire şi răsturnare a menirii primită de sus de a medita adevărul, de a-l propovădui, de a-l trăi, ministerium verbi. Omul îşi pierde temeiul gândirii, iar logicul şi arhitectonicul iau aspecte de apocalips macabru. De aceea şi diavolul este numit „tatăl minciunii”.

Păcatul specific femeii este omorul sub toate formele feline şi sălbatice. Fără, sau cu ocolişuri, ea se împotriveşte atunci menirii de-a fi izvor de viaţă; devine sterilă şi rece. Ea ucide, refuzând primirea seminţiei de viaţă, ucide împiedicând conceperea vieţii omeneşti, ucide viaţa în mers întrerupând alcătuirea ei definitivă, ucide fătul omenesc format, ucide pruncul nou născut. Ucide prin omitere, ucide prin act deplin.

Ea poate săvârşi omor înăuntrul fiinţei sale, fără să se ucidă pe sine, în noapte şi tăcere, fără a lăsa vreo urmă poliţiei pământeşti. În jurul ei nu gem decât îngerii nevăzuţi ai lui Dumnezeu. Se vădeşte cuvântul Scripturii: „Prin ea toţi murim”, căci „nici o răutate nu este ca răutatea femeii” (Eccles. 25, 12). Şi diavolul este numit: „omorâtor de oameni” de la început (Ioan, c. 8. v. 44). Numai aşa putem înţelege epitetele acuzatoare pe care le folosesc sfinţii Părinţi când vorbesc sau scriu despre femeia care lucrează pe plan negativ: „Arma diaboli sunt mulieres”.

„Antiquum diaboli organum” – mădular străvechi al diavolului (sf. Ioan Gură de Aur). „Requies Serpentis diaboli consolatio” odihna şarpelui şi mângâierea diavolului (sf. Ioan Damaschinul). „Ianua diaboli, via iniquitatis” – poarta diavolului, calea nelegiuirii (sf. Ieronim), iar mai drastic acelaşi sfânt Părinte: „Diabolum mulierem accipimus” o socotim pe femeie drept diavol.

Ce sunt aceste cuvinte dacă nu o parodie şi o parafrazare negativă a minunatului Acatist şi Paraclis? Pentru că nu-s cărări de mijloc pentru femeie: sau dă viaţă fiind „mama tuturor celor vii” (Facere 3. V, 20), sau seamănă moarte că „prin ea toţi murim” (Eccles. 25-23); sau Qste:”Ianua diaboli” – uşa Satanei; sau „Ianua coeli” – uşa raiului; sau este „requies serpentis” – odihna Şarpelui, sau odihna lui Dumnezeu: „requies Dei”; (Facere 2, 1); sau este „mădularul diavolului” – „Organum diaboli”, sau este „ mădularul lui Hristos ” – „ Corpus Cristi et membra de membro ” (Sf. Pavel, I Cor. 12, 27).

Iată de ce femeia care, în vreme de înaltă disciplină morală, este cea mai hotărâtoare dintre puterile conservatoare ale unui neam, în vremuri de anarhie şi dezordine este cea mai hotărâtoare dintre puterile conservatoare ale unui neam, în vremurile de anarhie şi dezordine, este cea mai activă forţă dizolvantă prin depravarea şi sterilitatea voită… „Pe femeia eliberată de îndatoririle familiale, dacă ajunge să trăiască pe cont propriu pentru plăcere şi frumuseţe… nimeni nu o va putea opri de la poftele oarbe şi cruzimile egoismului” (G. Ferrero, „Les femmes des Cesars”, p. 32-33).

Iar, mai departe, spre sfârşitul cărţii (p. 238-239): „Vestală a geniului speciei, care niciodată nu trebuie să adoarmă, femeia trebuie să fie mai credincioasă trecutului, mai înţeleaptă, mai virtuoasă decât bărbatul, trebuie să-şi însuşească virtuţile de care depinde stabilitatea familiei şi viitorul neamului. În toate vremurile, aceasta este o chestiune de viaţă sau moarte”.