Sf Vasile cel Mare – Despre Căsătorie

Din “Lumină din Scripturi – ANTOLOGIE TEMATICA DIN OPERA SF. VASILE CEL MARE”

CĂSĂTORIA (cel doi una sunt)

„Într-adevăr, ce ar putea fi mai apropiat pentru un bărbat decât soţia lui, parcă chiar mai mult şi decât trupul lui propriu, încât ei nu mai sunt două trupuri, ci un singur trup ?„(Epistole, epistola 160, IV, în col. PSB, voi. 12, p. 350)

CĂSĂTORIA (încheierea casatoriei-conditii)

„Căsătoriile încheiate fără învoirea stăpânilor sunt desfrânări. Deci, atâta timp cât sunt în viaţă tatăl sau stăpânul lor, cei ce locuiesc laolaltă sunt vinovaţi, iar aceasta durează până când stăpânii lor vor aproba căsătoria.
Dacă stăpânii aprobă, căsătoria lor e valabilă”. (Epistole, epistola 199, XLII, în col. PSB, voi. 12, p. 407)
„Atât de mult vă potriveaţi întreolaltă, încât aveai impresia că uitându-te la unul vedeai ca într-o oglindă pe celălalt„. (Epistole, epistola 301, în col. PSB, voi. 12, p. 585)

CĂSĂTORIA (îndatoririle şi sarcinile celor căsătoriţi)

„Căsătoria este, de obicei, pentru oameni, motivarea antrenării lor în dorinţele, plăcerile şi grijile lumeşti. Căci nimeni nu poate descoperi o dorinţă mai puternică şi mai constrângătoare, existând în natura trupului, decât dorinţa bărbaţilor pentru femeie, sau a femeilor pentru bărbat; şi e chiar foarte natural, pentru că de la natură se tinde către naşterea descendenţilor. Ei bine, fiindcă are putere excepţională, căsătoria trebuie să poarte şi o sarcină mai grea. Căci nici chiar grijile care se întâmplă oamenilor pe neaşteptate nu sunt mai grele decât acelea care vin cu grămada din cauza căsătoriei, precum spune Sfântul Pavel, că, adică „cel căsătorit se îngrijeşte de cele ale lumii” (I Cor. 7, 33), fiind năpădit de griji.” (Constituţiile ascetice, Introducere, cap. I, în col. PSB, voi. 18, p. 469)

CĂSĂTORIA (ostenelile duhovniceşti ale celor căsătoriţi)

„Aşadar, tu care ai preferat căsătoria să nu insişti ca şi cum ai avea dreptul să îmbrăţişezi viaţa lumii. Căci pentru dobândirea mântuirii este nevoie de mai multe osteneli şi de pază după ce ai preferat să trăieşti în mijlocul curselor şi al tăriei puterilor răzvrătite şi ai în jurul tău excitările păcatelor şi trezeşti toate simţurile tale ziua şi noaptea către dorinţa lor. Să cunoşti, aşadar, că nu vei evita lupta împotriva celui răzvrătit, nici nu-1 vei învinge fără să-ţi asumi multe osteneli pentru observarea poruncilor evanghelice. Căci cum vei putea să refuzi lupta împotriva vrăjmaşului în timp ce trăieşti în tranşeul luptei ?” (Cuvânt ascetic (I), cap. II, în col. PSB, voi. 18, p. 62)

CĂSĂTORIA (îngăduinţa soţilor unul faţă de altul)

„Chiar dacă soţul ar avea o fire aspră şi sălbatică, soţia trebuie neapărat să-1 suporte şi nici o pricină să n-o facă să rupă unirea. Este pornit spre bătaie ? Dar îi e bărbat! Este beţiv ? Dar este unită cu el potrivit firii! Este aspru şi neplăcut ? Dar este mădularul tău şi cel mai de cinste dintre mădulare !” (Omilii la Hexaemeron, omilia a VlI-a, V, în col. PSB, voi. 17, p. 154)

CĂSĂTORIA (şi monahismul)

„… Iubitorul de oameni Dumnezeu, Care poartă grijă de mântuirea noastră, a împărţit viaţa oamenilor în două, adică în viaţa căsătoriei şi cea a fecioriei, aşa încât cel care nu poate să ducă lupta fecioriei să-şi ia în căsătorie femeie, cunoscând că i se va cere cuvânt (făgăduinţă) pentru cumpătare, sfinţenie şi asemănare cu sfinţii care aveau soţie şi au crescut copii.” (Cuvânt ascetic (I), cap. I, în col. PSB, voi. 18, p. 61)

CĂSĂTORIA (a doua)

„Căsătoria a doua este un leac împotriva desfrânării”. (Epistole, epistola 160, IV, în col. PSB, voi. 12, p. 350)

CĂSĂTORIA (a treia)

„în legătură cu cei care se căsătoresc a treia oară, sau de mai multe ori, cei vechi au hotărât acelaşi canon care se potriveşte comparativ la cei cu a doua căsătorie: un an (oprire de la împărtăşanie, n.tr.) pentru a doua căsătorie, cu toate că alţii spun doi ani. Cât priveşte pe cei cu a treia căsătorie, cei vechi îi opresc de la împărtăşanie trei ani şi chiar patru ani. De fapt, ei nu-i mai spun căsătorie acestei împreunări, ci poligamie sau mai curând un desfrâu continuu. De aceea a zis şi Mântuitorul către femeia samarineancă, care schimbase cinci bărbaţi: „acela care-l ai acum nu-ţi este bărbat” pentru că cei care au trecut peste limita căsătoriei a doua nu mai sunt vrednici în ochii lor să se numească bărbat ori soţie. Pentru cei care se căsătoresc a treia oară am primit obiceiul de afurisire pe cinci ani, nu din vreun canon, ci din urmarea celor primite mai înainte. Pe ei nu trebuie să-i oprim cu totul de la Biserică, ci să-i învrednicim de ascultare de doi ori trei ani şi după aceea să li se dea voie să stea împreună, dar de împărtăşirea binelui să fie încă opriţi, abia când vor arăta un rod oarecare de pocăinţă, abia atunci să se aşeze în locul împărtăşaniei”. (Epistole, epistola 188, V, în col. PSB, voi. 12, p. 377)

„Nu există lege privitoare la cea de a treia nuntă, din acest motiv cea de a treia căsătorie nu-i încheiată după lege. Desigur eu privesc asemenea practici ca întinăciune pentru Biserică. Dar nici nu arunc asupra lor osândă publică, de aceea le socotim mai de îngăduit decât desfrânarea propriu-zisă”. (Epistole, epistola 199, L, în col. PSB, voi. 12, p. 409)

CĂSĂTORIA (divorţul)

„Chiar dacă este bătută ori pentru că nu poate răbda bătăile, femeia trebuie să rabde mai vârtos decât să se despartă de soţ”. (Epistole, epistola 188, X, în col. PSB, voi. 12, p. 380)

„Dar nici cazul că soţul trăieşte în desfrâu n-a fost prevăzut de obiceiul bisericesc şi nici n-a fost rânduit femeii să se despartă de un soţ infidel, ci să rămână cu el din cauză că nu se ştie ce va urma. Căci „ce ştii tu, femeie, dacă îţi vei mântui bărbatul ?” (I Cor, 7, 16). De aceea, femeia care şi-a lăsat soţul şi s-a dus la altul este o adulteră, pe când cel părăsit este de iertat şi nici cea care vieţuieşte laolaltă cu unul ca acesta nu se osândeşte”. (Epistole, epistola 188, X, în col. PSB, voi. 12, p. 380)

„Femeia al cărei bărbat a plecat şi nu ştie unde se află, dacă se însoţeşte cu altul înainte de a se fi convins despre moartea lui, săvârşeşte adulter”. (Epistole, epistola 199, XXXI, în col. PSB, voi. 12, p. 406)

„Femeia părăsită de bărbatul ei trebuie, după părerea mea, să rămână aşa (nemăritată), pentru că Domnul a spus „oricine va lăsa pe femeia sa, afară de cuvânt de desfrânare, o face să săvârşească adulter”. Apoi, prin numirea ei de adulteră a exclus-o pe dânsa de la împreunarea cu alt bărbat. Cum poate fi acuzat ca pricină de adulter un astfel de bărbat, iar femeia care s-a numit de Domnul adulteră să fie nevinovată? (Matei 5, 32)”. (Epistole, epistola 199, XLVIII, în col. PSB, voi. 12, p. 409)
„Nu trebuie să se despartă bărbatul de femeie sau femeia de bărbat, decât numai pentru desfrânare sau dacă ar fi piedică spre evlavie.” (Regulile morale, reg. 73, în col. PSB, voi. 18, p. 187)

„Nu este îngăduit celui care şi-a lăsat femeia lui să se căsătorească cu alta, nici celei lăsate de bărbat să se căsătorească cu altul.

Matei: «Iar Eu zic vouă că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de vina de desfrânare, şi va lua alta, săvârşeşte adulter; şi cine s-a însurat cu cea lăsată săvârşeşte adulter» (Matei 19, 9).” (Regulile morale, reg. 73, în col. PSB, voi. 18, p. 187)

CĂSĂTORIA (sfaturi pentru o căsătorie reuşită)

„Căci comuniune perfectă de viaţă, după mine, există acolo unde nu mai sunt proprietari, contradicţiile de păreri au dispărut, iar orice tulburare şi contestare şi ceartă au fost îndepărtate, şi unde toate sunt comune; ini¬mile, cugetele, trupurile şi acelea prin care se hrănesc şi se îngrijesc trupu¬rile, comun este Dumnezeu, comun este tot ceea ce duce spre pietate, co¬mună este mântuirea, comune sunt luptele, comune sunt ostenelile, comune sunt coroanele, unde mulţi formează unul şi unul nu este singur, ci în mai mulţi.” (Constituţiile ascetice, cap. XVIII, I, în col. PSB, voi. 18, p. 500)