PASUL 10: Codependent’s guide to the twelve steps

Traducere din

Melody Beattie_ Codependent’s guide to the twelve steps

de catre voluntari ai Centrului de Formare si consiliere Sf Arhangheli Mihail si Gavriil Iasi

„Parcurg Pasul 10 tot timpul. Prea mult, cred. Să recunosc că greşeam a fost foarte, foarte dificil pentru mine la început. Acum, tot nu-mi place să fac accest lucru, însă o fac oricum.”
– Beth M.

PASUL 10

„SĂ CONTINUĂM SĂ NE FACEM INVENTARUL PERSONAL ŞI, CÂND AM GREŞIT, SĂ RECUNOAŞTEM CU PROMPTITUDINE.”

– Pasul 10 al Ghidului

Fiica mea şi cu mine ne certăm. Eu ripostez şi spun ceva nepotrivit.
Acest Pas mi-a permis să mă îndepărtez, să mă calmez, să-mi cer scuze şi să uit incidentul. De asemenea, îi dă fiicei mele permisiunea, pe măsură ce mă priveşte, să înţeleagă că nu sunt perfectă, că părinţii nu sunt perfecţi, iar ea nu trebuie să fie perfectă. Mi-a oferit o unealtă care să scoată la iveală umanitatea din mine şi prin care să mă hrănesc şi să mă iubesc în pofida acestui fapt – uneori datorită acestui fapt. Ne-a oferit şi mie şi fiicei mele o unealtă cu care să ne exprimăm umanitatea: cuvintele „îmi pare rău”.
Mă trezesc şi îmi dau seama că de o vreme nu mi-am mai simţit sentimentele. Mă doare tot corpul. Mă simt grea şi îngrijorată. Am pierdut legătura cu mine. Iarăşi am trecut pe pilot automat.
Acest Pas îmi dă permisiunea să accept starea curentă a lucrurilor şi să merg mai departe fără să mă învinovăţesc ori să-mi fie ruşine. Îmi dă permisiunea să nu mai fiu pe fugă, ci să mă întreb ce îmi trebuie şi că mă face să mă simt bine.
Luna decembrie se sfârşeşte şi începe ianuarie şi eu am şters tăbliţa pentru anul trecut dându-mi seama că am dat voie discordiei şi furiei faţă de o anumită relaţie să se transforme în resentimente. Mă simt folosită. Mă deranjează statutul relaţiei şi o să-mi schimb calea ca să evit acea persoană.
Acest Pas îmi dă permisiunea să accept cine sunt şi să îmi învăţ lecţia din relaţie.  Pot să cer călăuzire, ca apoi să am încredere în direcţia primită şi să dau voie sentimentelor vindecătoare să îmblânzească discordia. Până în februarie, relaţia şi-a reluat cursul firesc. Eu particip iarăşi la ea, de data asta cu noi graniţe. Am uitat trecutul, nu într-o manieră codependentă, ci de vindecare: i-am permis să mă înveţe ceea ce trebuia despre mine şi cum să am de-a face cu oamenii.
Mă simt prinsă în capcană într-o relaţie – nu am grijă de mine şi nu spun ce vreau şi ce am nevoie. Simt că pierd relaţia, că nu pot fi de încredere, că ceea ce vreau şi îmi trebuie nu e bine. Mă tem să nu rănesc sentimentele celuilalt. Mă tem de viitor.
Acest Pas îmi dă permisiunea să remarc şi să accept că nu sunt stăpână pe puterea mea. Îmi dă permisiunea să încep să fac asta, fără să mă judec pe mine ori pe altcineva.
Când nu mai dau voie sentimentelor să se manifeste, că nu mai deţin controlul asupra puterii mele, când mă comport necorespunzător, când neg, când încerc să controlez altă persoană sau îi permit altcuiva să mă controleze, când furia se agravează în resentimente, când mă tem să îmi privesc temerile cu sinceritate, când devin prea aspră ori mă critic prea mult pe mine ori pe altcineva, acest Pas îmi spune că este în regulă. Sunt bine şi pot să merg înainte, având grijă de mine tot timpul fără să-mi fie ruşine de mine.
Acest Pas pune îmi pune la îndoială cea mai mare, mai predominantă şi uneori cea mai problematică idee a mea despre mine: că trebuie să fiu perfectă – mai ales acum că mă vindec.
Îmi era teamă de acest Pas. Am crezut că presupunea realizarea un inventar zilnic al meu critic, judiciar, căutând fără frică şi concentrându-mă asupra punctelor negative, defectelor şi a lucrurilor pe care le făceam greşit.
Mă pricepeam la asta. Nu aveam nevoie de un Pas ca să mă ajute să fac asta.
Acum am o viziune diferită asupra acestui Pas. E o unealtă care-mi permite să continuui să fiu conştientă de mine, în loc să mă concentrez asupra altora. E şi o unealtă care mă ajută să mă tratez cu grijă şi cu acceptare. Parte din a avea grijă de mine şi a mă respecta înseamnă că sunt liberă să am grijă de mine în raport cu alţii într-o manieră sănătoasă – să recunosc că am greşit şi să-mi cer scuze, ori să fiu stăpână pe puterea mea.
Acest Pas îmi dă permisiunea să identific când mă înfurii pe mine din nou sau când încep să îmi neglijez sentimentele şi nevoile. Îmi permite să eliberez furia şi să merg înainte în a mă iubi.
Acest Pas îmi dă libertatea de a recunoaşte prompt când am părăsit calea, aşa încât să revin pe traseu cu programul de auto-îngrijire.
Acest Pas înseamnă şi că sunt liberă să îmi acord în fiecare zi câteva minute şi să mă concentrez asupra şi să mă bucur de lucrurile bune pe care le-am făcut, apoi să mă simt bine.

CONTINUAŢI SĂ VĂ FACEŢI INVENTARUL PERSONAL

„Cu concentrarea superficială  pe care o ai, e de mirare că ai vreodată o zi proastă”, a remarcat cândva soţul meu.
Intenţionase ca remarca lui să fie amuzantă; fusese şi profundă dacă o analizam în profunzime. Înainte să mă vindec de codependenţă, aveam strania abilitate de a mă concentra intens asupra exteriorului: ce făceau alţii, ce nu făceau, ce încercau să-mi facă, ce-mi făcuseră şi cât de bine m-aş simţi dacă ar face altceva.
Gândul că alţii îmi controlau cumva calea vieţii şi că puteau să mă facă să mă simt mai bine ori diferit era o iluzie. Şi am învăţat asta pe calea cea mai dură: atingând pragul de jos al codependenţei mele.
Dacă ne-am făcut treaba pe parcursul acestor Paşi, am trecut prin acest fel de gândire. S-ar putea să fi revenit  la aceste gânduri când şi când, însă acum ştim ce facem şi ştim că e o iluzie. Mulţi dintre noi şi-au început recuperarea din pricină că persoana pe care o iubeam făcea sau nu ceva. Am intrat în acest program din pricina acestui mod de gândire. Apoi, Pasul 1 ne-a ancorat într-un mod nou de gândire, de a aborda viaţa, pe ceilalţi şi pe noi înşine.
Până când vom fi ajuns la Pasul 4, vom fi pregătiţi să ne concentrăm în interior. Vom fi gata să începem căutarea spirituală. Începem să aruncăm o privire la noi înşine şi ce se întâmplă cu noi. Ne uităm cum reacţionăm din obişnuinţă la viaţă, în loc să ne concentrăm la ceea ce se întâmplă cu alţii.
Procesul prin care am trecut în Paşii 4 şi 5 ne-a dus într-un tur de auto-curăţire. Am încredinţat viaţa şi voinţa noastră în mâinile lui Dumnezeu, aşa cum l-am înţeles noi pe Dumnezeu. Apoi am curăţat ambalajul pe care l-am întors în afară.
Ni s-a dat apoi acest Pas, un Pas de mentenanţă, să ne ajute să continuăm acest proces de cercetare în interior. Acest Pas nu ne cere să ne ţinem după noi înşine cu un ciocan şi o daltă. Nu ne spune că trebuie să ne trăim viaţa punându-ne sub un microscop, supraveghind supravigilenţi tot ce facem şi spunem, aşteptând cu răsuflarea la gură să ne criticăm şi să ne pedepsim.
Ne dă permisiunea să fim conştienţi de noi şi când greşim să recunoaştem şi să rezolvăm această situaţie cu promptitudine.
Care sunt „greşelile” pe care le căutăm şi le recunoaştem prompţi?
Vrem să căutăm greşelile pe care le facem altora, cele care sunt uşor de descoperit şi justificat. Trebuie să urmărim orice conduită personală care e mai slabă decât ceea ce aşteptăm în mod rezonabil de la noi.
Aici vor fi incluse manifestări necorespunzătoare de furie şi mânie, comportamentul nepotrivit când suntem furioşi, resentimentele păstrate multă vreme, controlul, manipularea şi să ne folosim de oameni, minciuna, aşteptarea ca ceilalţi să umple „golul din suflet”, sau orice alt comportament care nu primeşte propria noastră aprobare.
Când vom şti că nu ne-am comportat când se cuvine? Dacă ne-am făcut treaba, dacă am curăţat epava vinovăţiei meritate şi nemeritate din trecut, dacă am parcurs aceşti Paşi pe cât de bine am putut, vom şti.
Chestiunea ne va atrage atenţia.
Vom fi experimentat suficientă linişte ca să putem recunoaşte neliniştea şi suficientă călăuzire ca să ştim cum să ne găsim calea să ieşim din încurcătura în care ne-am putea afla. Vom şti că putem avea încredere să ne abandonăm şi să ne dăm voie să fim ghidaţi pe calea bună a conduitei, fie că asta înseamnă să spunem că ne pare rău ori să încercăm calea unui comportament schimbat faţă de altă persoană.
Am învăţat că mă pot baza doar pe sentimente ca să realizez acest Pas. S-ar putea să mă simt vinovată şi când nu am greşit cu nimic, ori când fac lucuri bune pentru mine: cum ar fi să mă joc, să mă distrez, să-mi exprim sentimentele şi să spun ce vreau şi ce trebuie. Uneori nu mă simt vinovată în legătură cu acţiuni pe care în mod legitim trebuia să le corectez: mă simt apărată şi protejată.
Acest Pas ne cere să continuăm procesul de folosire a intelectului, înţelepciunii şi inteligenţei de vindecare ca să ne evaluăm şi să ne inventariem. Vrem să avem încredere în sentimentele noastre, însă trebuie să facem apel şi la intelect, ca să nu ne pierdem în imensitatea vinei nemeritate şi a apărării.
Putem să ne gândim. Cu noile noastre puncte de vedere despre interiorul noastru putem să aruncăm o privire la noi în fiecare zi şi cu iubire să ne dăm seama de ce avem nevoie ca să avem grijă de noi.

SĂ RECUNOAŞTEM CÂND AM GREŞIT

Deseori, am descoperit că asumându-mi simplu responsabilitatea, apoi cerându-mi scuze pentru comportamentul meu este suficient să rezolv problemele care apar. Cuvintele „am greşit şi-mi pare rău” sunt atât de vindecătoare. Să fiu capabilă să primesc şi să ofer aceste cuvinte, apoi să trec peste un incident, este unul dintre multele daruri care mi-au fost oferite în acest proces numit vindecare.
Pe măsură ce mă maturizam mi-am petrecut mare parte din viaţă pedepsind oamenii. Dacă aflam o indiscreţie, o spuneam mai departe şi o foloseam împotriva acelei persoane iar şi iar – uneori ani de zile. Nu-mi scăpa nimic niciodată.
Devenisem o persoană care pedepsea. Dacă cineva mă dezamăgea sau nu făcea ceea ce credeam eu că ar trebui să facă, nu mă opream doar la a mă înfuria. Insistam asupra acestui fapt şi pedepseam. Şi iarăşi pedepseam.
În acelaşi fel mă tratam şi pe mine când greşeam ceva.
Stăteam departe de iubirea şi dragostea pe care mi le puneau la dispoziţie relaţiile şi viaţa. Nu ştiam cum să accept, cum să iert şi cum să mă hrănesc spiritual. Nu ştiam cum sau când să îi accept şi să-i iert pe alţii.
Încercam să-i iert pe alcoolici pentru că beau când încă îmi permiteam să fiu victima băuturii lor. Substituiam iertarea şi negarea cu acceptarea şi realitatea. Încurcasem conceptele.
Acum învăţ cum să accept şi să ofer scuze, apoi să trec peste evenimente. Înţeleg şi că întotdeauna, dar întotdeauna, asta înseamnă să-mi analizez sentimentele şi să accept realitatea. Învăţ că sentimentele mele sunt o parte importantă a realităţii.
Ani de zile, când mă simţeam rănită sau furioasă, alergam la Dumnezeu şi îi ceream să mă ierte. Îmi era ruşine şi mă pocăiam pentru că mă simţeam furioasă şi rănită – pentru că simţeam. „Doamne, iartă-mă, am păcătuit” era motoul meu de fiecare dată când aveam câte-un sentiment dezbinant faţă de altcineva. Mă uitam la mine şi la sentimentele mele ca la ceva din exterior, separate de Sinele meu Superior.
Apoi mă simţeam nedumerită şi vinovată când sentimentele nu dispăreau. Când cealaltă persoană se comporta la fel, sentimentele mele rămâneau neschimbate.
Mi-a trebuit mult timp – mai învăţ şi acum această lecţie – să realizez că sentimentele mele sunt adesea modul în care Sinele meu Superior îmi vorbeşte şi încearcă să-mi atragă atenţia legat de o lecţie pe care trebuie să o învăţ. Acea lecţie poate fi stabilirea unor noi limite, să deţin controlul asupra puterii mele, ori să învăţ ceva despre mine şi relaţiile mele. Sentimentele mele nu sunt întâmplătoare. Ele sunt o parte importantă din mine, din viaţa mea şi la ceea ce trebui să acord atenţie.
Cel puţin acestea vor fi pe deplin trăite înainte de a merge înainte. Viaţa, şi Sinele meu Superior, deseori mă vor mototoli succesiv în circumstanţe asemănătoare, concepute să provoace o anumită emoţie. Obişnuiam să cred că nesimţind emoţia era ceea ce se aştepta de la mine. Acum învăţ să mă predau cu o uşurinţă şi o demnitate mai mari emoţiei ca parte necesară şi importantă a experienţei.

SĂ CONTINUĂM SĂ NE IUBIM PE NOI ÎNŞINE

Există o altă zonă din viaţa noastră în care inventarierea ar putea să conducă la descoperirea răului care cere recunoaşterea promptă. Această zonă este cea a răurilor pe care ni le facem singuri. Nerecunoaşterea şi trăirea propriilor sentimente, nestabilirea de limite pe care trebuie să le impunem, neacordându-ne atenţie, neavând încredere în noi, nerespectându-ne, neascultându-ne – acestea sunt răurile care au nevoie de o atenţie imediată.
Fiind furioşi pe noi înşine şi pedepsindu-ne este şi acesta un rău.
Auto-neglijarea este un rău.
Auto-neglijarea devine o obişnuinţă pentru cei care au trăit mulţi ani practicând codependenţa. E mult mai uşor pentru mine, în orice situaţie, să-mi zăvorăsc emoţiile şi să mă neglijez decât să mă valorez şi să am încredere în mine şi în emoţiile mele. Asta trebuie să supraveghem în inventariile noastre.
Faptul că suntem acaparaţi în procesul de îngrjire, de concentrare asupra altei persoane, neglijându-ne propriile emoţii şi nevoie poate fi un alt răspuns instinctiv pe care trebuie să-l supraveghem.
Încercarea de a controla cursul relaţiilor, în loc să le dăm voie să se desfăşoare şi să evolueze de la sine în proces este un alt comportament pe care trebuie să-l monitorizăm.
Faptul că nu suntem sinceri emoţional legat de nevoile şi dorinţele noastre – cu noi şi cu alţii – este o greşeală.
Uitând şi neglijând să ne tratăm cu o atitudine de grijă este un aspect pe care s-ar putea să vrem să-l supraveghem.  Deseori, răspunsul nostru iniţial la o situaţie dată este să fim aspri, exigenţi, critici şi să ne fie ruşine de noi. Asta, prieteni, înseamnă să ne facem rău.
E posibil să anticipăm refuzul când acesta nu e pe cale să survină. E posibil să cădem în capcana vechilor noastre credinţe: că suntem de neiubit, incompetenţi şi nemeritorii. Aceste vechi credinţe sunt răuri pe care ni le facem nouă şi ne pot afecta relaţiile.
S-ar putea să fim acaparaţi de firicile noastre şi să uităm cum să lăsăm pacea şi încrederea să ne controleze vieţile. Şi acesta e un rău.
Ori de câte ori ieşim de pe făgaşul existenţei noastre pe care am descoperit-o, e timpul să parcurgem acest Pas şi să-i dăm voie să ne redreseze din nou pe traseu.
Nehrănind şi neavând grijă de copilul din noi este un rău. Privind la alţii, în loc să privim la noi ca să avem grijă, să protejăm, să hrănim acel copil înfricoşat şi în nevoie este un rău care ne duce la gesturi disperate şi codependente în relaţiile şi în vieţile noastre.
Revenind la stilul de viaţă plin de privaţiuni şi martirizant este un rău. Permiţând altora să ne controleze şi pe noi şi vieţile noastre este un rău.
Ne facem griji iarăşi? Încercăm din nou să controlăm ceea ce nu putem? Substituim controlul pentru a deţine puterea noastră de a avea grijă de noi în orice situaţie? Ne temem iarăşi şi ne este ruşine? Reacţiile noastre faţă de alte persoane au la bază frica şi ruşinea? Facem prea mult tam-tam pe seama altora şi a lucrurilor pe care nu le putem controla? Am intrat într-un rol de putere cu cineva care reacţionează şi încearcă să ne forţeze mâna? Noi ne agăţăm prea strâns?
Ne dăm voie să simţim? Să simţim furia?
Facem lucruri care ne ne fac să ne simţim bine?
Suntem sinceri cu ceilalţi şi stabilim limitele necesare? Suntem în legătură cu noi înşine? Suntem sinceri cu noi înşine? Avem încredere în noi şi în Sinele nostru Superior? Ştim clar ce vrem şi ce ne trebuie?
Acestea sunt punctele pe care trebuie să le supraveghem în inventarul nostru. Dacă scoatem la iveală răul, îl recunoaştem cu promptitudine faţă de noi înşine. Deseori ne ajută să vorbim cu altcineva şi să împărtăşim ce se întâmplă. Nu ne face rău nici dacă-I povestim lui Dumnezeu. Să ne expunem şi să fim vulnerabili este comportamentul pe care l-am învăţat în Pasul 5.
De fiecare dată când vechile sentimente de neajutorare şi victimizare revin în procesul de vindecare, ne facem singuri rău. Trebuie să recunoaştem acest lucru imediat, să ne asumăm responsabilitatea şi să devin stăpâni pe situaţie în raport cu alţii.
Nu suntem victime, nu mai suntem, iar acest Pas ne garantează că nu va trebui să mai fim niciodată.
Mulţi dintre noi şi-au trăit vieţile judecându-le tot timpul şi încercând să fie perfecţi. Ne-am judecat pe noi înşine şi pe alţii. Dacă am greşit, sistemul defensiv a fost înălţat şi am încercat să negăm rolul jucat temându-ne că nu vom fi demni de ceilalţi dacă nu eram perfecţi. Ne-am folosit de greşelile noastre pentru a ne realimenta furia şi resentimentele faţă de noi înşine, în acelaşi fel cum poate am făcut-o faţă de alţii.
Acest Pas ne spune că a face greşeli e un lucru aşteptat şi anticipat. Cele mai bune şi mai importante lecţii ale mele vin din acţiunile mele mai puţin perfecte.
Învăţ treptat că perfecţiunea înseamnă să-mi dau voie, fără să mă judec, să fiu cine sunt şi unde sunt astăzi şi apoi să-mi răspund responsabil, dar cu dragoste şi fără să-mi fie ruşine: auto-acceptarea redată cu o uriaşă doză de iubire faţă de propria persoană.
Am învăţat că nu trebuie să ne fie frică că dacă greşim calea, nu trebuie să ne iubim şi să ne acceptăm pe noi înşine. Indiferent în ce situaţie mă găsesc, parcurgând acest Pas cu iubire şi o atitudine de grijă faţă de propria persoană, pot să îmi găsesc calea. Fiindu-mi ruşine de mine, neacceptându-mă şi neavând încredere în mine nu ajung nicăieri.
Parcurgând acest Pas, deseori descopăr că circumstanţele sunt în favoarea binelui. Îmi sunt benefice. Mă învaţă ceva. Mă ajută să cresc şi să învăţ.
O cale prin care parcurg acest Pas este să-l folosesc ca să mă afirm. De exemplu, dacă mă tem de o anumită situaţie, îmi accept frica, apoi pun pe hârtie o afirmaţie care contracarează frica. Pe măsură ce devin conştientă de vechile credinţe de care mă agăţ – credinţe negative, credinţe prin care mă înfrângeam singură – scriu afirmaţii, după cum e cazul, ca să contracarez aceste credinţe.
Folosesc acest Pas şi ca să-mi amintesc că trebuie să am grijă de mine.

VREMEA INVENTARIERII

Unele persoane aflate în procesul vindecării preferă să parcurgă acest Pas în fiecare noapte. După ce au încheiat seara, trec în revistă ziua care a trecut şi conduita lor. Dacă apare ceva în timpul acestei evaluări, fac o notă în mine ca să rezolve acest lucru. Asta presupune să înfrunte sentimentele, să fie sincer cu cineva, să spună cuiva că-i pare rău sau să revanşeze faţă de propria persoană. S-ar putea să fie nevoie să revenim la alt Pas ca să ne ajute în inventariere. Dacă vom fi deschişi, vom şti ce să facem. Am început un proces în care putem avea încredere, un proces care ne va susţine continuu în evoluţia noastră. Acest program şi aceşti Paşi nu ne vor abandona.
Unora ne place să parcurgem acest Pas dimineaţa, în timpul acelor momente liniştite dinaintea agitaţiei de pe parcursul zilei. În aceste momente suntem deschişi şi receptivi la sentimentele noastre. Poate ne vom întreba: „Ce se întâmplă cu mine? Ce trebuie să fac să am grijă de mine cu iubire şi responsabil?” Apoi ne ascultăm şi ne răspundem.
Alte persoane parcurg acest Pas într-o manieră mai relaxată, cu credinţa că dacă îşi fac programul, ţin legătura cu alte persoane în vindecare şi încearcă să rămână pe traseu, acest Pas îi va găsi când va fi nevoie.
„Încerc să fiu conştientă”, spune Joan. „Nu pot să spun că parcurg Pasul 10 în fiecare zi, însă vorbesc cu sponsorul meu de 3 ori pe săptămână şi o ţin la curent cu tot ce se întâmplă în viaţa mea. Îi spun drept când greşesc, chiar dacă nu o fac faţă de nimeni altcineva. Tot nu-mi amintesc să verific lucrurile cu Sinele meu Superior, însă ştiu că poţi ajunge la această pace. Caut răspunsurile mărunte. Accept lucrurile. Permit lucrurilor care nu sunt în plan să se întâmple.”
Am învăţat acest lucru despre mine şi despre recuperare: Când vine vremea ca un lucru să-mi atragă atenţia, nu trebuie să mă îngrijorez. Lecţia nu va dispărea. Va continua să se prezinte până când o voi învăţa. Într-un mod natural, analiza interioară a propriului sine ne va dezvălui pe noi nouă înşine.

SĂ NE UITĂM ŞI LA CEEA CE E BUN

În timp ce suntem ocupaţi cu propria inventariere, e posibil să fim preocupaţi şi de ceea ce facem corect. Pasul 10 spune: „Continuaţi să vă faceţi inventarul personal şi când (sublinierea îmi aparţine) am greşit, să recunoaştem imediat.” Nu spune să ignorăm ce am făcut bine ori ceea ce e bun în viaţa noastră. Spune să continuăm să ne inventariem.
Când ne inventariem, putem să ne uităm după multe lucruri. Putem să scoatem la suprafaţă sentimente de care fugim. Putem să ne uităm după stima de sine prea mică şi modalitatea inadecvată de a ne târî înapoi. Putem să căutăm revenirile la vechile moduri de a gândi, simţi şi de a ne comporta. Putem să căutăm acele acţiuni care ne dereanjează cu adevărat, pe care le-am îndreptat către alţii şi putem să ne revanşăm prompt.
Însă o parte importantă a inventarului nostru se poate concentra asupra a ceea ce facem bine şi a ceea ce ni se întâmplă şi există bun în jurul nostru.
Nu e o treabă grea. Face parte din vindecarea noastră. Parte din codependenţa noastră este concentrarea obsesivă asupra a ce e rău, ce merge prost şi ce am putea face greşit. Comportamentul vindecător cu care îl înlocuim este să învăţăm să ne concetrăm şi să dăm atenţie la ce e bun, ce merge bine şi la viziunea pozitivă cum lucrurile merg şi bine în viaţa noastră.
S-ar putea să lucrăm la fel de greu, ori mai greu, la a ne concentra asupra a ce e bine ca în procesul dezvălurii a ceea ce greşim.
Cercetaţi fără teamă, cu un ochi iubitor, pozitiv. Ce am făcut bine astăzi? Am stat drepţi şi am analizat un sentiment? E posibil să o fi făcut cu stângăcie, dar am făcut-o? Ne-am gândit la un Pas vreodată, în timpul unei crize? Astăzi am făcut ceva diferit decât am fi făcut-o am un an sau doi? Cât de puţin diferit? Ne-am dus la cineva şi ne-am dat voie să fim vulnerabili?
Am început să ne fie ruşine să gândim negativ, apoi am devenit conştienţi de asta şi ne-am redresat? Am făcut ceva drăguţ, amabil şi cu dragoste pentru noi înşine? Am făcut ceva pentru cineva şi ne-am simţit bine?
Ne-am făcut treaba bine? Am avut o abordare pozitivă într-o zi proastă? Am exersat gratitudinea ori acceptarea? Ne-am asumat un risc, am fost stăpâni pe propria putere, am impus o limită, am accentuat o limită? Am vorbit sincer şi deschis cu cineva şi ne-am simţit un pic mai apropiaţi, stabilind legătura dintre noi şi altă persoană? Am fost stăpâni pe noi într-un mod care ne-a făcut bine? Ne-am asumat responsabilitatea faţă de propria persoană într-un mod în care nu s-a întâmplat până acum?
Ne-am făcut timp să ne rugăm ori să medităm? Am avut încredere în Dumnezeu? Am vorbit cu Dumnezeu şi I-am încredinţat lucruri?
Am lăsat pe cineva să facă ceva pentru noi? Am fost prinşi în problemele altcuiva, apoi ne-am detaşat? Ne-am continuat rutina zilnică, când tot ceea ce ne doream să facem e să stăm deoparte şi să ne facem griji obsedante?
Ne-am ascultat pe noi, am avut încredere în noi şi am văzut cât de bine ne-a făcut? Am stat deoparte când cineva a încercat să ne manipuleze şi să ne controleze? Ne-am afirmat? Ne-am iubit în loc să ne criticăm? Am exersat iubirea de sine în orice fel? Am mers la o întâlnire, am citit o meditaţie, ori ne-am gândit la un concept de vindecare, chiar şi pentru un scurt moment?
Să ne uităm la ceea ce am făcut corect. Să ne uităm la ceea ce am făcut bine. Să ne luptăm pentru conştiinţa de sine fără să devenim excesiv de vigilenţi. Dacă am greşit ceva, să acceptăm şi să mergem mai departe. Dar să căutăm şi ce am făcut bine.
Indiferent unde am fi, cine am fi, sau ce am face, chiar şi în cele mai proaste zile ale noastre – mai ales atunci – putem să găsim un lucru pe care l-am făcut corect, ceva bun legat de noi şi de vieţile noastre şi cu care să ne legăm. Putem găsi ceva faţă de care să avem speranţă, ceva pe care abia îl aşteptăm. Putem să ne concentrăm realist asupra unei viziuni despre ce e şi ce ar putea fi bun în viaţa noastră.
Există loc în realitate şi vindecare pentru „ce e bine”. Identificând aspectele negative şi problemele ne va ajuta să le rezolvăm. Sporind binele ne va ajuta şi să ne dezvoltăm. Putem să ne spunem nouă, altora şi lui Dumnezeu ce apreciem la cealaltă persoană, la noi şi la viaţă.
Putem să renunţăm să nu mai fim aşa de critici faţă de propria persoană şi de alţii. Putem să căutăm ce e bun.

SĂ MENŢINEM STIMA DE SINE

Acesta este pasul prin care ne continuăm stima de sine şi autoresponsabilitatea. În alţi Paşi, am început procesul autoinvestigării, în loc să ne concetrăm asupra altora. Acest Pas ne încurajează să ne menţinem pe acelaşi drum. Nu trebuie să-l folosim ca pe o unealtă strictă prin care ne controlăm şi ne comportăm perfect. Putem să-l folosim în schimb ca pe o ancoră, să ne menţinem ancoraţi în noi înşine şi în propriul proces de dezvoltare.
Ne putem permite nouă înşine să trăim şi să avem încredere în lecţiile care ni se dezvăluie, când vine timpul, când suntem pregătiţi, când Sinele nostru Superior este pregătit. Uneori lecţia înseamnă un comportament nou asupra căruia trebuie să lucrăm. Alteori un obicei vechi care s-a furişat iarăşi în noi.
Uneori trebuie să rezolv un incident, să închei socotelile cu o persoană, ori cu mine, şi să îmi revizuiesc comportamentul. Uneori uit să practic un principiu simplu cum ar fi recunoştinţa sau detaşarea – principii care pot determina calitatea vieţii mele zilnice.
Unele persoane descoperă că parcurgând acest Pas dă la iveală noi probleme şi domenii asupra cărora trebuie să lucrăm – cum ar fi autoinvestigaţiile sau dependenţele cărora trebuie să începem să ne adresăm. Uneori acest Pas ne oferă o viziune nouă despre o relaţie prezentă sau trecută ori despre existenţa noastră.
Rugăciuena care mă ajută pe mine este aceasta: Arată-mi, Doamne, ce trebuie să învăţ. Călăuzeşte-mi creşterea spirituală şi călăuzeşte-mă şi pe mine.
Acesta este Pasul care include imperfecţiunile noastre şi imperfecţiunile şi umanitatea altora. Este un vehicul prin care învăţăm să iubim pe alţii şi pe noi necondiţionat. Să nu-l parcurgeţi cu frică, ci cu încrederea că suntem în locul potrivit al existenţei noastre, al recuperării şi al relaţiilor.
Dorinţa noastră de a ne recunoaşte prompt greşelile va spori – indiferent că acele greşeli sunt faţă de noi ori alţii – pentru că vom afla că procedând astfel ne vom găsi pacea. Neliniştea şi discordia sunt adesea semne că trebuie să parcurgem acest Pas şi să căutăm în noi. Aveţi încredere că răspunsul va veni.
Aveţi răbdare cu voi şi cu alţii pe măsură ce vă străduiţi să mergeţi înainte în acest proces de creştere, schimbare, viaţă şi vindecare. Fiţi răbdători pe măsură ce vă luptaţi să identificaţi problemele şi care a fost rolul vostru în acestea. Fiţi deschişi la răspunsuri pentru că vor veni.
Salutaţi introspecţiile. Putem să avem încredere unde ne duce acest proces. Putem să avem încredere în ce se întâmplă şi unde ne aflăm în acest proces. În noi se schimbă ceva, ceva important – fie că suntem într-un moment al schimbării calm ori unul dramatic şi intens.
Nu trebuie să controlăm acest proces. Îl lăsăm liber şi îi permitem să se întâmple. Parcurgând acest Pas, tot ceea ce trebuie să ştim legat de grija faţă de propria persoană ne va fi dezvăluit.
Odată ce am parcurs toată calea până la Pasul 10, putem să ne menţinem şi să sporim stima de sine parcurgând regulat acest Pas. El încorporează procesul prin care am trecut în Paşii 4 până la 9. Înseamnă că parcurgem acest proces încă o dată, după cum e nevoie, ca să ne menţinem pe traseu.
Nu parcurgem acest Pas că să ne pedepsim sau să ne diminuăm. O facem ca să păstrăm armonia în relaţiile noastre cu noi înşine şi cu alţii. Îl parcurgem ca să rămânem pe drumul bun. Nu proiectăm acest Pas asupra altora: ne inventariem pe noi – gândurile noastre, sentimentele, acţiunile şi traseele parcurse.
Când călcăm alături, când apare o problemă pe care trebuie să o rezolvăm, acum ştim cum. Identificăm problema. Vorbim cu cineva despre ea. Suntem sinceri şi nu defensivi, temători sau ruşinaţi. Acceptăm ce s-a întâmplat şi ne asumăm responsabilitatea pentru rolul pe care l-am avut noi. Apoi dorim să ne revanşăm corespunzător şi dăm uitării problema.
Acest proces prin care ne menţinem pe traseu poate deveni un obicei la fel ca acţiunile noastre de supravieţuire de pe vremuri. Data următoare când facem ceva care ne deranjează nu trebuie să ne irosim energia cufundându-ne în ruşine. Data următoare când suntem prinşi într-un comportament vechi, chiar când ştim mai bine, nu trebuie să ne pedepsim. Putem să parcurgem Pasul 10: să-l identificăm, să vorbim despre el, să ne revanşăm cu promptitudine, indiferent că aceasta presupune să ne corectăm cursul vieţii proprii ori al altora. Lăsaţi procesul să se întâmple. Şi mergeţi înainte în viaţă cu iubire faţă de voi şi faţă de alţii.
Să recunosc că greşeam în felul în care mă purtam cu mine sau cu alţii a fost dificil pentru mine. Simţeam că stima de sine consta în faptul de a avea dreptate tot timpul. Această atitudine nu lăsa loc pentru prea multă dezvoltare sau stimă de sine.
Acum când învăţ cum să mă simt bine în pielea mea, îmi este mai uşor să-mi recunosc greşelile. Sunt mai deschisă, vulnerabilă, umilă faţă de acest proces de creştere şi recuperare. Îmi e dificil să conştientizez un nou comportament asupra căruia trebuie să lucrez. Înghit în sec în continuare şi mă gândesc de două ori înainte să mă scuz. Trebuie să lupt cu sistemul de apărare şi cu mândria mea. Nevoia mea de a fi perfectă, de a avea dreptate există şi acum în fundal încercând să se facă auzită.
Acest Pas, acest program, mă învaţă că nu trebuie să ascult la acest mesaj vechi. Pacea mea, bucuria, iubirea pentru mine şi pentru alţii vin când mă voi accepta. Va veni când îmi voi da voie să fiu onestă, deschisă şi responsabilă faţă de cei pe care-i iubesc, cu care lucrez şi cu care intru în contact. Va veni când voi fi responsabilă faţă de nevoile mele şi faţă de mine.
Iubirea şi stima de sine revin când mă adresez cu promptitudine greşelilelor făcute mie şi altora.
Acest Pas îmi dă permisiunea să fiu eu şi să fiu imperfectă. Îmi dă permisiunea să mă iubesc şi să mă îngrijesc şi să mă concentrez asupra a ceea ce e bun în viaţa mea. Îmi permite să fiu o fiinţă vulnerabilă în relaţiile cu alte fiinţe umane vulnerabile. Îmi permite să mă iert. Şi m-a învăţat multe despre a-i ierta şi pe alţii.
Ţese conceptul de iertare şi acceptare în viaţa mea zilnică. Acest Pas mă învaţă să-i iubesc pe alţii şi pe mine necondiţionat – şi totuşi să-mi asum responsabilitatea faţă de propria-mi persoană.
Nu trebuie să fim perfecţi şi să avem dreptate. Acum putem să spunem: „Am greşit şi-mi pare rău” şi nouă şi altora.
Acest Pas ne dă permisiunea să fim sinceri legat de cine suntem. Putem să abordăm lucrurile pe măsură ce apar. Îl folosim regulat ca să creştem şi să menţinem sentimentele bune pe care le-am descoperit.

ACTIVITĂŢI

1.Cum îţi continuui procesul de conştientizare de sine şi inventariere? Te ocupi de revizuire în fiecare zi dimineaţa sau seara? Sau dai voie introspecţiilor tale să survină natural în timp ce treci prin viaţă şi prin procesul de vindecare? Combini tacticile? Care funcţionează cel mai bine în cazul tău?
2.Când a fost ultima oară când te-ai surprins făcând un lucru de care nu te simţeai bine? Te-ai ocupat prompt de chestiune?
3.Fie zilnic, fie săptămânal, obligatoriu găseşte un lucru din viaţa ta ori o idee despre tine care sunt bune. Afirmă acel lucru bun până când se cufundă în tine şi devine realitate. Străduieşte-te să găseşti un lucru care-ţi place la o persoană importantă pentru tine, apoi asumă-ţi riscul de a-i spune acelei persoane.
4.Supraveghează modurile în care frica, furia şi resentimentele apar în viaţa ta. Urmăreşte credinţele care stau la baza acestor sentimente. Urmăreşte căile prin care furia faţă de sine influenţează furia şi comportamentul faţă de alţii şi de tine.
5.Care este afirmaţia pe care tu şi copilul din tine are cea mai mare nevoie în viaţă acum? Ai nevoie să-ţi spui că totul e bine, că poţi să o laşi mai moale şi să îţi acorzi timpul necesar? Ai nevoie să-ţi promiţi că vei avea grijă de tine şi te vei proteja într-o anumită relaţie? Care este frica sau ideea care te deranjează cel mai mult în prezent legat de tine în viaţa ta? Te confrunţi cu o situaţie stresantă sau care îţi produce teamă? Simţi că un anumit lucru nu e cum se cuvine? Compune o afirmaţie iubitoare, hrănitoare care să vă ajute şi pe tine şi pe copilul din tine să ştiţi că viaţa va fi frumoasă.