Ma bucura nespus aceasta reintalnire cu dumneavoastra in aceasta sala dupa un an aproape cred si ma bucura in acelasi timp tema asupra careia vom dialoga in aceasta seara desi marturisesc ca ma inspaimanta totusi pentru ca este una din temele fundamentale, una din problemele esentiale care privesc existenta noastra. As vrea sa va propun un dialog dupa ce mai intai conform uzantelor voi expune cateva din gandurile mele asupra temei. Înainte de toate insa v-as ruga sa aveţi cu mine in aceasta seara un partener de dialog mai intai de toate in calitatea mea de familist, vin in fata dumneavoastra ca un familist convins, in al doilea rand, nu ca importanta, desigur ca preot si teolog. Nu cred ca exista diferente de abordare care sa vina din aceasta dubla calitate a mea, numai nuante, ca sa zic asa sau motivatii diferite. Problema familiei, adica a insotirii barbatului cu femeia imi este foarte la suflet si simt ca este una din realitatile ultime ale existentei noastre.
Mai intai insa contextul in care ne-am propus aceasta discutie si acest dialog. Stiti ca motivul imediat care a determinat pe studentii din ASCOR sa planifice aceasta tema a fost tulburarea din zilele din urma in legatura cu faimoasa lege sau modificare a legii privind homosexualii. Aceasta este o motivatie imediata, pentru ca vom vedea pe parcursul discutiilor noastre ca tema familiei este afectata in mod direct de faimoasa tema sau problema a homosexualitatii.
In al doilea rand cred ca sunteti in cunostinta de cauza, nu stiu daca organizatorii au avut in cunostinta si acest motiv, cred ca sunteti in cunostinta de cauza ca anul acesta, 1994 a fost declarat pe plan international an al familiei. Desigur, nu ne inscriem in ceea ce s-ar putea numi manifestari care sa vina in intampinarea acestei decizii pe plan international, dar personal as vrea sa iau si de aici un motiv pentru cele ce urmeaza a fi expuse.
Si as incepe chiar de aici. Comunitatea internationala hotaraste sa dedice anul in curs 1994 familiei. Chiar astazi am rasfoit o revista care in mare parte era dedicata acestei teme, adica anul 1994 anul Familiei si intre motivatiile care au determinat comunitatea intenationala la aceasta decizie la loc de frunte ca sa zic asa intre primele se afla un semnal de alarma tras in privinta familiei. Familia ca un ultim reper, familia ca o realitate, ca o institutie care este amenintata de alienarea, de instrainarea de rosturile ei. Mai mult decat atat, se spunea acolo cum ca familia ar fi una din ultimele institutii care mai opun rezistenta unui proces de instrainare foarte avansat care afecteaza existenta umana si care este datorat nici mai mult nici mai putin decat modului de viata care caracterizeaza civilizatia noastra la sfarsitul mileniului doi si in zorile mileniului trei. O civilizatie, un mod de viata care asa cum stiti si dumneavoastra ridica tot mai sus stindardul drepturilor omului, intelegandu-l pe om ca individ, ca persoana singulara, neglijand se pare, in virtutea nu numai a unei inertii, as indrazni sa SPUN MAI MULT, in virtutea unei crase ipocrizii, neglijand de fapt realitatea evidenta din totdeauna ca omul este intai de toate o fiinta sociala, deci comunitara si nu ii putem apara drepturile ca individ, nu il putem salva ca individ decat salvandu-i relatia, salvand comuniunea, salvand comunitatea.
Civilizatia noastra , asa cum stiti si dumneavoastra este o generatie centrata pe individ, o civilizatie centrata pe satisfacerea cerintelor individului, de aceea vorbim de drepturile individului, drept insemnand ceva care reclama omul pentru sine, in virtutea conditiei sale de om. Vom avea probabil ocazia in aceasta seara sa discutam si asupra acestei probleme din perspectiva desigur teologica , adica din perspectiva Bisericii.
Discursul meu va fi unul teologic fara doar si poate, insa voi face eforturi, lucru pe care mi l-am propus sa-l fac intotdeauna, ca acest discurs teologic sa nu fie unul exclusiv, exclusivist, sa se plaseze paralel cu alte discursuri, ci dimpotriva, sa fie unul care inglobeaza, unul care accepta, care cuprinde si alte perspective de abordare a temei.
Pentru noi ca preoti, crestini, familia isi are temeiul in actul creatiei, in actul creatiei lui Dumnezeu. Dumnezeu, citim in carte Facerii a facut pe om dupa chipul Sau, l-a facut pe om, repeta, barbat si femeie. Aici isi afla temeiul pe de o parte antropologia crestina, pe de alta parte, daca vreti teologia familiei sau orice discurs in legatura cu familia. Familia asadar isi are temei in creatie; omul a fost facut barbat si femeie, barbat si femeie intelegand doua realitati complementare care numai impreuna formeaza omul desavarsit, realitatea umana completa, implinita. Dupa ce Dumnezeu a facut omul, barbatul si femeia, le-a dat porunca <cresteti si va inmultiti si stapaniti pamantul>.
As vrea sa subliniez deci intai de toate complementaritatea sau caracterul comunitar al barbatului si al femeii si in al doilea rand faptul ca aceasta intalnire dintre barbat si femeie, familia este inscrisa in ceea ce noi numim iconomia creatiei, adica in randuiala sau in planul dumnezeiesc al creatiei Prin ei, Dumnezeu avea sa duca mai departe creatia, inmultind neamul omenesc.
Deci familia este o realitate primordiala si este asezata la temelia creatiei. Nu mai e nevoie sa subliniez ca intreaga creatie a fost asezata, pusa de Dumnezeu la picioarele omului, daruita omului, omul fiind incununarea creatiei lui Dumnezeu. A urmat, cum stiti cu totii nefasta cadere a omului care fara doar si poate a avut consecinte si asupra familiei, prima familie <Adam si Eva>. Adam si Eva erau goi inainte de cadere si nu se rusinau un lucru pe care va rog sa-l retineti, vom mai reveni in discutiile noastre in aceasta seara. Erau goi si nu se rusinau. Dupa cadere au vazut goliciunea lor, s-au rusinat si au cautat sa-si acopere aceasta goliciune. Mai mult decat atat, dupa cadere, familia continua sa-si pastreze menirea si functionalitaea ei, numai ca acestea se vor implini cu timpul, cu efort si cu oboseala. Cu staruinta.
Mie mi-e drag intotdeauna sa-mi amintesc perechile celebre Vechi Testamentare ca un reper atunci cand discut despre familie si va aduc aminte si dumneavoastra de Avraam si Sara, de Isaac si Rebeca, de Iacov si Rahila si multe din familiile vechi testamentare. Textul biblic tine sa faca mentiunea atat a barbatului cat si a femeii. Venim in perioada Nou Testamentara pentru a reintalni familia intr-un context cu totul nou. Intr-un context teologic intai de toate cu totul nou pentru ca avem de-a face cum stiti prin intruparea fiului lui Dumnezeu cu o noua creatie, creatia isi pune un nou temei. Data fiind caderea omului, Dumnezeu a randuit aceasta creatie din nou pentru ca sa-l readuca la statura lui dintai, si mai mult decat atat. Familia ramane la baza si acestei de-a doua creatii. Barbatul, impreuna cu femeia raman la temelia existentei. Aproape surprinzator, nu avem prea multe referiri la cuplu, la barbat si femeie in Noul Testament. Numai in cateva imprejurari in care Mantuitorul Hristos este provocat in aceasta directie desigur vorbindu-se in special de randuielile iudaice care reglementau relatia dintre barbat si femeie. Si atunci cand iudeii vin la Mantuitorul sa-l intrebe daca este sanatoasa randuiala lui Moise, legea lui Moise ca barbatul, atunci cand considera, sa dea carte de despartire femeii , sa se desparta de ea, Mantuitorul le reaminteste ca aceasta lege, desi de la Dumnezeu este ulterioara Creatiei este data ca pogoramant pentru conditia la care cazuse omul, mai zice Mantuitorul Hristos pentru <impietrirea inimii voastre>. <Dar aduceti-va aminte> spune <ca Dumnezeu a facut pe om barbat si femeie si a randuit ca omul sa lase pe tatal sau si pe mama sa si sa se lipeasca de femeia sa, sa fie amandoi un trup>.
Mantuitorul Hristos se raporteaza asadar la Creatie ca temei al Familiei. Noutatea extraordinara care apare in Noul Testament o intalnim la Sf. Apostol Pavel. Sf Apostol Pavel, intr-o scrisoare a lui catre crestinii din Efes asemuieste relatia dintre Barbat si Femeie cu aceea dintre Hristos si Biserica, mergand la profunzimea, la continutul acestei relatii. <Taina aceasta>, zice Sf Apostol Pavel,< adica a unirii dintre barbat si femeie este mare iar eu o aseman cu taina unirii lui Hristos cu Biserica>.
Am adus discutia aici pentru ca aici mi-e drag sa gasesc eu punctul de sprijin fundamental in abordarea familiei si anume in relatia dintre Dumnezeu si oameni pentru ca in relatia concreta dintre Hristos si Biserica avem materializarea relatiei dintre Dumnezeu si oameni. Biserica este comunitatea credinciosilor, a celor ce cred ca Hristos este fiul lui Dumnezeu. Relatia dintre Hristos si Biserica este asemanata de Sf. Apostol Pavel cu relatia dintre barbat si femeie, barbatul asemanat cu Hristos, femeia asemanata cu Biserica. Motivatia, suportul si finalitatea acestei relatii este dragostea. Iubirea, asadar, dragostea este cea care motiveaza, care realizeaza si care angajeaza spre o finalitate relatia dintre Hristos si Biserica, dupa cum iubirea este cea care motiveaza sprijina si lanseaza spre o finalitate relatia dintre barbat si femeie.
De altfel imaginea nu este cu totul noua. In Vechiul Testament adeseori, Dumnezeu Insusi vorbind poporului evreu compara relatia dintre el ca Dumnezeu si Poporul Ales cu relatia dintre barbat si femeie. Facand caz de infidelitatea prea deasa a acestui popor ales si de fidelitatea lui Dumnezeu, un Dumnezeu care isi tine fagaduintele, un Dumnezeu care ramane fidel, credincios relatiei sale initiate de El Insusi. Toata istoria vechi testamentara este comparata adeseori in randurile Vechiului Testament dar si ulterior, in textele Parintilor cu istoria unei relatii de casatorie, daca vreti dintre Dumnezeu si oameni. Dumnezeu il cheama pe om la relatie, la aceasta relatie de dragoste cu Sine, ii fagaduieste toate darurile sale, cerandu-i in schimb nimic altceva decat fidelitate. Omul concretizat in poporul ales, in poporul evreu in perioada Vechiului Testament aratand si demonstrand tocmai neputinta firii umane decazute, nu reuseste sa ramana fidel si atunci adeseori cade din relatia cu Dumnezeu in relatia cu idoli, cu dumnezei mincinosi, uita de Dumnezeu, se dedau la pacate si asa mai departe. Dumnezeu insista, ramane credincios relatiei, adeseori pedepseste, adeseori iarta dar nu renunta si nu se desminte, nu isi dezice fagaduinta primordiala. Eu am vazut intotdeauna in acest fapt, ca relatia dintre Dumnezeu si oameni, si omenire in ansamblul ei este redata cu imaginea casniciei, cu afirmare si un temei extraordinar pentru relatia dintre barbat si femeie, pentru familie.
Acest lucru il vedem confirmat cum spuneam in Noul Testament atunci cand Sf Ap Pavel vorbeste despre relatia dintre barbat si femeie asemuind-o cu cea dintre Hristos si Biserica. M-a uimit drept sa va spun libertatea si lejeritatea cu care aceeasi tema este dezbatuta, este discutata de parinti ca Sf Ioan Gura de Aur spre exemplu, care comentand atitudinea lui Hristos fata de Biserica, comunitatea aceasta umana in intampinarea careia vine Hristos, spune <inchipuiti-va cat de dator este barbatul, dupa imaginea lui Hristos sa-si iubeasca femeia daca Hristos atat de mult a iubit omenirea, care pana a fi cucerita de El i-a fost cu totul si cu totul potrivnica>. Hristos vine la o omenire potrivnica: <Intru ai sai a venit>, ne spune Sf Ev Ioan <si ai sai nu l-au primit>. In ciuda acestei potrivnicii, Hristos insista si lucreaza in asa fel incat cucereste, nu intamplator folosesc acest termen, vom reveni si la lucrarea de cucerire, care trebuie sa existe intre barbat si femeie, Hristos cucereste prin dragostea Sa omenitatea. Prin dragostea Sa care merge pana intr-acolo incat se ajunge la a-si da viata.
Cat de mult a rodit aceasta jertfa a lui Hristos Mirele cel iubitor, putem constata si noi astazi, s-a putut constata pe tot cursul istoriei Bisericii. Oamenii, pana atunci potrivnici, neintelegand mare lucru din teologia inalta a Bisericii mergeau inspre Hristos, mergeau inspre Hristos cu asa un devotament, cu asa o dragoste incat nimic nu-i impiedica, nici moartea, asa cum stiti cu totii pe care au primit-o sute de mii, zeci de mii, milioane de crestini de-a lungul veacurilor in existenta Bisericii.
Aceasta relatie deci dintre Dumnezeu si om este prototip al relatiei dintre barbat si femeie. Si de aici deducem cateva din caracteristicile familiei daca vreti, sau ale relatiei dintre barbat si femeie. Si ma intorc la Creatie, discutand iarasi despre un lucru foarte important si anume despre complementaritatea celor doi, barbatului si a femeii. Doua realitati care numai impreuna formeaza omul complet, dar nu o realitate un al treilea gen sa zicem, ci barbatul este om desavarsit in relatia sa cu femeia, iar femeia este om desavarsit in relatia sa cu barbatul.
De aici trebuie sa fim foarte atenti in a sublinia ceea ce eu am numit specificitatea pe de o parte a firii, a naturii omului, specificitatea firii barbatesti, specificitatea firii omenesti, si de aici deducandu-se specificitatea vocatiei fiecaruia dintre ei. Vocatia barbateasca una, vocatia femeiasca alta. Acest lucru este esential si este atat de evident incat nu cred ca trebuie sa insistam asupra lui.
Stiinta demonstreaza cu prisosinta ca barbatul este barbat pana in cea mai din urma fibra a componentelor lui ,iar femeia este femeie pana in cea din urma molecula care intra in constitutia ei. Deci avem de-a face cu barbatul si femeia ca o distinctie categorica, o distinctie indiscutabila, dar nu o distinctie care se respinge, ci o distinctie care se completeaza. Daca avem la baza intelegerii familiei acest lucru, putem sa discutam in termeni foarte sanatosi. Daca nu avem la baza discursului nostru antropologic, daca vreti, aceasta distinctie, ne putem rataci foarte, foarte mult.
In acelasi timp insa, o tema care nu poate fi evitata este aceea a relatiei, a intalnirii dintre cei doi, dintre barbat si femeie. Eu o propun cu insistenta, uneori cu riscul de a fi rastalmacit si rau inteles, pentru ca intalnirea dintre barbat si femeie s-ar parea in mintea multora ca nu tine de o abordare teologica, de o abordare crestineasca. Foarte multi dintre semenii nostri, foarte multi dintre teologi poate, banuiesc, considera intalnirea dintre barbat si femeie relatia care in cele din urma este una trupeasca ca un subiect rusinos uneori, alteori oricum nu pentru a fi abordat teologic si de cele mai multe ori daca vreti ocolindu-l, acceptand insa ca un lucru care exista, mai mult sau mai putin bun.
Relatia trupeasca dintre barbat si femeie insa este una fundamentala. Neuitand noi ca barbatul si femeia, omul asadar nu este o realitate dihotomica, adica in care sa coexiste ceva care se cheama trup si ceva care se cheama suflet. Intelegeti? Ci este o realitate, cum spunem, psihosomatica, termen mai pretentios, adica ceea ce numim trup si ceea ce numim suflet sunt intr-o unitate de existenta si de manifestare greu de explicat. Unitatea dintre material si duhovnicesc sau sufletesc ……..
Si spun ca atunci cand nu exista atractia trupeasca, exista intre cei doi o alienare a firii. Am aici un text dintr-o carte care a circulat la noi, editata de Anastasia, un text din Sf Vasilie cel Mare care se refera exact la aceasta problema: la atractia trupeasca, la relatia trupeasca, la polaritatea barbat-femeie care presupune o atractie. <Caci va spun eu>, Sf Vasilie cel Mare, < atractia virtuala care se afla in trupul barbatului fata de femeie face ca mintea lui sa-si piarda uneori orice capacitate de judecata in virtutea impreunarii, desi are de intampinat rezistenta launtrica a spiritului. Atunci cand o femeie mangaie trupul alteia, sau un barbat mangaie trupul altui barbat, ei raman nepasatori, in virtutea inclinatiei naturale a unui sex fata de celalalt. Mai putin doar daca unul dintre acestia, poftitor in mintea lui de ceea ce el insusi a inchipuit, nu transpune impotriva firii ceea ce a creat in memorie asupra unui obiect strain de cel al poftei sale. Dar atunci cand o femeie mangaie trupul unui barbat si invers, cand un barbat mangaie trupul unei femei, cu toate ca inima, indrumata de mintea care reflecteaza asupra acestor lucruri nu-i indeamna spre impreunarea sexuala, ei sunt atrasi chiar fara sa-si dea seama>
Am citat acest text ca o provocare in acelasi timp; el vine totusi din mana Sf Vasile cel Mare. Ca sa nu va spun ca de fapt aceasta este una din temele care cred ca trebuie lamurite atunci cand discutam despre relatia dintre barbat si femeie din perspectiva teologica si crestineasca.
Lumea gandeste cum ca un preot, un teolog, un crestin, nu trebuie sa ia in discutie aceasta problema, considerand-o chiar ca ceva aproape lamurit, stim noi ce este…, e ceva pacatos oricum, si necesar, un rau necesar cum am numi. Trecem peste el, unii nu pot, altii il evita si asa mai departe. Va amintesc insa pe baza textului biblic si al Parintilor Bisericii cum ca Dumnezeu a creat omul barbat si femeie, si i-a creat spre a se intalni. Deci gasim temeiul acestei intalniri trupesti in actul creatiei. Ca sa nu mai discutam ca temeiul acestei intalniri ni-l propune firea insasi a barbatului si a femeii.
De ce insa a ajuns acest subiect atat de barfit? De ce a ajuns acest subiect, al intalnirii dintre barbat si femeie un subiect atat de terfelit, daca vreti? Acest lucru se datoreaza de fapt caderii omului si mai mult decat atat, neincetatei lupte, tentative a vrajmasului, care tinteste mai mult decat in orice alta parte sa loveasca in intalnirea dintre barbat si femeie, sa compromita aceasta intalnire, care este in final temelia creatiei, temelia existentei. Daca el va reusi sa compromita intalnirea dintre barbat si femeie, va da ultima si decisiva lovitura omenirii, umanitatii in cele din urma.
Exista o acerba si neincetata lupta prin care vrajmasul, prin instrumentele sale o duce impotriva acestei relatii.
De aceea noi trebuie nu sa ocolim subiectul, nu sa-l lasam in mana exploatarii lui de catre neaveniti sau de oameni care vin din alte directii, ci trebuie sa recuperam aceasta tema, trebuie sa recuperam acest subiect, redandu-l in adevarata lui expresie, redandu-l in adevarata lui acceptiune. Faptul ca ne rusineaza aceasta intalnire trupeasca este un semn, e un semn ca ea contine si ceva negativ, sau pacatos daca vreti. Dar va reamintesc ca nici unul din misterele omului nu sunt perfecte si desavarsite, curate, pure daca vreti, ca in orice miscare a omului, fie ca este a trupului, fie ca este a spiritului, deci in orice gest al lui exista o umbra a pacatului pentru ca pacatul de fapt a afectat fiinta noastra launtrica de unde ies toate manifestarile noastre. Si pana cand nu ne vom curati din launtru, nu vom reusi sa ne manifestam ca atare. Orice miscare a noastra in afara, orice relatie a noastra, orice dialog al nostru, orice gest si orice lucrare a noastra vor purta pecetea pacatului; care pacatul se exprima in termeni foarte laconici prin egoism.
Egoismul este radacina pacatului. Egoismul este centrarea persoanei umane pe sine insasi. Sigur ca nu vorbim de intalnirea dintre barbat si femeie numai in termenii relatiei trupesti. Pentru ca aceasta relatie trupeasca este de fapt o incununare a relatiei sufletesti sa-i zicem. Relatia trupeasca este o incununare a dragostei dintre cei doi. Cand nu se intampla acest lucru, relatia trupeasca este un compromis si in acelasi timp un atentat de moarte la adresa barbatului si a femeii, la adresa relatiei dintre ei, la adresa dragostei cu deosebire.
Este o rasturnare pe care o urmareste diavolul cu insistenta. Aceasta rasturnare ca in loc sa preceada dialogul de dragoste sa vina intai pofta si dorinta de intalnire trupeasca dintre barbat si femeie. Cum ca aceasta relatie trupeasca dintre barbat si femeie este realmente uneori foarte pacatoasa nu mai este nevoie sa spun. Privim in jurul nostru si vedem pana unde a putut sa decada aceasta relatie. Pana unde a putut, in ce noroi si in ce murdarie a putut sa se afunde omul prin propria sa lucrare. Priviti in jurul dumneavoastra pornografia care invita pe tinerii si pe copii nostri la un anume stil de viata.
Nu evitand sa discutam despre intalnirea trupeasca ne vom apara impotriva acestei presiuni extraordinare care se cheama invitatia sau chemarea la desfrau. Ci dimpotriva, reabilitand relatia trupeasca. Si luminand pe oameni si in special pe tineri cu privire la termenii in care aceasta relatie trupeasca sa se desfasoare.
Si revenim acuma la cadrul firesc daca vreti, legal, desi nu-mi place prea mult termenul, in care sa se desfasoare aceasta relatie trupeasca dintre barbat si femeie, care este familia. Este una dintre problemele cu care se confrunta in special tinerii.
De ce sa nu existe intalnire trupeasca inainte de casnicie, inainte de cununie.
Pentru ca in mintea omului, neconstientizand ce inseamna de fapt cununia in esenta ei nu vad decat niste conveniente care sa-l impiedice a avea relatii trupesti inainte de cununie. In acest context vreau sa va spun ca daca ne-am angajat in lupta impotriva homosexualitatii va trebui sa ne angajam in egala masura intr-o lupta impotriva desfraului, desfraului firesc sa zicem.
Luptand impotriva desfraului nefiresc va trebui sa luptam si impotriva desfraului firesc, pentru ca altfel ne aflam a fi niste ipocriti. Pentru ca de fapt, n-am gandit prea mult asupra acestei teme, dar cred ca raul acesta mare al desfraului nefiresc a fost intr-o oarecare masura provocat de raul acesta pe care noi il consideram in mintea noastra a fi mai mic, al desfaului firesc. Si ne demonstreaza ca aplecarea omului catre rau nu are margini.
Singura, dar absolut singura posibilitate de a pune frau raului este ceea ce numim infranare. Unitatea dintre barbat si femeie este o tema pe care trebuie s-o avem in vedere. Mantuitorul Hristos citeaza din referatul Creatiei si ne spune ca <va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va uni cu femeia sa si vor fi amandoi un trup si cei doi vor fi una>. Unitate care ne este propusa in modelul unitatii dintre Hristos si Biseric, unitate care nu se realizeaza decat prin dragoste. Dragostea cum va spuneam fiind suportul ultim al existentei. Dar dragostea trebuie si ea inteleasa sau curatita daca vreti de foarte multe adausuri nesanatoase care cu vremea le-a dobandit.
Si vrajmasul si aici a reusit foarte mult ca, vorbind despre dragostea dintre un barbat si o femeie aproape inevitabil ne vine in minte ceva negativ si urat. Nu mai putem avea imaginea frumoasa, imaginea frumosului, a curateniei. Suntem acuzati de un romantism exagerat atunci cand vorbim despre frumusetea intalnirii barbatului cu femeia. Atunci cand ne mai aducem aminte sau cand spunem ca numai vederea celui drag ne umple inima.
Dragostea dintre barbat si femeie, am aici o imagine, o icoana, care nu se va vedea pana acolo (v-o explic eu) care ne propune o familie model pe care o pomenim noi ca preoti in fiecare duminica la Sf Liturghie si nu numai, in fiecare zi la Sf Liturghie. Este vorba de Dumnezeiestii Parinti Ioachim si Ana, parintii Maicii Domnului.
In multe din icoanele noastre bisericesti unde sunt infatisati acesti doi parinti, ei apar imbratisandu-se. De fapt aceasta icoana a fost aleasa si ca motiv pentru afisul ASCOR-istilor, xeroxul functionand foarte slab, asa incat nu este prea elocvent.
Spre surprinderea mea am descoperit o icoana, o reproducere de fapt dupa o icoana din Manastirea Studelnitza din Serbia, in care Ioachim nici mai mult nici mai putin imbratiseaza si saruta pe Ana. Sigur ca in mintea noastra greu ne-am putea inchipui doi sfinti, barbat si femeie, imbratisandu-se, ba mai mult decat atat, sarutandu-se. Cine nu este indeajuns de convins de la distanta, in pauza, ii sta la dispozitie aceasta imagine. Si sarutandu-se chiar cu afectiune, deci nu este prin definitie pacatos sarutul, daca vreti. A se saruta un barbat si o femeie nu este un pacat.
In directia aceasta vreau sa provoc. De ce totusi ne punem mainile la ochi cand se saruta intre-un film un barbat si o femeie? Cei mai rusinosi, nu toti, desigur, (rasete in sala), ca sa nu spunem de alte lucruri, dar cand se saruta un barbat si o femeie intr-un film, macar privirile copiilor tot incercam sa le impiedicam a vedea aceasta scena. Si nu simtim nici un fel de respingere cand privim aceasta icoana, Sfintii Parinti Ioachim si Ana imbratisandu-se si sarutandu-se.
Prin urmare nu sarutul este ceva pacatos, ci dispozitia cu care vin cei doi parteneri la a-l savarsi. Dar daca s-a compromis imbratisarea atingerea mainii, privirea plina de dragoste, sarutul pana la urma, daca au fost compromise de o cadere a omului atat de mare nu inseamnna sa renuntam la ele, nu inseamna sa trecem relatia dintre barbat si femeie intr-un capitol pe care in cel mai fericit caz sa-l numim rusinos in foarte multe dintre cazuri un capitol pacatos. Sigur ca pot pare putin exagerate aceste lucruri in sensul ca un sarut curat nu poate fi decat intre doi sfinti, totusi, intelegeti si ca sa fim constienti de caderea din noi si sa fim constienti de cat pacat exista in gestul nostru de dragoste catre celalalt.
In vocatia mea de aparator al cuplului si al familiei, foarte de timpurie, foarte timpurie de altfel, am gasit un sprijin extraordinar in Parintele Ilie Moldovan acum profesor la Facultatea de Teologie din Sibiu, pe vremea studentiei mele profesor la Facultatea de teologie din Bucuresti.
Asa se si explica ca ne-am intalnit. Un aparator indarjit al familiei, un aparator extraordinar al relatiei dintre barbat si femeie, al curateniei si al puritatii acestei relatii, si un aparator si un incurajator al prieteniei dintre baieti si fete. El ne spunea insistent <Domnilor, scrieti scrisori de dragoste> Desigur, se gandea dansul ca este mult mai nevinovat sa scrii o scrisoare de dragoste decat sa faci alte lucruri din acest cadru. Dar in acelasi timp ne propunea exercitiul dragostei, intelegeti?
Ne propunea exercitiul dragostei. Si daca cineva nu poate face exercitiul dragostei, nu poate da dovada de dragoste in relatia dintre barbat si femeie, atunci sa nu-si faca iluzii ca poate s-o faca cu altcineva. Exista o mare ispita, o foarte mare ispita, parasind campul de lupta imediat care se cheama relatia dintre barbat si femeie, ca unii sa se refugieze pe un camp de lupta iluzoriu, fals de fapt , intelegeti? al stradaniilor de curatenie, de infranare, de n fapte bune si asa mai departe.
In activitatea noastra de preoti si duhovnici intalnim adeseori cazuri in care barbatul sau femeia se refugiaza din cuplu, pentru ca nu face fata relatiei imediate de dragoste si se refugiaza in relatia cu comunitatea. Tot o relatie de dragoste, crede el, ca si de jertfa. Se minte pe sine insusi crezand ca daca n-a putut sa-si iubeasca sotul sau sotia, poate totusi sa iubeasca lumea sau pe ceilalti. Mantuitorul Hristos ne spune, prin Sf Ev Ioan ca <Se insala amarnic cel care spune ca il iubeste pe Dumnezeu, dar pe aproapele sau il uraste> Nu uitati insa ca cel dintai aproape al nostru este sotul sau sotia. Daca nu il putem iubi, amarnic ne inselam ca o putem face la adresa celorlalti. De aceea familia este in egala masura cadrul de lucrare, sau „laboratorul mantuirii noastre”. Aici ne lucram mantuirea, aici facem exercitiul dragostei , aici facem exercitiul spoorului nostru in dragoste.
Comentand fragmentul din Epistola catre Efeseni a Sf Ap Pavel, Sf Ioan Gura de Aur ne vorbeste extraordinar de frumos despre dragostea dintre barbat si femeie, despre eforturile pe care trebuie sa le faca un barbat pentru intretinerea acestei relatii si invers. Sigur, avand in vedere ca dragostea adevarata inseamna, sau este testata, este adeverita, este certificata de dispozitia de sacrificiu pentru celalalt. Pentru ca ceea ce noi numim de obicei dragoste inseamna numai utilizarea celuilalt pentru scopurile placerilor noastre. Dragostea adevarata este prezenta atunci cand suntem dispusi sa sacrificam pentru celalalt timpul nostru, banii nostri, frumusetea noastra, creativitatea noastra, si tot ceea ce avem.
< Barbatilor, iubiti femeile voastre precum Hristos a iubit Biserica >, spune Sf Ap Pavel. Si Sf Ioan Gura de Aur comenteaza cum a iubit Hristos Biserica. < Voi >, zice Sf Ioan Gura de Aur, <ati cunoscut masura ascultarii femeii>.
Sf Ap Pavel (cum stiti, Sf Ap Pavel care se citeste la cununie) indeamna pe femeie sa asculte pe barbat, lucru care adeseori face sa determine zambetul complice al sotilor, in special al mireselor, iar <femeia sa asculte de barbat> zice.
< Ati cunoscut masura ascultarii, ascultarea femeii fata de barbat. Trebuie sa cunoasteti acum sa stiti si masura tandretei, afectivitatii, a dragostei pe care voi o datorati femeii. Vrei ca femeia ta sa te asculte?> spune Sf Ioan Gura de Aur <chiar asa cum Biserica asculta de Hristos? Vegheaza deci asupra ei, asa cum Hristos vegheaza asupra Bisericii. Va trebui sa-ti dai viata ta pentru ea, sa te lasi torturat pentru ea, sa patimesti, sa suferi, sa induri si sa nu dai inapoi niciodata. Cand vei suferi totul pentru femeia ta, orice inca nu te-ai apropiat deloc de cat a suferit Hristos pentru Biserica sa. Pentru ca in timp ce tu te-ai unit cu femeia ta, placandu-ti si ea a venit inspre tine>, spune Sf Ioan Gura de Aur, < Hristos a venit spre o Biserica, comunitate umana care il ura si il dispretuia>. < Fa dar pentru femeia ta ceea ce a facut Hristos pentru Biserica sa. Daca se va intampla ca ea sa te deteste, sau sa te insulte, fara amenintari, fara injurii, fara teroare, printr-o infinita disponibilitate si jertfa adu-o la picioarele tale , cum Hristos si-a adus Biserica. Cand Biserica ta va da dovada asadar de insolenta, de dispret, nu-ti ramane decat sa o recuceresti prin bunatate, prin dragoste si prin afectivitate. Prin teama, nu vei reusi ! Ce este un camin in care femeia tremura de frica barbatului?>
Sf Ioan Gura de Aur deci… <Ce fel de bucurie este intre soti, cand sotul traieste cu femeia sa ca cu o sclava, si nu ca si cu o femeie libera, daca nu vei suferi precum a suferit Hristos pentru Biserica sa nu vei putea avea pe femeia ta langa tine>.
Venim la un subiect care sigur ca poste parea foarte ideal, asa, idealist, utopic, sa zicem , dar nu exista alta cale, este ceea ce va spuneam in firea, in natura barbatului si a femeii, este ca barbatul sa cucereasca femeia. Nu o va cuceri mustrand-o, reprosandu-i sau batand-o, fereasca Dumnezeu.
Singura cale de a cuceri femeia este Dragostea, este manifestarea dragostei sale. Si Sf Ioan Gura de Aur nu se da inapoi si nu se rusineaza sa aduca ca model , ca tip si ca prototip pe Hristos Insusi, care si-a cucerit Biserica sa. Cred ca v-am mai spus-o si cu alt prilej, intr-o alta imprejurare, Sf Ioan Gura de Aur spune cum <Hristos si-a facut dintr-o desfranata mireasa de cinste> <Dintr-o desfranata spun>, zice Sf Ioan Gura de Aur <referindu-ma la firea omeneasca. Coborandu-se la ea a aflat-o murdarita, ametita, pierduta, si a intrebat-o <<Nu te-am asezat in Rai? Ce s-a intamplat cu tine? >> si a spus << A venit diavolul si m-a furat>> << Bine, de acum te voi sadi inlauntrul meu, pentru ca sa nu te mai poata fura >> si atunci, natura omeneasca, aceasta desfranata, intr-un moment de sinceritate si de remuscare: << Bine Doamne, dar sunt murdara, sunt cazuta, sunt ….. >> Nici un fel de repros, > spune Sf Ioan Gura de Aur <din partea lui Hristos, pentru ca cel care iubeste nu reproseaza> <Si Hristos i-a spus << Nu te nelinisti, sunt doctor>> si asa, prin dragoste si-a facut dintr-o desfranata mireasa de cinste>. Sf Nicolae Cabasila si el ne vorbeste despre Hristos ca un indragostit. Ca vine inspre o omenire, inspre o omenitate, inspre om ca un indragostit. Ar fi putut s-o faca cu forta, ar fi avut o mie si una posibilitati ……….
……te sperii, te sperii, te îngrozeşti de ce poţi auzi că se întâmplă în familii tinere. Va trebui, totuşi, în ciuda acestui tablou cam sumbru al familiei de astăzi să nu renunţăm la acest adevăr: că singura ieşire este dragostea conştientizată ca sacrificiu al tău pentru celălalt. Nu există altă cale.
Divorţul, la care recurgem tot mai des, în ultimul timp cu deosebire, (au venit şi facilităţi de fapt destule) este un atentat foarte grav la adresa familiei. Sigur că el poate interveni în anumite situaţii dar tragedia mare este că el este conceput ca soluţie! Ori divorţul este un eşec, poate cel mai tragic şi mai dureros eşec. El nu este un început, este un sfârşit …înţelegeţi… Un sfârşit în faţa căruia va trebui să ne recunoaştem învinşi, oricine ar fi cel legal de vină. Cei doi sunt învinşi. Sunt învinşi la capitolul cel mai important al existenţei lor. Ştiu că se pot spune enorm de multe lucruri în această direcţie. Mă tem că din această cauză am lăsat foarte multe lucruri nespuse sau neamintite bizuindu-mă de fapt şi pe dialogul care o să urmeze.
Vă provoc totuşi ca tineri ce sunteţi, pentru că cine să se gândească la familie în termeni curaţi şi sănătoşi dacă nu nişte tineri care sunt încă curaţi, oricât ar fi ei atinşi de alienarea asta a adulţilor, să zicem. Vă îndemn să vă ancoraţi de familie dincolo de greutăţile materiale pe care le presupune epoca de tranziţie; să vă ancoraţi de familie ca de un lucru mântuitor. Exerciţiul mântuirii noastre. Mântuirea sau căderea noastră ne-o realizăm întâi de toate în familie. N-am abordat o temă, cea a monahismului, (poate că în dialogul care urmează); familia nu contravine în nici un caz monahismului. Este un capitol, altul, monahismul este ceva ce depăşeşte familia şi nu este în tensiune în nici un fel cu familia.
Am venit totuşi aici să sprijinim şi să accentuăm, atât cât ne este cu putinţă, valoarea, consistenţa familiei pe care aş numi-o, îndrăznind să transfer o definiţie a părintelui Stăniloae, din cer pe pământ şi să numesc familia structură a iubirii. Părintele Stăniloae spune despre Sfânta Treime că este structura supremă a iubirii. În chipul lui Dumnezeu, în chipul relaţiei de dragoste dintre persoanele Sfintei Treimi, familia, şi cu copii sunt structură a iubirii aici în această viaţă. Vă mulţumesc pentru răbdare şi aştept întrebările dvs.
-Dacă relaţia trupească dintre doi tineri este încununarea iubirii dintre ei, de ce nu este normală şi în afara căsătoriei?
-Aţi început şi dvs. cu cea mai grea…(râsete în sală). Nu este normală pentru că este în afara unei rânduieli. Sigur că cei mai rebeli la rânduială sunt tinerii, asta le e firea… îi deranjează rânduiala. Relaţia trupească dintre bărbat şi femeie înaintea căsniciei, înaintea cununiei, deci înaintea cununiei este o consumare anticipată în afara unui cadru binecuvântat, cum spunem noi, a relaţiei dintre bărbat şi femeie.
Să încep cu o argumentare foarte empirică dacă vreţi. Este uşor de constatat că ceea ce se întâmplă înainte de căsnicie nu se mai întâmplă după căsnicie, adică: prietenia frumoasă, dorul după celălalt, dorinţa de-a te întâlni cu el, de a-l vedea, de a mergea de mână, de a merge la plimbare, de a merge la un film ca prin minune încetează după cununie. În cele mai multe cazuri. Dacă se întâmplă relaţia trupească înainte de căsnicie, toate celelalte vor înceta şi ele înainte de căsnicie pentru că întâlnirea trupească este încununarea, este finalul. O luptă, ajungi la final ca să guşti din victorie. Întâlnirea trupească înainte de cununie este ca şi când cineva s-ar încununa pe la jumătatea pistei. Sigur că asta nu face decât să compromită victoria fiindcă el nu va mai avea timp să ajungă la capăt.
Însă cel mai important aspect în legătură cu această problemă este legat de taina cununiei. Taina cununiei care presupune binecuvântarea pentru ca cei doi, până atunci un băiat şi o fată, două individualităţi, să zicem, vin în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor să se unească pentru totdeauna. În momentul acela al cununiei, omul şi femeia se află cel mai aproape de taina iubirii, care, ce păcat, o percepem atât de puţin. Şi taina iubirii este în esenţă Dumnezeu Însuşi, care îţi spune că: ” Eu sunt iubire”. „Dumnezeu este iubire” ne spune Sfântul Evanghelist Ioan. Dumnezeu este iubire, Dumnezeu este adevăr, Dumnezeu este viaţă, Dumnezeu este lumină. La această binecuvântare tinerii sunt chemaţi în a fi feciorelnici, a fi caşti. Pentru că altfel ei şi-au luat dinainte ceea ce, mult mai generos, avea să le dăruiască Dumnezeu în momentul căsniciei. Şi-au luat-o, cred ei, în virtutea unui drept. Zicem: Am dreptul, de ce n-aş face-o. Sunt liber, stăpân pe trupul meu, pe sufletul meu şi aşa mai departe. Pentru un om care conştientizează însă, relaţia cu Dumnezeu, cât de puţin sau cât de mult, îşi va da seama că frumuseţea existenţei este să nu-ţi iei, ci să ţi se dea, să primeşti ca dar. Pentru că momentul în care îţi iei, îi iei dreptul celuilalt să-ţi dea. Aşadar, consumându-vă întâlnirea trupească înainte de cununie, zădărniciţi în mare parte darul pe care Dumnezeu este pregătit să vi-l dăruiască la cununie. Eu, sigur că, la vârsta dvs. îmi puneam acut şi eu această problemă, ca toţi tinerii, cu vremea însă, probabil că cu bătrâneţea, odată cu îmbătrânirea vine şi o foarte cuminte aşezare şi raportare la toate lucrurile în virtutea unei rânduieli. Pe mine mă satisface, de exemplu, răspunsul la întrebarea asta pentru că aşa este rânduiala Bisericii, aşa este rânduiala părinţilor, moşilor şi strămoşilor. Pentru mine, asta este absolut mulţumitor. Mai mulţumitor decât am găsi noi un răspuns aşa raţional, logic şamd. Este o rânduială minimală, fundamentală, un reper existenţial a cărei respectare se manifestă vizibil ca pozitivă şi a cărei nerespectare se manifestă vizibil ca negativă.
Amărăciunea pe care o trăieşte un cuplu care consumă întâlnirea trupească înainte de cununie noi o cunoaştem din taina sfintei spovedanii. Atunci abia conştientizează cineva ce lucru extraordinar a piedut. Atunci îşi dă seama cineva că acest lucru se propune aici înainte ca o piedică foarte greu de trecut în calea dialogului de dragoste cu celălalt. Pentru că de cele mai multe ori, totuşi, să recunoaştem, că întâlnirea trupească, cum spuneam de altfel şi înainte, nu poate fi atât de ideală şi de curată încât să fie o încununare, numai o încununare a dragostei. Este, mai întâi de toate, o manifestare foarte egoistă a eului nostru.
-Legat de aceasta, până unde ……. căsătorie şi până unde să mergem?
-Păi v-am dat măsura la sfinţii Ioachim şi Ana. Să vă îmbrăţişaţi şi să vă sărutaţi pe obraz …(râsete în sală). Păi, dacă mă… la aşa întrebări aşa răspunsuri…înţelegeţi…Dar este o întrebare. Noi, închipuiţi-vă că ne confruntăm în scaunul spovedaniei cu astfel de întrebări, chiar şi ceva mai departe, care ţin de relaţia trupească dintre soţi …înţelegeţi. Fiecare însă îşi cunoaşte măsura şi putinţa sa de înfrânare. Eu aş spune totuşi că îmi displace şi consider că nu este cea mai eficientă cale a lupta cu negativul, cu ceea ce este rău. Cea mai eficientă cale este o luptă indirectă de fapt, prin a propune pozitivul …înţelegeţi. Prin a face lucruri care cu certitudine sunt bune, sunt frumoase, sunt sănătoase şi zidesc, edifică. De aceea, dacă veţi cultiva în relaţiile dintre dvs. crisparea la gândul că într-o bună zi puteţi cădea în ispită, este foarte probabil să cădeţi mai devreme decât vă închipuiţi dvs. Mergeţi înspre celălalt însă, întâi de toate cu dorinţa de a-l cunoaşte, cu dorinţa de a-l întâlni, de a-l vedea, să vă străduiţi să vă îmbogăţiţi din celălalt. Ştiu că-s lucruri care aproape par demagogie, dar îmi revine în minte îndemnul părintelui Moldovan să scrieţi scrisori de dragoste şi veţi scăpa mai uşor de ispita întâlnirii trupeşti decât cei care nu scriu scrisori de dragoste …înţelegeţi. Adică să mergeţi să vă întâlniţi, să vă vedeţi, să vă ţineţi de mână, chiar să vă îmbrăţişaţi, de ce nu …înţelegeţi. Veţi scăpa mai uşor de ispita trupească cultivând relaţia de dragoste, care nu poate să nu se manifeste şi material într-un fel anume.
Spuneam la un curs, ieri, alaltăieri, vorbind despre dragoste, la fel, că omul este o realitate aşa cum este el trupească, materială împreună, adică nu poate să se manifeste altfel şi acest lucru se vede în bisericile noastre. Aţi văzut dvs. că omul nu vine cu mâna goală la biserică, vine cu nişte flori sau cu o lumânare sau cu prinoase, cu daruri. Vine ca la întâlnire, totuşi, la întâlnire cu cineva nu te duci cu mâna goală. Când vă întâlniţi cu o fată sau cu un băiat… ceva, un semn al dragostei, un gest care să manifeste, totuşi care să arate că există ceva în dvs. pentru celălalt. Aşa facem la biserică. Sărutăm icoanele, ieşim din biserică şi nu ieşim ca şi cum n-ar fi nimeni acolo, chiar dacă este biserica goală. Aţi văzut, toţi ne întoarcem, ne mai întoarcem odată şi ne închinăm ca şi când am ieşi dintr-o casă şi am spune un ultim rămas bun celor din casă …înţelegeţi. Sărutăm icoanele, îi salutăm pe sfinţii de acolo. Dar florile noastre, bogăţia de gesturi din biserica noastră arată că dragostea se manifestă şi material.
Faceţi exerciţiul dragostei! Faceţi exerciţiul dragostei curate! Vă veţi întâlni foarte greu cu ea după cununie pentru că omul este neputincios, trupul mai ales este neputincios şi atunci când i se va da frâu liber relaţiei trupeşti, foarte greu se va putea înfrâna şi va putea să cultive cu insistenţă relaţia aceasta frumoasă.
Întrebaţi-i pe cei căsătoriţi să vă spună cât visează la întâlnirile de dinainte de căsătorie, ce frumuseţe şi ce bogăţie în privirea prietenei sau a prietenului, ce plăcere extraordinară să te strângă pentru prima dată o fată de mână! Nu ştiu dacă vi s-au întâmplat lucrurile acestea. Ce plăcere extraordinară pe care greu după aceea, dacă nu mai cultivi aceste lucruri, le întâlneşti în căsnicie. Dacă se face această înaintare sufletească a unuia către altul înainte de căsnicie, ea va dura şi după aceea. Dacă nu se face şi ne grăbim să ne încununăm fără să ajungem la capătul pistei nu vom ieşi victorioşi. Vom fi nişte învinşi! Iar mărturia tuturor celor care ajung să conştientizeze într-un fel sau altul, mai matur, întâlnirea trupească înainte de căsnicie, mărturia tuturor este aceea de regret. Toţi regretă că au făcut acest lucru înainte de timp. Dar nu trebuie să fim atât de ipocriţi încât să cerem dovezi, pentru că toţi ştim cum stau lucrurile în fond.
-….ininteligibil….?
-Dacă o accepţi de nevastă există puţină dragoste, totuşi. Că ai libertatea să n-o accepţi.
Ceea ce aş fi vrut să vă mai spun apropo de specificitatea firilor, aşa a lăsat Dumnezeu ca în cadrul relaţiei dintre bărbat şi femeie, bărbatul să aibă o vocaţie şi femeia o vocaţie care se concretizează în aceea, între altele, că bărbatul are iniţiativa. Nu vine propunerea de căsătorie de la femeie, de la fată, ci de la bărbat; el este cel care cere întâi în căsătorie, el cel care merge la familie, iar fata acceptă iniţiativa ceea ce în termeni nu tocmai exacţi s-a spus că rolul activ este al bărbatului (vă explic imediat), iar rolul pasiv, s-a zis, al femeii. Dar pasiv nu în sensul de stagnare, de nelucrare, ci pasiv de la grecescul „a pătimi”, în sensul de a suporta lucrarea celuilalt …înţelegeţi. Marea durere şi marea tragedie este că o întunecare, din cauza păcatului, a minţii şi a bărbatului şi a femeii, face ca femeia, în special să renunţe la vocaţia ei specifică, adică aceea de a primi sau a nu primi iniţiativa bărbatului …înţelegeţi. Şi atunci cere un rol activ, adică de a avea dreptul de iniţiativă şi sigur că, închipuiţi-vă dvs. că există două iniţiative. Nu mai are cine să primească, nu mai este primitorul. Sunt două iniţiative care se ciocnesc, amândouă cu drepturi, în numele egalităţii dintre sexe. Dacă femeia conştientizează că propriu firii ei este aceea de a primi iniţiativa şi lucrarea bărbatului, iar bărbatul să fie conştient că a avea iniţiativă nu înseamnă mai mult sau un privilegiu decât a primi iniţiativa, lucrurile ar merge foarte bine. Sau cu alte cuvinte, trebuie să fim foarte, foarte clari în a înţelege că a da nu înseamnă mai mult decât a primi. Ba îndrăznesc să spun că a primi înseamnă uneori mai mult şi este mai important decât a da. Ia închipuiţi-vă dvs. că vă duceţi cu o floare la o fată pe care o iubiţi şi nu v-o primeşte. Atunci deabia aveţi măsura actului de a primi, cât de important este. Atunci când îşi exercită fata libertatea de a primi sau a nu primi iniţiativa băiatului. Şi atunci conştientizează fata că de fapt este egală cu bărbatul, dar această egalitate se manifestă în vocaţia ei specifică, nu în amestecul cu bărbatul.
Bărbatul are iniţiativa, femeia primeşte iniţiativa sau nu: liber bărbatul să aibă iniţiativa, liberă femeia să primească sau nu iniţiativa. Aşadar asta este suferinţa fetelor atunci când iubesc pe cineva că în firea lor nu stă să aibă iniţiativa prieteniei şi mai departe iniţiativa cererii în căsătorie. Ele vor trebuie să aştepte cu răbdare chinuitoare iniţiativa bărbatului.
Dacă ne înscriem în această rânduială, vom avea plată mult mai bogată decât ne închipuim: plata pentru răbdarea noastră. Dacă dăm crezare unor lucruri ca acestea să le probăm. Vom avea mult mai multă plată pentru răbdarea noastră, decât pentru graba noastră. V-aş putea da n exemple de cât de amarnic se căiesc unele femei că au avut iniţiativa căsniciei.
– … ininteligibil…?
– Aş vrea să spun de la început un lucru. Ne facem totuşi iluzii cum că am fi foarte capabili de a iubi …înţelegeţi. Să ne cercetăm foarte mult atunci când credem că iubim cu adevărat. Şi există un test de a ne verifica dacă dragostea noastră este dragoste adevărată sau dacă nu cumva nu este dragoste de celălalt ci este dragoste de noi înşine pe care încercăm s-o satisfacem prin instrumentul care se cheamă X sau Y şi transformăm pe celălalt într-un instrument de satisfacere a aşa-zisei dragoste, a noastră.
Deci primul lucru pe care trebuie să-l facem este să ne cercetăm: iubesc cu adevărat această persoană sau nu? Din partea celui care iubeşte, să zicem, având în faţă o persoană care nu-i primeşte dragostea. Să se cerceteze cu adevărat şi cred că există multe şanse de reuşită dacă există dragoste adevărată. Sunt foarte multe şanse de reuşită. Oricât de puternică ar fi reduta, ea se lasă în cele din urmă cucerită de semnele unei adevărate dragoste. Dar nu uitaţi, totuşi, cât de liberi sunteţi dvs. să iubiţi, la fel de liberi sunt ceilalţi să vă primească sau nu dragostea …înţelegeţi.
Asta este tragedia dragostei neîmpărtăşite aşa-zise. Eu cred însă şi în viaţa noastră creştinească şi în spiritualitatea noastră creştinească, în virtutea Evangheliei, în orice stare de conflict propunem să ne considerăm, să ne apreciem propria noastră responsabilitate. Aşadar nu vă grăbiţi să constataţi că neputinţa celuilalt de a răspunde la dragostea dvs. este cea care împiedică relaţia, ci gândiţi-vă: dragostea dvs. nu este cea adevărată şi este una egoistă, este una care vrea să posede, nu să dea. Şi revin la cine dă şi cine primeşte. Dacă am avea tăria să ne cercetăm pe noi înşine să vedem dacă iubim cu adevărat sau nu. Ştim că avem dreptul să ne îndrăgostim de cineva, a lăsat Dumnezeu aşa să ne atragem unii pe alţii, avem dreptul, vă spuneam, să cucerim. Dar aţi văzut ce spunea Sfântul Ioan Gură de Aur până unde să meargă sacrificiul pentru a cuceri pe cineva? Sfântul Nicolae Cabasila la fel spune de Hristos ca un îndrăgostit: a venit Hristos ca un îndrăgostit la poarta iubitei sale şi a bătut –şi ştiţi că nu se răspunde de prima dată– şi n-a răspuns …înţelegeţi…(râsete în sală) Sfântul Nicolae Cabasila spune acest lucru… şi n-a răspuns. Umilindu-se, cine? El, Hristos, Dumnezeu… şi a bătut încă a dată şi a ieşit şi câte daruri a făcut ca un îndrăgostit pentru a cuceri iubita sa.
Aceasta este direcţia dragostei adevărate: mişcarea dinspre băiat spre fată. Dacă funcţionează şi altfel, înseamnă că ceva este în neregulă, totuşi. Acuma iarăşi este adevărat că fetele sunt mai sensibile, se îndrăgostesc mai repede decât băieţii şi din nefericire uneori nu de cine trebuie. Nu trebuie să deznădăjduim. Dragostea este un lucru atăt de frumos, totuşi… Dar reţineţi un lucru şi insistaţi asupra lui. El se dă ca un dar în urma unei lupte, în urma unei alergări care poate fi răbdarea, care poate fi insistenţa, dacă vreţi. Cu cât este mai mare răbdarea, cu cât este mai mare insistenţa, cu cât este mai lungă aşteptarea, cu atât darul este mai mare. Chiar n-aţi făcut niciodată experienţa? Că o persoană la care ţii fie că este soţie, fie că este nu-ştiu-ce, cu cât stai mai mult departe, cu atât creşte dorul şi cu atât dragostea este mai mare. Este realmente un dar.
Şi încă un lucru apropo de neputinţa de a răspunde la dragoste. Suntem totuşi neputincioşi să iubim. Un lucru iarăşi foarte, foarte important. Suntem foarte neputincioşi. Se sfârşeşte dragostea noastră chiar şi pentru persoana la adresa căreia am manifestat multă dragoste. Simţim la un moment dat că se împuţinează, nu mai avem putere. Şi mai trece timp şi nu-ştiu-ce şi iar mai primim ceva putere. Această neputinţă şi puţinătatea dragostei în om,…….devine iad, din cauza asta: că conştientizăm această neputinţă a noastră de a iubi. Şi să nu ne credem prea în stare de acest lucru, cât am zice noi că… că ne trezim că din prea multa noastră dragoste, când în sfârşit am cucerit reduta, a doua zi începem să-i facem reproşuri. Şi-atunci deabia ne dăm seama câtă dragoste am avut pentru respectiva persoană, că începem să-i reproşăm, începem să-i facem necazuri adică.
-…indescifrabil…?
-Foarte greu de răspuns. Puneţi şi dvs. numai întrebări din acestea grele, totuşi. Vă mai spun un lucru, apropo, şi intră în acest context. Dacă dragostea voastră este adevărată, dacă dragostea voastră este adevărată, repet, şi Dumnezeu va renunţa la persoana pe care o iubiţi dvs. dacă El a pus ochii pe ea pentru tine. Dumnezeu Însuşi va renunţa. Dumnezeu va renunţa la cineva pe care dvs. îl iubiţi cu adevărat şi va zice, deşi i-am pus gând să-l fac călugăr, Dumnezeu, i-l dăruiesc lui pentru dragostea lui foarte mare. Acuma sigur că problema este competiţia de dragoste, nu? Cred că Dumnezeu va da celui care iubeşte mai mult. Teoretic discutând lucrurile, celui care iubeşte mai mult. Dar iubire, fiţi atenţi, nu înseamnă agresivitate, nu înseamnă luptă necinstită, nu înseamnă să îl împiedici pe celălalt într-un fel anume, ci înseamnă concurenţă loială.
Însă un lucru de reţinut totuşi. M-aş opri la acest aspect. Dragostea biruieşte totul …înţelegeţi. Dragostea biruieşte totul, dacă ea este adevărată, totuşi. Să nu fie patimă, să nu fie dorinţă de a-l poseda pe celălalt.
-…indescifrabil…?
-Cel mai repede îl întâlneşti pe cel drag dacă îl aştepţi. După părerea mea, cel mai repede îl întâlneşti pe cel drag dacă îl aştepţi. Dacă te grăbeşti să-l întâlneşti, să-l cauţi rişti ca această căutare să fie foarte lungă. Dar să te jertfeşti, să fie aşteptare jertfelnică, cu răbdare. Nu se poate… Începi să numeri anii de la un moment dat…, că am împlinit atâţia ani…, începi să intri în disperare…, totuşi Dumnezeu nu are grijă şi de mine… Foarte adevărat şi foarte justificat, dar un an de dragoste adevărată -nu un an, că este mult un an- poate fi suficient pentru ani întregi de aşteptare. Pe când, scurtarea timpului aşteptării, presând un pic spre întâlnirea celuilalt, forţând întâlnirea celuilalt şi într-un fel forţând mâna lui Dumnezeu, dacă vreţi, care va ceda insistenţelor noastre, pentru că ne respectă libertatea, anticiparea aceasta poate să fie foarte nefastă. Se apropie de ceea ce vorbeam la început de anticiparea consumării căsniciei în relaţia trupească înainte de… Dar sigur că nu poate cineva aştepta dacă nu crede în Dumnezeu, dacă n-are încredere, totuşi. Eu sunt convins de chestiunea aceasta, că cel mai repede îl întâlneşti pe cel drag dacă îl aştepţi.
-Cum poate cineva să ştie dacă este făcut pentru familie sau pentru monahism?
-Da. Aici este o problemă foarte serioasă care se pune în discuţie: monahismul şi familia. Familia şi viaţa de unul singur, să zicem, care ar constitui tema unei alte întâlniri (nu cu mine, totuşi). Eu, de fiecare dată când mă confrunt ca preot cu astfel de cazuri, abordez problema în felul următor: consider că firescul şi calea ordinară, obişnuită este cea a căsniciei. Ea este ca temei în creaţia noastră: bărbatul şi femeia. Monahismul este o cale excepţională, de excepţie adică, extraordinară şi care trebuie să fie obiectul unei vocaţii, unei chemări lăuntrice, manifestată în multe feluri, nu numai într-un fel. Când cineva ajunge la dilema mentală: monahism sau familie, eu spun, decizia ta să fie pentru familie, pentru că dacă vocaţia este cea a monahismului, va birui …înţelegeţi. Această punere în cumpănă, fiţi atenţi, punere în cumpănă aproape că descoperă inexistenţa unei autentice vocaţii monahale. Adevărata vocaţie monahală este cea care depăşeşte, spuneam, vocaţia familiei, adică viitorul monah ar fi un excelent şi ideal soţ. El este împlinit să zicem la nivelul familiei şi poate păşi mai departe spre întâlnirea cu Dumnezeu. El poate face exerciţiul dragostei lipsindu-se de acest dar pe care l-a dăruit Dumnezeu, bărbat sau femeie. Lipsindu-se acest dar, el poate face exerciţiul dragostei. Cineva poate deveni monah dacă este în stare de multă dragoste. Există însă cazuri când monahismul se propune ca un refugiu sau ca o fugă de familie, în care caz este tragedie. Nu fuga de familie, nu fuga de femeie sau de bărbat să te ducă în mânăstire, ci surplusul de dragoste pentru bărbat sau femeie.
-…despre căsătoria albă…?
-Căsătoria albă este o căsătorie, deci pentru toată lumea; un cuplu care nu-şi consumă căsnicia. Nu există deci întâlnirea trupească. Eu, ca un apologet şi un campion al familiei din start sunt împotriva unei căsnicii albe programate: Mă căsătoresc, ne căsătorim pentru o căsnicie albă. Pentru că există un mare procent de înşelătorie. Părere absolut personală. Întâi de toate că aşa-zisa căsătorie albă este ceva tainic, prin urmare ne căsătorim, şi este un pic de înşelăciune la adresa părinţilor, ei se bucură săracii că în sfârşit s-a căsătorit copilul lor, copilul lor de fapt nu s-a căsătorit, ci s-a însoţit cu o femeie pentru ca să trăiască ca fraţi. Deci o înşelătorie în direcţia părinţilor, în direcţia tuturor celor ce ne cunosc pe noi. Este foarte posibil ca să fie o înşelătorie sau o amăgire mai bine spus, o amăgire chiar la adresa celor ce săvârşesc această cununie, această căsătorie. Şi nu cred că poate avea motivaţia decât: o smerenie foarte mândră, foarte orgolioasă. Cui să dovedim noi că suntem în stare de a trăi în feciorie, în castitate cu o femeie în acelaşi pat. Ce vrem totuşi să dovedim? Care ar fi scopurile sublime ale acestei însoţiri ca noi să facem totuşi acest gest? Nu înţeleg. Ne putem călugări. Dânsa într-o mânăstire de maici, dânsul într-o mânăstire de călugări. Aceasta este o comunitatea unde nu funcţionează relaţia conjugală, dar totuşi într-o familie. Obştea mânăstirească este o familie. Dacă vrem o familie în care să nu ne consumăm căsnicia, mergem la mânăstire într-o familie şi acolo unul găteşte, unul mătură, unul spală, unul face cumpărături. Întrajutorarea se realizează.
Încă o problemă: de unde certitudinea la cei doi subiecţi că vor fi atât stăpâni pe ei înşişi încât să-şi ia un astfel de jug. Din start, programat, un creştin care are conştiinţa limitelor şi neputinţelor lui nu are certitudinea că poate posti o zi de mâncare, poate avea certitudinea că poate posti o viaţă înfrânându-se cu femeia sa? Dacă o are, iertaţi-mă, dar este tare mândru, tare încrezut în sine. Logic, dacă el crede că el este atât de puternic, este tare încrezut în sine. Dacă el nu se gândeşte că Dumnezeu îl poate încerca la un moment dat, trimiţând dracul curviei, cum zic părinţii, pe capul lor.
După părerea mea, nu zic că pot exista excepţii, dar excepţiile respective nu le ştie decât Dumnezeu. Nu ajung a fi discutate. Nu zic că nu pot exista excepţii. Pot exista excepţii. Dumnezeu poate depăşi orice rânduială a noastră, în planurile Lui, nu zic. Dar noi discutăm în termenii normalităţii, în termenii abordării comune a lucrurilor.
Şi apoi de ce să mergem noi în faţa preotului şi a Sfântului Altar şi să acceptăm rugăciunea preotului: Dă-le, Doamne, prunci buni ! când noi ştim că nu vom încerca să avem prunci. Ar trebui să spunem preotului: Părinte, nu mai faceţi această rugăciune. Omiteţi rugăciunea aceasta, şi în cazul acesta deja ne-am trădat secretul. Înşelăm pe părintele, totuşi. Eu tare m-aş simţi ofensat ca preot ştiind că mă rog ca să le dea Dumnezeu prunci buni şi ei au în minte deja hotărârea că nu vor avea prunci. Adică mă pun să merg într-o amăgire. Avem posibilitatea monahismului, de ce să nu mergem la monahism? Ne amăgim foarte mult, totuşi.
A, am intrat în familie, am păşit ca orice om în familie, am crescut duhovniceşte prin strădanie reciprocă, ne rugăm, ne înfrânăm, postim, avem copilaşi, câţi dă Dumnezeu şi ne hotărâm la un moment dat, cunoscând şi măsura înfrânării noastre, ştiindu-ne de cât suntem în stare, spunem: Cu ajutorul lui Dumnezeu, de aici încolo ne vom înfrâna, să zicem. Nu ştie decât Dumnezeu, eu şi cu tine. Altceva. Dar să spui: mă voi căsători pentru căsătorie albă este un nonsens, totuşi, după părerea mea. Este o amăgire. Pe cine amăgim? De ce să facem o căsnicie albă? Ca să avem lângă noi o persoană pe care o iubim. Nu ne luăm unul altuia, reciproc, un servitor bănuiesc. Nu? Printr-o căsnicie albă, pentru că atunci am putea să ne angajăm servitori. Ar fi mai cinstit decât sub masca unei căsnicii să ne angajăm servitori reciproc unul altuia. Dacă totuşi este dragostea care ne împinge, ea trebuie să fie atât de mare, atât de desăvârşită încât poate să depăşească necesitatea întâlnirii trupeşti. Atunci pot să fie doi oameni atât de dăruiţi. Dacă sunt….
– ….ceva despre posibilitatea întâlnirii trupeşti după cununia civilă, dar înaintea cununiei la Biserică….?
-Este foarte clar şi foarte scurt răspunsul: cununia civilă nu este decât un contract social, deci ea nu operează nimic între cei doi. Însoţirea după lege a bărbatului şi a femeii se realizează prin taina cununiei. Atunci se întâmplă ceva, se realizează unirea. Este, cum zice limbajul nostru teologic, botezul unei fiinţe noi, a celor doi uniţi într-un trup. Nu încape discuţie. Ne amăgim iarăşi.
– …despre educaţie (sexuală), pregătirea teoretică şi căsătorie…?
-Este o problemă foarte actuală, într-adevăr. Şi aici este vorba de o mare amăgire. Teoretic şi la prima abordare a temei, în mania noastră educaţională, am crede că orice se poate educa. Dar în acelaşi timp, cel mai cinstit om de ştiinţă ştie că educaţia este în egală măsură un instrument de artificializare a realităţii. Un instrument care pune limite libertăţii, care pune limite spontaneităţii. Pentru că educaţia ni se propune adeseori ca nişte şabloane. Facem istoria educaţiei într-o direcţie şi cea sexuală, dacă vreţi, şi veţi vedea că există anumite şabloane, probabil care ţin de epocă, de cultură, de anumiţi factori dominanţi într-o perioadă sau alta.
Reuşita întâlnirii trupeşti dintre bărbat şi femeie nu se va datora niciodată educaţiei sexuale, în termenii unei educaţii foarte tehnice, care ne-o propun unele ziare, ci se va datora întotdeauna capacităţii noastre de apropiere sufletească. Dacă vrem să funcţioneze întâlnirea noastră trupească, din punct de vedere tehnic desăvârşit nu avem de învăţat decât de la animale. Şi n-am spus o minciună. La animale, dat fiind că acest lucru funcţionează pe bază de instinct, deci programat, totul se desfăşoară pe bază de instinct. Adică întâlnirea trupească din punct de vedere tehnic aşa funcţionează desăvârşit la animale. Nu-i de mirare aşadar că se străduiesc unii domni să facă educaţie sexuală şi fură din tehnica sexuală a animalelor; iertaţi-mi această forţare, poate neîngăduită unui preot. Nu vom reuşi niciodată decât să murdărim, să viciem educaţia, ideea, dacă vreţi, conceptul, abordarea întâlnirii trupeşti prin ceea ce numim educaţie sexuală.
A, există o educaţie sexuală, dacă vreţi, există una pozitivă, şi anume aceea care o propune Biserica. Biserica propune ca cel mai eficient mijloc de educaţie, înfrânarea. Biserica propune înfrânarea. Cu cât înfrânarea există mai multă, cu atât este mai reuşită întâlnirea trupească şi mai plină, mai deplină, mai desăvârşită …înţelegeţi. Pentru că face să se acumuleze dragoste, dacă vreţi, o energie sănătoasă. Toată această dezgolire, toată această mascaradă, dacă vreţi, nu poate decât să dăuneze, să dea o lovitură de graţie la adresa ei. Închipuiţi-vă dvs. că în mintea copiilor noştri, inevitabil, am fost cu toţii copii, inevitabil umblă de pe la 12-13 ani, dacă nu mai devreme, imaginile din „Tineretul Liber” sau din altă presă sau din cărţi sau din alte părţi. Închipuiţi-vă dvs. ce se poate întâmpla. Şi ca dovadă că deşteptăciunea occidentalilor este cea mai crasă prostie (nu ştiu dacă este îngăduit unui preot să aducă la cunoştinţă astfel de lucruri), este constatarea că cea mai imperfectă, cea mai nereuşită, cea mai nerealizată întâlnire trupească este a occidentalilor educaţi sexual şi cea mai reuşită şi mai plină, mai desăvârşită este cu cât mergem mai mult înspre Orient unde este cât mai puţină educaţie, cât mai puţină descoperire. Statistic. Mi-e ruşine să spun, totuşi, că întâlnirea trupească, statistic, că întâlnirea trupească dintre doi occidentali durează 3-4-5 minute, vai de mine ce pot să spun !, dar spun, pe când, cu cât mergem mai mult spre Răsărit, lucrurile se schimbă. Şi aceasta, închipuiţi-vă dvs., totul se datorează educaţiei sexuale şi descoperirii, scoaterii la iveală.
Lumea se dezbracă să aţâţe, lumea se dezbracă, dezgoleşte, te bombardează cu imagini pe toate părţile, dar o minte luminată, o minte nu luminată, ci cât de cât echilibrată îşi poate da seama că atât de evident vrăjmaşul luptă pentru compromiterea acestei întâlniri trupeşti. Păi cine poate suporta imaginile cu Michael Jackson de exemplu. Un om sănătos? Iar Michael Jackson este simbolul Americii, primit de preşedinţi, şi de preşedintele nostru de altfel… (râsete şi aplauze în sală). Dar am văzut pe străzile Bucureştiului, nu ştiu dacă aţi observat, în ultimele zile, un afiş publicitar cu celebrul gest al lui Michael Jackson… Se copiază…
Am certitudinea că, cu cât ne dezgolim mai mult, cu cât scoatem mai mult la iveală, cu cât ne instruim mai mult, cu atât devenim mai lipsiţi de dragoste; ne dezgolim de dragoste. Întâlnirea trupească nu este întâlnirea între două maşini, ci este întâlnirea între doi oameni liberi, liberi şi care iubesc. De ce păcătuim şi noi la adresa dragostei când întâlnirea trupească este forţată, este pătimaşă, este numai aşa, în virtutea desfrâului? Păcătuim foarte mult pentru că noi înşine compromitem acest lucru.
-… poziţia Bisericii Ortodoxe faţă de planificarea familială…?
-O să vă surprindă răspunsul, dar Biserica Ortodoxă este de acord cu planning-ul familial. Ştiu că cei mai surprinşi vor fi studenţii teologi, dar ei nu ştiu că planning-ul acesta familial este lăsat în seama lui Dumnezeu… (râsete în sală). Cine poate planifica mai bine decât Dumnezeu? De ce să ne grozăvim noi? Aici este măsura credinţei noastre. Noi ne luptăm, nu trebuie să fim ipocriţi, să o facem pe credincioşii acuma, ferească Dumnezeu, dar acolo unde logica umană nu găseşte spaţiu, loc pentru un copil, pentru că tinerii nu au case (cea mai tragică situaţie) nu se mai căsătoresc, nu se mai grăbesc, poate să fie şi un lucru bun ăsta, pentru că nu au unde să se ducă, nu au o situaţie materială, este o situaţie realmente dezastruoasă. Dar această stare dezastruoasă poate că vine şi din cauza faptului că noi ne îngrijim de aceste lucruri şi nu de ceea ce ar trebui să facem fiecare în dreptul său, fiecare lucrul care este propriu vocaţiei sale şi propriu timpului său, adică tânărul la vârsta căsniciei să se căsătorească, la vârsta rodniciei să rodească şamd. Asta este vocaţia noastră. Noi le împlinim şi restul, Dumnezeu a spus că se îngrijeşte El. Se îngrijeşte. Este foarte greu să spui unui tânăr: Faceţi totuşi copil că până se naşte vă dă Dumnezeu casă. Dar este mult mai adevărat decât să-i spui: Faceţi copil că poate se îndură domnul Halaicu şi vă dă casă. După părerea mea este mult mai dătător de speranţă. Iar problema copiilor… nu vă trimit în urmă la filosofii, vă trimit în urmă la părinţii noştri şi vedeţi acolo planning familial.
Am avut în anii ¢ 90 sau ¢ 91 o întâlnire cu şefii clinicilor de ginecologie a maternităţilor din Bucureşti – şase-şapte inşi, pentru că erau realmente doborâţi de avalanşa avorturilor după ¢ 89. Nu mai făceau faţă şi au zis: Bine, părinte, dar Biserica nu face nimic? Şi îmi amintesc că între argumentele lor, ale medicilor, un medic mai în vârstă, de la Colţea a spus: Domnilor, haideţi totuşi să cercetăm tradiţia noastră românească, în urmă, când sigur că se făceau avorturi, dar procentul lor era infinit mai mic decât cel de astăzi. Nu exista educaţia aceasta a familiei, nu existau contraceptive, existau unele ierburi dar nu la îndemâna oricui şi totuşi nu se practica atât de mult avortul, spunea dom’ doctor. Păi, haideţi să calculăm. De la părinţi, de la mamă, de obicei fata primea sfatul: Mamă, aveţi grijă, totuşi, nu în zile de sărbători, nu de praznice, se pot naşte copii nu tocmai sănătoşi. Număraţi sărbătorile de peste an şi veţi vedea că se reduce considerabil procentul eventualităţii conceperii unui copil. Spunea: Maică, zile de post, Postul Paştelui, Postul Crăciunului …înţelegeţi. Zile de post sunt din 365 de zile jumătate plus unu. Adăugaţi la sărbători zilele de post …
Cine mai merge astăzi în această direcţie? Nimeni. Şi nu numai că se realiza planning-ul familial, în chipul fericit, dar rămâneam foarte bine ancoraţi într-un anumit mod de viaţă. Nu este puţin lucru să păstrezi ziua de Duminică, chiar dacă nu mergi la biserică, cu întâlnirea trupească în timpul Sfintei Liturghii, Duminică dimineaţa sau în zi de vineri. Sunt anumite lucruri…
Sigur că aici intră în discuţie altă problemă, însă există o ierarhizare a provocărilor. Suntem provocaţi să trăim într-un fel, ne declarăm creştini… Eu zic că ar merita, cel puţin, puse faţă-n faţă şi discutate ştiinţific pentru că ar câştiga nu numai asta omul, ar câştiga foarte multe lucruri, foarte multe lucruri: în relaţia cu Dumnezeu, în relaţia cu sine, în relaţia cu cel de lângă sine.
Un om care face dovada stăpânirii, stăpânirii de sine care nu poate fi doborât de primul impuls carnal, că respectă anumite valori, că respectă anumite repere existenţiale fundamentale. E mai mult iubit de celălalt. Când vezi că ai în faţa ta un slăbănog, un slab care se lasă doborât de primul impuls şi încet-încet… -sigur că nimeni nu se îndrăgosteşte de neputinţă şi de slăbiciune. Dacă suntem foarte credincioşi, dacă avem foarte multă credinţă, să lăsăm aceasta în grija lui Dumnezeu. E nevoie de foarte multă credinţă.
Dar ştiţi ce spuneau părinţii noştri: -Câţi copii ai făcut? -Câţi mi-a dat Dumnezeu. Ştiu că nimeni nu crede dintre noi că Dumnezeu poate da unei familii, fără ca aceasta să ia măsurile preventive, numai trei sau patru copii sau doi sau unu, câţi doreşte. Nimeni nu crede, dar asta înseamnă credinţă. Luaţi-o ca atare, catalogaţi-vă ca atare, ca nişte oameni credincioşi, ori noi toţi ne considerăm credincioşi. … Dacă n-avem totuşi atâta credinţă, măcar să funcţionăm înfrânarea, cum vă spuneam. Dacă n-avem nici înfrânare, în ultimă instanţă, decât să ajungi să faci avort atunci mai bine planning-ul ăsta occidental, poate să zică cineva. Eu ştiu dacă poate fi gândit şi acceptat în aceşti termeni…? Dar vedeţi dvs. câtă ipocrizie este în om, câtă ipocrizie! Câtă lume se străduieşte să creeze un cadru desfăşurării plăcerii umane fără limită. Câtă industrie se pune în picioare ca să creeze atmosfera şi condiţiile desfrâului şi câtă lipsă de preocupare în direcţia copilului, adică să ne îngrijim să nască oamenii copii pentru că asta este firescul lor. Nu există nici o organizaţie -astăzi am avut o întâlnire cu un domn de la Comisia Naţională de Statistică şi discutam- nu există nici o organizaţie neguvernamentală, care să se preocupe, la ora actuală în România, de problema familiei cu copii, adică să încurajeze naşterea de copii.
De ce ne ocupăm, toţi ipocriţii, la toate nivelurile de a crea cadrul desfăşurării netulburate a plăcerii şi a desfrânării? Este atât de evident că răul este aici pentru că omul fuge de răspunderi şi de sarcini şi se amăgeşte cu plăcerea.
-…indescifrabil…?
-Mult mai mic decât alte păcate, dar problema cu copiii sau pruncii trebuie mult discutată. Este aşa un dar extraordinar pe care îl face Dumnezeu familiei încât nici nu poate fi comparat sau măsurat cu altceva. Ce durere mai mare pentru o familie decât faptul că nu îi dă Dumnezeu copii dintr-un motiv sau altul. Nu există. Cu nimic nu poate fi suplinit. Ce dar mai mare decât un copil, doi sau trei. Extraordinar. De ce nu privim lucrurile şi aşa: că ne putem lipsi de alte comodităţi. Sigur că un copil presupune o anumită angajare, oarecare sacrificii, dar este mai important totuşi să contribuim la construirea socialismului decât la edificarea unui om? Unui om în carne şi oase căruia îi dăm naştere din trupul nostru… Ce poate fi mai important decât să dai lumii acesteia un om? Nimic nu poate fi şi încă cu atâtea plăceri, cu atâtea daruri din partea lui. Ce poate fi mai frumos decât îmbrăţişarea unui copil, decât să simţi un copil că stă în braţele tale ca în braţele lui Dumnezeu, netemându-se de nimic, dăruit total, în braţe la tine copilul merge prin foc şi prin apă.
Cât exerciţiu de credinţă a cuiva în tine faci. Nici cu soţia nu faci acest exerciţiu pe care îl faci cu copilul. Cu tine de mână copilul nu se opreşte în faţa nimănui, niciunui obstacol, când este cu tata. Când e cu tata, vă daţi seama? Să te lipseşti de darul ăsta? Pentru ce, în fond? Pentru cinci minute de plăcere? Sau pentru alte cinci minute în seara următoare? Sau pentru la nesfârşit aceste…, care, veţi vedea, comparate cu… nu există termen de comparaţie. Există o alienare a omului, acolo trebuie să mergem. Există un dezechilibru. Nu vedeţi că ni se propune o viaţă de desfrâu, desfrâu pe toate planurile. Omului i se reclamă libertatea şi dreptul de a fi desfrânat…, de a consuma orice, oricât…, de a vedea orice, oricât…, de a face orice, oricât… şamd. Şi dreptul pervesiunilor. Dreptul perversiunilor.
-Câţi copii aveţi?
-Era să fiu ipocrit şi să spun: Câţi mi-a dat Dumnezeu. Patru. Dar, sigur că nu este locul să faci mărturisiri, dar totuşi aş vrea să vă asigur că n-am fost chiar aşa cum arată familia cu patru copii şi fac precizări ca nu cumva să ducă mintea cuiva cine ştie unde. Adică, mai mult mi i-a dat Dumnezeu decât i-am vrut eu pe copii. Mai mult nu ştiu dacă pot să spun. Ce să vă spun că vestea că vine un al treilea copil când cel de-al doilea avea un an şi ceva sigur că nu a fost prea îmbucurătoare …înţelegeţi. Or fi fost şi ispite, de ce să nu spun. Dar a zis Dumnezeu să fie şi ea este singura fetiţă între trei băieţi şi singura care seamănă putinţel cu tata…
-…indescifrabil…?
– Mai întâi de toate să stabilim un lucru: întâlnirea trupească este păcat când nu este dragoste! Înainte de post şi de orice. Întâlnirea trupească este păcat când nu este dragoste! Atât este păcat cât lipseşte dragostea. Că şi puţină dragoste şi puţină lipsă de dragoste, cât este dragoste nu este păcat, cât nu este dragoste este păcat… (râsete în sală). Pentru că am spus de la început cum că orice mişcare a omului este sub pecetea păcatului. Numai sfinţii nu mai au umbră de păcat, dar nimeni să nu îndrăznească să creadă că un om este sfânt înainte de a muri, ştiţi foarte bine. Nimeni dintre oameni nu poate să spună că: eu nu voi mai păcătui, ferească Dumnezeu. Aşa încât reţineţi: păcat este când nu este dragoste şi cât nu este dragoste! Dacă te va birui dragostea atât de mult, poţi să birui şi tu orice altă rânduială care este totuşi convenţională. Mântuitorul Hristos ne spune că nu omul este pentru sâmbătă, ci invers: omul este stăpân şi al sâmbetei. Omul este stăpân al zilei; şi al zilelor de post, şi al zilelor de sărbătoare şi de dulce. Dacă te va birui dragostea şi vei ajunge la măsura dragostei, nu este păcat, dar cum ştim că suntem atât de neputincioşi, atât de slabi şi cum ştim că ne înşelăm şi ne amăgim pe noi înşine, oferindu-ne ca pretext dragostea, este foarte bine să acceptăm de bună voie o anumită rânduială, o anumită înfrânare, cum spuneam. Acuma, cine poate dintre noi, prezenţi aici, să spună precum tânărul din Evanghelie: Doamne, am păzit toate rânduielile. Una este să calci rânduielile pe care le accepţi şi la care te angajezi şi una este să nu ai nici o rânduială. Să nu ştii de Duminică şi de vineri şi de post şi de praznice şi nu-ştiu-ce.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Dumnezeu este atât de milostiv şi atât de iubitor încât îi primeşte şi pe cei din ceasul întâi şi pe cei din ceasul al doisprezecelea, adică şi pe cei care s-au nevoit mult şi pe cei care s-au nevoit puţin. Ba mai mult decât atât, merge până acolo încât spune că Dumnezeu şi gândul îl răsplăteşte; măcar să fi avut gând să te înfrânezi. E mai mult decât să nu fi avut gând să nu te înfrânezi. Sigur că se propune o ştachetă, sus, cât de sus, considerăm că nu suntem în stare. Nu coborâm ştacheta ci conştientizăm cât suntem de slabi.
Ce să vă mai spun că ne confruntăm adeseori ca duhovnici cu cererea din partea familiilor tinere; zic: Părinte, puneţi-ne o rânduială. Cel mai greu lucru, vă puteţi închipui. De aceea foarte mulţi sau o parte dintre preoţi au preluat şi au dat mai departe o anumită rânduială spunând: zilele cutare este îngăduit, zilele cutare nu este îngăduit. Acest lucru funcţionează relativ, totuşi. Criteriul absolut, singurul, este dragostea. Reţineţi. Pentru că în momentul în care impunem o astfel de planificare, afectăm foarte grav esenţa dragostei care este libertatea. Este cu două tăişuri ceea ce vă spun, dar aşa am simţit de multe ori, oamenii vor clar să le spui -Părinte, zilele astea da, zilele astea nu. Dar nu am putut niciodată să-mi închipui pe cei doi soţi cu trei zile înainte aşteaptă ziua respectivă pentru aşa ceva… Iertaţi-mă… Şi am considerat lucrul acesta un atentat la libertatea şi spontaneitatea relaţiei dintre cei doi.
Vă mai spun un lucru, iarăşi la graniţa riscului: ne povestea cineva odată, în acest context, un preot, fiţi atenţi, care a fost biruit -că preoţii sunt oameni la fel ca dvs., în plus câteva legiuni de ispititori la adresa lor, în plus- a fost biruit în zi de Duminică dimineaţa înainte de Liturghie şi i s-a născut un prunc sănătos, deşi a trăit nouă luni cu spaima pedepsei lui Dumnezeu. Dar ştiţi de ce s-a născut sănătos? Pentru că a trăit nouă luni cu spaima pedepsei lui Dumnezeu. Dacă nu trăia nouă luni cu spaima pedepsei lui Dumnezeu şi era lucrul ăsta aşa…, se întâmpla ce se întâmpla. Adică nu ştiu dacă înţelegeţi cum stau lucrurile. Măcar să ne propunem să respectăm minimal câteva chestiuni şi atunci funcţionează ajutorul lui Dumnezeu, funcţionează foarte multe lucruri. Dar nu ştiţi că ispita este mai mare atunci când este interdicţie? Atunci este ispita mai mare şi ispita nu se manifestă -există cupluri de oameni credincioşi care sunt foarte categorici în a respecta rânduielile- ispita nu se manifestă în dorinţa faţă de celălalt, dar se refulează cum spunem, răbuvneşte în manifestări dure sau în multe alte lucruri.
Nu spun părinţii că dacă eşti în măsură să iubeşti, toate rânduielile cad: Iubeşte şi fă ce vrei. Dar, fiţi atenţi, dragostea… Nu există posibilităţi de dragoste desăvârşită, de aceea avem aceste ajutoare şi aceste repere, cumva, care nu sunt artificiale, care sunt foarte fireşti. Ziua de Duminică, ziua de vineri, toate sunt nişte lucruri foarte fireşti. Ia închipuiţi-vă dvs. că, prin absurd, când ne moare cineva sau în zi de parastas, în zi de pomenire a morţii tatălui, a mamei sau a bunicului, ne ducem cu plăcere la întâlnirea trupească cu soţul sau soţia dvs. Nu este ceva firesc, totuşi. Este ceva nesănătos în toată treaba aceasta, dacă se întâmplă …înţelegeţi. Păi ziua de vineri este ziua de amintire a morţii lui Hristos. Ziua de pomenire şi de parastas a morţii lui Hristos. Suntem botezaţi în numele lui Hristos. Dacă mergem la biserică, la întâlnire cu Hristos, dacă ne cununăm în numele lui Hristos, dacă simţim cât de cât o solidaritate cu Biserica, cu comunitatea credincioşilor nu poţi să pui ciolan pe masă când toată Biserica posteşte. Sunt nişte lucruri atât de fireşti. Şi dacă se întâmplă vreodată, nu faceţi regulă din aceste întâmplări ci mai curând conştientizaţi neputinţa dvs. şi câştigaţi cel puţin un grad de smerenie şi de umilinţă, care este un câştig.
-Legătura trupească este numai pentru procreere?
-Nu. Nu, dar să nu evite procreerea. Pentru că întâlnirea trupească dintre bărbat şi femeie este în acelaşi timp un dar de la Dumnezeu pentru ca să sporim în dragoste, să ne sprijinim unii pe alţii. Câte conflicte dintre soţ şi soţie nu se rezolvă -ce păcat că numai aici- în întâlnirea trupească. E un dar de la Dumnezeu. Am citit cândva o carte a unui medic catolic care făcea o evaluare creştinească a întâlnirii trupeşti şi încheia cu acest lucru care este foarte frumos: de ce să nu luăm ca un dar de la Dumnezeu această întâlnire trupească? Dacă am lua-o ca pe un dar de la Dumnezeu, n-am mai putea să o terfelim în acest fel, să ne batem joc de ea. Ne-am purta cu sfinţenie, cu mare sfinţenie; aşa încât cred că păcatul este când evităm procreerea pruncilor, dar nu când ne întâlnim trupeşte fără a avea în gând aceasta, adică să ne întâlnim trupeşte cu femeia noastră numai cănd am programat: Haide să mai facem un copil. Pot să păcătuiesc cu acest lucru, ştiu că sunt părinţi duhovnici care au altă rânduială, care spun altfel, dar am aici o carte, ce păcat că este în greceşte, o cărţulie foarte mică care se intitulează: „Să fim cinstiţi cu cele omeneşti”. Să luăm în considerare omenescul din noi. Eu cred că există această şansă pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Dacă cineva poate să facă abstracţie de ea, este foarte bine.
-…indescifrabil..?
-Foarte frumos. Atât de frumos încât Sfântul Apostol Pavel defineşte relaţia dintre bărbat şi femeie şi încă aplecându-se exact asupra întâlnirii trupeşti. Măsura şi criteriul să nu fii tu, ci celălalt. Să vedeţi dvs. cât este de greu. Credeţi că este uşor… Măsura şi criteriul întâlnirii trupeşti să nu fii tu, să nu se întâmple când vrei tu, iertaţi-mă, ci când doreşte celălalt. Tu să vii în întâmpinarea lui. Să vedeţi… Asta spune Sfântul Apostol Pavel foarte clar, adică să nu revendici pentru tine, dar vedeţi aici trebuie înţeles foarte fin pasajul. Nu-i spune bărbatului: Fii atent, ai drept asupra trupului femeii, ci îi spune femeii: Fii atentă că bărbatul are drept asupra trupului tău. Nu-i spune femeii: Fii atentă, ai drept asupra trupului bărbatului, ci îi spune bărbatului: Fii atent că are drept femeia asupra trupului tău.
Nu ştiu dacă m-aţi înţeles. Pentru că ipocriţii de oameni merg cu Biblia în mână şi spun: Uite ce spune Sfântul Apostol Pavel, eu sunt stăpân pe trupul tău… (râsete în sală). Nu, funcţionează dacă vrei să fi tu cel care interpretează Biblia şi să spui: Uite ce spune Biblia, tu eşti stăpână pe trupul meu. Asta este interpretarea. Aşa funcţionează toată Evanghelia. Ţi se adresează direct ţie, am mai spus-o odată cu drepturile omului că nu sunt temeiuri pentru drepturile omului în Sfânta Scriptură. Nu există.
Şi atunci cineva mi-a spus: -Păi cum, părinte, când la Judecata de urmă zice: „Aţi dat mâncare celor flămânzi, aţi îmbrăcat pe cei goi,…”, astea nu sunt drepturile omului? -Nu, sunt îndatoririle omului, pentru că îi judecă pe cei care nu au făcut aceste lucruri, nu îi judecă pe cei care trebuiau să primească şi nu au primit, adică nu îi spune săracului: Fii atent că ai temei pentru a cere sau bolnavului: Fii atent că ai temei aici să îi ceri celuilalt să vină la tine. Nu spune lucrul ăsta, ci dimpotrivă, îmi spune mie să mă duc la bolnav, dar nu spune bolnavului că are dreptul ăsta, îmi spune mie că am această îndatorire. Nu funcţionează reciproca că dacă este datoria mea, este şi dreptul lui. Toată Evanghelia… De aceea spune Mântuitorul Hristos să nu judecăm şi multe altele.
-…indescifrabil…?
-Depinde credinţa mamei cât este mai multă: în medic sau în Dumnezeu. Şi aici vă dau un exemplu. Am participat cu mulţi ani în urmă la un dialog pe temele familiei, cuplului, avortului şamd, am participat ca telespectator la televiziunea greacă, unde erau un reprezentant medic, un sociolog, un psiholog, din partea guvernului, factori care reprezentau toată societatea şi un episcop care reprezenta Biserica şi discutau în cele din urmă problema avortului. Ipocriţii de oameni aduceau întotdeauna situaţia limită: Bine Înalt Preasfinţite, să zicem că suntem de acord cu dvs., dar, totuşi, când medical constatăm că pruncul ar fi un risc major pentru mamă, ce să facem? Întâi a spus Preasfinţitul: Haideţi, totuşi, să nu discutăm despre situaţiile limită, să le luăm pe celelalte şi după ce le rezolvăm şi rămâne numai asta, o rezolvăm şi pe asta. Dar ce credeţi, le-au rezolvat? Nu le-au rezolvat. Făceau ce făceau şi se întorceau la această problemă pentru că pentru ei era asul. Era asul din mânecă, îl scoteau, pac! pe masă. Atunci Preasfinţitul, ca să le închidă discuţia, zice: Vă dau un exemplu. Acum şaizeci de ani aproximativ, o mamă, la primul ei copil, primeşte de la medic înştiinţarea că menţinerea sarcinii şi naşterea acelui copil înseamnă nouăzeci la sută sacrificiul mamei. Deci un mare risc ca mama să moară. Închipuiţi-vă, zice, ce a însemnat pentru o tânără mamă la primul copil. Nu s-a încrezut într-un doctor, s-a mai dus şi la doctor, aceeaşi constatare, alt doctor şamd. Nici o şansă de nicăieri. Mama însă, cu credinţă a zis: Ce o vrea Dumnezeu. Mama a murit la optzeci şi ceva de ani acum câţiva ani, iar copilul este cel care vă vorbeşte… şi s-a încheiat emisiunea… (râsete şi aplauze în sală). Adică măsura lucrurilor nu este omul, ci este Dumnezeu. Cât am fi noi de… tocmai că logica noastră se loveşte de multă neputinţă în faţa lui Dumnezeu.
-…indiscifrabil…?
-Acesta a fost discursul meu. Nu încetăm a ne întâlni trupeşte şi a ne săruta pentru că alţii au compromis întâlnirea trupească şi sărutul…
…(pauză)…
…pentru că ascultarea de care vorbeşte Steinhard la Noica, despre o astfel de ascultare vorbeşte şi Biserica. Este temelia vieţii creştineşti: ascultarea. Dacă am privi-o foarte omeneşte, cea mai totalitară instituţie este Biserica, ca să nu mai vorbesc de nedemocraţie. Structura ierarhică, adică credincios, diacon, preot, episcop, arhiepiscop, mitropolit, patriarh, patriarh ecumenic. Cea mai ierarhică şi nedemocratică structură este Biserica şi în acelaşi timp spaţiul unde funcţionează libertatea omului la modul cel mai deplin. Ascultarea, ia gândiţi-vă dvs. ce este, însemnează acceptarea de bunăvoie, din partea subiectului ascultării, a unei supuneri faţă de cineva. Pentru că cealaltă este opresiune. Este presiunea cuiva asupra cuiva; aceea nu este ascultare, faci un lucru pentru că te obligă… Ascultarea este: liber, tu primeşti acest lucru.
Apropo de familie, dacă soţia, de exemplu, ar accepta îndemnul Sfăntului Apostol Pavel ca să asculte de bărbat şi să accepte pe bărbat drept cap al familiei, ierarhie deci -bărbatul întâi şi femeia după aceea-, pentru că acolo unde funcţionează iubirea, orice ierarhie capătă valenţe pozitive. Dacă ne iubim, nu ne batem pentru primul loc, pentru numele lui Dumnezeu, ci pentru ultimul. Eu să te slujesc pe tine; nu, eu să-ţi aduc apă; nu, eu să-ţi aduc ţie. Ne batem care să slujim dacă ne iubim. Facem cum ai zis tu; nu, facem cum ai zis tu.
Înţelegeţi cum stau lucrurile? Şi iarăşi, când zice Sfântul Apostol Pavel că bărbatul este capul familiei, nu îi spune bărbatului lucrul acesta, ci îl spune femeii. Dar bărbatul a greşit foarte mult pentru că este neputincios şi a făcut dintr-o responsabilitate foarte mare, un privilegiu. Şi dacă s-a comportat ca atare, desigur că femeia, intrigată: Dar de ce să ai tu privilegiul acesta? Ca de altfel, problema preoţiei. Ştiţi că femeile, tot mai mult -nu la noi, slavă Domnului- în Occident, de unde ne vin toate ideile emancipate, acolo femeile au cerut preoţia şi o au. Dar ce credeţi dvs. că ele au cerut preoţia pentru că a fost trăită de bărbaţi ca un jug greu? Ferească Dumnezeu. Credeţi că au cerut preoţia spunând bărbaţilor: Vă este prea greu să duceţi acest jug, haideţi să ne înjugăm şi noi la o parte? Nu, au cerut preoţia pentru că bărbaţii au trăit preoţia şi au afişat-o ca un privilegiu, ca un favor, ca o exclusivitate. La fel se întâmplă şi în familie. Dacă bărbatul funcţionează ca şi cap al familiei, preluând sarcina a ceea ce înseamnă acest lucru, femeia niciodată nu va atenta la poziţia lui de cap. Nu va atenta şi va da slavă lui Dumnezeu că nu este bărbat.
Deci eu vă mărturisesc iarăşi, că nu este nimic mai frumos ca o soţie care să asculte de bărbat. Nu există. Care să tacă atunci când bărbatul vorbeşte. Dar nu să tacă de frică, ci să accepte ea această rânduială: Eu o accept, liberă. Şi mai greşeşte, nu-l corectez: Nu-i aşa! -nu aţi trăit această experienţă? Te trezeşti spunând un lucru mai puţin adevărat şi imediat te corectează. Sigur că nu câştigi nici tu, nu câştigă nici ea. Câştigul ar fi fost să fi tăcut. Nu ştiu cum să vă explic, dar fiecare trebuie să ne conştientizăm vocaţia proprie, în dreptul nostru. Eu nu sunt cap al familiei ca să îmi oropsesc femeia. Nu, ci am sarcina, greutăţile şi responsabilităţile extraordinare, iar femeia este bine să se raporteze la celălalt pentru că asta o ajută să fie ascultătoare.
De ce nu mai funcţionează şi astăzi şi se prăpădesc repede căsniciile? Din cauza acestei foarte ameţitoare iluzii, amăgiri a egalităţii. Ce înseamnă dreptatea? Dreptul femeii şi dreptul bărbatului? Acesta este, după părerea mea, la rece judecat, cea mai neconformă cu realitatea chestiune. pentru că dacă noi, într-o căsnicie în care noi, ca nişte ipocriţi, spunem că am pornit, ne-am adunat pentru că ne iubim, ne căutăm dreptatea, adică: Nu, este ca mine; nu este ca mine; nu, este al meu; nu, este al meu… Păi acela este om care iubeşte, spuneţi şi dvs.? Un om care iubeşte lasă de la sine totul; numai un gest din partea celuilalt cum că ar dori ceva şi el îi dă de zece ori mai mult de la sine. Nu poate, se duce, se împrumută, munceşte, se chinuieşte, face… Dar nu, acuma dreptul femeii, dreptul bărbatului şi egalitatea. aceasta are un singur sfârşit: tribunalul. Dreptatea şi egalitatea are un singur sfârşit: ori tribunalul, ori mai este nu un sfârşit, este un chin, un veşnic chin, o tortură, adică să îl suporţi pe celălalt cu conştiinţa că ai dreptate. Este o tortură.
Dacă am avea exerciţiul acestei ascultări, femeia de o parte şi bărbatul exerciţiul responsabilităţii lui ca şi greutate, ca jug, ar fi extraordinar. Că nu le facem este altceva, dar măcar să avem conştiinţa lor, tot ar fi un câştig.
-…indescifrabil…?
-Erau goi şi nu se ruşinau pentru că nu ajunsese pecetea păcatului pe mişcarea şi pe existenţa omenească. Nu funcţiona pofta păcătoasă, trupească care funcţionează după aceea. De ce ne ruşinăm de celălalt când îl vedem gol? Pentru că atunci când îl vedem gol încolţeşte în mintea noastră pofta. Dacă am fi atât de curaţi şi desăvârşiţi nu ne-am ruşina de un om gol ci am vedea în el frumuseţea omenească, frumuseţea creaţiei lui Dumnezeu.
Ce, ne ruşinăm să spunem că o femeie este frumoasă, că femeile sunt frumoase în general de la Dumnezeu? Ne ruşinăm să spunem că trupul femeii este mai mlădios, mai frumos decât al bărbatului de la Dumnezeu? Ne ruşinăm să spunem că există o sensibilitate deosebită, pielea femeii, mâna, privirea… Toate sunt de la Dumnezeu. Aşa încât nu ar trebui să ne ruşinăm dacă nu ar fi în noi păcatul, nu în celălalt, văzând pe cineva gol. De ce ne ruşinăm? Pentru că în noi imediat încolţeşte păcatul, imaginea păcatului, imaginea poftei, imaginea posesiunea şi aşa mai departe. Acolo lucrează în noi păcatul. În momentul în care a intervenit căderea, a intervenit păcatul şi a intervenit această opacitate, cum îi spune părintele Stăniloae. Această opacitate, ne ascundem… Dacă nu am fi păcătoşi, dacă nu ar fi păcatul în noi, am vedea mult mai puţin păcătoasă lumea din jurul nostru, chiar dacă ea ar fi mult mai mult decât vedem noi. Păcatul este în noi.
Nu ştiţi, cu pilda aceea cu un frate care a venit repede-repede să alarmeze lumea că desfrânează doi inşi pe câmp, aşa în câmp şi lumea sigur că s-a dus, cum să nu se ducă la spectacol… (râsete în sală) Numai că, apropriindu-se au rămas foarte dezamăgiţi pentru că nu era vorba decat de două căpiţe învecinate. Două căpiţe de fân învecinate care în mintea păcătosului, a prins imaginea de la distanţă a păcatului, ori păcatul era în el. Ca să nu mai spunem ce se mai întâmplă uneori, ce mustrare au primit de la un călugăr câteva tinere care, într-o excursie pe la mânăstiri au avut cu ele şi un băieţaş de zece ani. Parte bărbătească! Primiţi cu voi parte bărbătească! Păi păcatul era în copilaş şi fete sau în mintea lui? Spuneţi-mi dvs. unde era. Acolo este, păcatul este în noi. Dacă nu ar fi noi, dacă ne ruşinăm la vederea goliciunii cuiva, păcatul musteşte în noi; dacă nu ne ruşinăm, suntem foarte curaţi.
-…indescifrabil…?
-Desigur. Canoanele spun pentru preot să nu se însoţească cu o desfrânată, nici cu o femeie văduvă, nici cu o femeie despărţită. Asta nu că i-ar face vreo favoare preotului, Doamne fereşte, că oameni iar se gândesc, uite ce grozavi suntem noi preoţii. Dimpotrivă, ci dat fiind slujba la care este chemat; să nu pângărească Biserica şi lucrarea ei, părinţii au rânduit astfel de canoane şi astfel de disciplină bisericească. Acum, în ce priveşte prima întrebare, v-am dat răspunsul atunci când v-am înfăţişat cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur despre faptul că Dumnezeu şi-a făcut mireasă de cinste dintr-o desfrânată. Ajunge să fie dragoste.
-…căsătoria interconfesională…?
-Cred că, să fiu consecvent cu ce am spus până acum, dacă există dragoste adevărată, nu poate exista. Cred că dacă există dragoste adevărată, Dumnezeu va rândui într-un fel, va da o soluţie, ca să nu mai vorbesc că este acceptată între anumite confesiuni căsătoria. Noi vorbim de aşa-zisele căsătorii mixte: catolici-ortodocşi, protestanţi-ortodocşi şamd. Mai problematică este situaţia cu oameni de altă religie, adică musulmani-creştini. Sigur că asta ar fi foarte actuală în urma ridicării vizei între noi şi turci, de exemplu, dar ca să rămân consecvent, dragoste, dacă există, este ea biruieşte şi Dumnezeu rânduieşte într-un fel, sper că şi Biserica va găsi o cale, poate că unul dintre cei doi va accepta să devină creştin. În principiu însă, nu este îngăduită însoţirea unui creştin cu un necreştin.
-..indescifrabil..?
-Cred că n-aţi vrut să spuneţi asta, da’… potrivirea de caracter tocmai în aceste relaţii se probează, potrivirea de caracter tocmai în contextul relaţiilor platonice se probează, altă nepotrivire aţi avut dvs. în gând. Eu zic că şi acea nepotrivire tot de dragoste poate fi biruită. Este un spaţiu atât de intim încât este recomandat să nu se bage nici cel mai priceput educator, aş propune. Atât de intim. Dacă există dragoste, dacă îl doreşti pe celălalt, dacă ţi-e drag celălalt, cred că rânduieşte Dumnezeu de aşa manieră. Nu putem diseca aceste lucruri pentru că nici nu ar avea vreo eficienţă, dar principiu există. Să rămânem împreună dacă ne iubim cu adevărat. Aţi văzut, unii se chinuie pentru căsnicie albă şi alţii fac caz de nepotrivire de caracter. Este şi aici un semn al neputinţelor noastre.
-…legătura dintre viaţa sacramentală şi viaţa de cuplu…?
-Viaţa sacramentală înţelegând participarea la viaţa sacramentală a Bisericii, nu? Cred că aşa. Este fundamental acest rol pentru că dacă nu ar fi cuvinte goale atunci când spunem noi că numai articulându-ne la izvorul iubirii adevărate care este Dumnezeu putem deveni putincioşi în dragoste şi în iubire, atunci explicaţia ar fi foarte la îndemâna oricui şi veţi vedea că acest lucru numai experiându-l cineva, ca să îl experieze trebuie să se lepede de oarecare mentalităţi, de oarecare stil de viaţă, de oarecare înţelegere a lucrurilor. Participarea la viaţa Bisericii înseamnă în termeni foarte clari, dacă vreţi, înseamnă participarea la întâlnirea cu Dumnezeu. A te întâlni cu Dumnezeu, pe care Îl mărturisim a fi lumina, viaţa adevărată, sursa vieţii, sursa iubirii, cu adevărat dacă mărturisim acest lucru întâlnirea cu Dumnezeu nu poate fi decât sursă de dragoste.
De altfel, Mântuitorul Hristos în repetate rânduri ne spune aceste lucruri: Numai dacă rămâneţi în Mine veţi avea viaţă veşnică. Numai dacă rămâneţi în Mine veţi iubi cu iubirea cu care Eu vă iubesc, cu iubirea care este între Mine şi Tatăl. Dar aici trebuie să funcţioneze puţină încredere şi credinţă şi avem atâtea temeiuri să funcţioneze pentru că facem experienţa limitelor iubirii noastre şi în acelaşi timp experienţa setei şi dorului nostru după dragoste. Aceasta ne trimite la o dragoste desăvârşită, la o sursă a iubirii. Viaţa sacramentală, a căuta pe Dumnezeu de fapt, să ajungem la cheia vieţii duhovniceşti, a-L căuta pe Dumnezeu, dragostea adevărată, desăvârşită este calea de a obţine toate celelalte lucruri la măsuri mult mai avansate şi desăvârşite decât le-ai putea tu realiza. Să-L cauţi pe Dumnezeu şi în căutarea lui Dumnezeu vei primi forţa să-l iubeşti pe soţul sau pe soţia ta. Părinţii şi Sfânta Scriptură ne propune ca test dacă Îl iubim pe Dumnezeu, iubirea faţă de ceilalţi. Cine Îl iubeşte pe Dumnezeu cu adevărat este plin de dragoste faţă de ceilalţi. Este jertfelnic faţă de soţ, faţă de soţie, faţă de copii, faţă de vecini, faţă de toată lumea. Cine nu a ajuns să-l iubească pe Dumnezeu face experienţa acestei iubiri nepline, limitate, mărginite, dar care îl trimite la gândul, la ideea unei iubiri desăvârşite.
-Gândul tot timpul la persoana iubită nu este un prejudiciu adus lui Dumnezeu?
-Depinde ce gând.
-Gândul la frumuseţea clipelor petrecute împreună curat.
-Ce să spun. Aş îndrăzni spun ceea ce spunea un laic, nu un preot unei săli pline de tineri, un teolog care le-a zis: Eu cred că în îmbrăţişarea sinceră, curată dintre un băiat şi o fată există Dumnezeu. Cred că în gândul tău la persoana pe care o iubeşti curat cu adevărat este Dumnezeu. Deci nu te depărtezi iubind de Dumnezeu. Nu există concurenţă în dragoste. Este o falsă problemă pe care ne-o punem, că dacă iubesc pe…, nu mai pot iubi pe Dumnezeu, nu cred, dragostea adevărată…Vom vedea că nu este o dragoste adevărată cea care ne împiedică, nu poate fi deplină, de aceea funcţionează nişte rânduieli şi nişte reguli. Dar acolo unde există dragoste adevărată, nu spunem noi şi mărturisesc oamenii care se iubesc că este dumnezeieşte? Dragostea este ceva dumnezeiesc. Dragostea nu este ceva care ne ţine în lumea noastră, asta cred că este foarte important.
Este cea mai radicală provocare din partea lui Dumnezeu. Nici o raţiune nu are relaţia noastră cu Dumnezeu. Nici o altă raţiune şi motivaţie nu are existenţa lui Dumnezeu decât cea a iubirii. Structura supremei iubiri, spune părintele Stăniloae. Creaţia există ca rod al iubirii lui Dumnezeu, tot ceea ce există ca rod al iubirii lui Dumnezeu, lumea există ca rod al iubirii, există să existe iubire, există să se ajungă să se împlinească în dragoste. Nu există sens în existenţă fără iubire, nu există. Nu cred că există mai multe feluri de iubiri, iubirea de tata, iubirea faţă de soţie, iubirea faţă de copil. Ea are desigur specificitatea şi nuanţa ei, dar iubirea este una. Manifestarea, concretizarea ei sunt nuanţe, dar iubirea în esenţă este una pentru că altfel Sfântul Apostol Pavel ar fi spus, când vorbeşte şi ne dă acel extraordinar imn al dragostei, ar spus că: Aici vorbesc de dragostea faţă de Dumnezeu, să nu credeţi că la fel este dragostea faţă părinţi. El zice: dragostea…, Dragostea nu cade niciodată, nu zice dragoste faţă de X sau de Y.
-Vă mulţumim foarte mult! (aplauze în sală)
-Eu vă mulţumesc foarte mult şi vă rog foarte mult să mă iertaţi pentru vorbăria, dacă vreţi, căreia nu îi daţi totuşi un caracter absolut, normativ. Dialogul nostru ca nişte oameni nu poate fi normativ. Totul este o provocare, o problematizare mai curând. Lucrurile pot fi aşa sau invers. Nu uitaţi că suntem oameni, suntem realitatea cea mai vie şi cea mai dinamică posibil şi nu pot funcţiona pentru un om tipare. Toate sunt nişte jaloane şi repere exterioare, însă pentru fiecare cuplu funcţionează, dacă vreţi, o rânduială, a lui, dăruită de Dumnezeu. Aşa cum nu se găseşte un al doilea om la fel cu mine sau cu tine sau cu oricine altcineva, aşa nu se găseşte un al doilea cuplu ca cel pe care îl formez eu cu soţia mea, tu cu soţia ta sau tu cu bărbatul tău. Nici nu există tipar până trăim aşa şi dobândim mântuirea, dar există nişte rânduieli. Totul este la tipul indicatoriu, adică de reper. Vă mulţumesc foarte mult şi iertaţi-mă. I-am spus şi lui Florin: pe de o parte tema este foarte incitantă, pe de o parte foarte, foarte problematică pentru că este una esenţială şi n-am acceptat întâlnirea cu dvs. decât în ideea dialogului. Aţi văzut cât de mult am şchiopătat în expunerea de la început. De aceea vă mulţumesc şi vă rog să mă iertaţi pentru prima parte…(ropote de aplauze în sală).
Taina Căsătoriei 
Reblogged this on Ioan Andoni and commented:
Actualitatea cu aromă de „muzeu”: