nimic care să ne facă să ajungem la iubire ca descoperirea iubirii Sale faţă de noi

Din
CUVINTE CATRE SINGURATICI – PARTEA III
SFANTUL ISAAC SIRUL
DEISIS 2005

Cuvântul I
Despre viaţa singuratică şi despre prefigurarea celor viitoare pe care le însemnează prin ea cei ce o au într-adevăr; şi despre asemănările ei cu ceea ce va fi după înviere.

1. Viaţa singuratică e dincolo de lumea aceasta şi pur¬tările ei se aseamănă cu cele ale lumii viitoare; căci s-a zis: „Acolo nici nu se însoară, nici nu se mărită” [Mc 12, 25]. In loc de aceasta ei vorbesc cu Dumnezeu faţă către faţă. Adevărată icoană a lumii de dincolo, ei se unesc cu El în fiece clipă prin rugăciune. Fiindcă rugă¬ciunea e în stare mai mult decât orice altceva să apropie mintea de Dumnezeu, în aşa fel încât El să intre în comu¬niune cu ea şi să strălucească în purtările ei.

2. Chiar şi ceea ce ni se întâmplă la rugăciunea de cerere obişnuieşte să ne vină datorită celor din vechime, astfel că noi aflăm ajutor prin rugăciunea acelor bărbaţi mai buni. Rectitudinea şi bunele lor purtări ţin vie în noi amintirea lor, astfel încât şi rugăciunea noastră e curăţită de slăbiciune, de nepăsare şi de împrăştierea gândurilor, datorită râvnei arătate de ei faţă de ceea ce e mai bun.

3. Oare nu tocmai din această pricină chiar şi Dumnezeu, Stăpânul a toate, se pleacă de atâtea ori spre cererile noastre? Aceasta ca să fim încă şi mai înflăcăraţi în imitarea lor, şi pentru a face încă şi mai mare în ochii noştri acel fel de vieţuire foarte bună vrednic pentru El de mă¬reţie. Ca astfel cei care au umblat în aceasta să poată fi şi pentru alţii un loc de scăpare nu doar cât timp sunt în această viaţă, ci şi după moartea lor.

4.  Spun aceasta potrivit sensului adânc al Scripturii, fiindcă Dumnezeu lucrează toate potrivit sensului adânc pe care 1-a aşezat în ea. Căci şi în aceasta El îi înalţă pe sfinţii Săi după cum stă scris: „Voi rămâne peste cetatea aceasta şi o voi scăpa din pricina Mea şi a lui David, sluga Mea” [4 Rg 19, 34; îs 37, 35].

5.  Să venim acum la două din modurile în care se strânge legătura/convorbirea cu Dumnezeu şi care pri¬vesc începuturile ostenelilor inimii în liniştire; moduri prin care mintea se întăreşte şi se curăţă, îndepărtează nepăsarea şi doreşte aprins să rămână mereu în strânsă legătură cu ceea ce e frumos.

6. Prin urmare, silindu-se să nimicească aducerea-amin-te de lume ce stăpâneşte asupra lui şi arzând neîncetat în aducerea-aminte de ceea ce este bun, el [singuraticul] ajunge la limpezimea lucrării foarte bune a minţii, din care ies apoi alte două începuturi între semnele de sus: nobila osteneală şi cugetarea mai bună.

7. Intâiul dintre aceste începuturi stă în a scruta făptu¬rile şi în a privi economia divină faţă de noi, atât cea privitoare la cele trecute, cât şi cea privitoare la sfârşitul spre care tinde umanitatea noastră. Al doilea început e însă cugetarea.

8. Cel mai bun e omul care rămâne singur în Dumnezeu cuprins de uimire faţă de ce e în Firea Lui. înţelegerea lui se înalţă atunci dincolo de ea însăşi, fiind înţelepţită de Duhul în cunoaşterea mai bună şi credinţa în taine. Se opreşte să cugete tot mai mult asupra lumii celei noi şi asupra celor viitoare; meditează cu atenţie la cele ce ţin de acestea şi la neîncetata ieşire/mutare care e călătoria gândului spre acele lucruri şi tainele ce s-au descoperit şi lumile transfigurate în intelect.

9. Atunci gândurile se transformă înăuntrul trupului şi acesta nu mai pare trup; intelectul îşi schimbă sălaşul şi trece dintr-unul în altul, şi nu din voia lui. El purcede în calea lui rămânând strâns unit de Fiinţa dumnezeiască; iar la sfârşitul căii ei, mintea se îndreaptă spre Cauza şi Obârşia [a toate]. Astfel, fiinţele raţionale reuşesc să în¬ţeleagă ceva din Fiinţa [dumnezeiască] meditând la înalta rânduială a iubirii Sale.

10. Toate acestea vor fi date fiinţelor raţionale chiar şi fără să fie nevoie să le ceară de la El, numai prin bună-voirea Lui. Căci atunci nu vor mai fi cei care învaţă pe alţii şi cei care învaţă de la ei [cf. Ir 31 34]; toţi vor fi una şi vor sta în liniştire minunându-se de o atât de mare iubire; şi vor fi îmboldiţi să stăruie şi în purtările lor: căci prin aceasta [contemplarea iubirii] se fac frumoase şi se întăresc şi ele [purtările].

11. Prin această strânsă legătură [cu Dumnezeu] — şi prin nimic din cele de jos — [singuraticii] vor pătrunde prin ochii sufletului încă de acum înăuntrul acelei vieţuiri [viitoare] şi vor potrivi cele de jos cu cele de sus. Unul ca acesta încetează atunci [să mai lucreze], vorbeşte cu ce este sus şi se uneşte cu Cel din înălţime prin cuvânt şi prin tăcere; căci ei [singuraticii] stăruie atât în aceasta [tăcere], cât şi în acela [cuvânt]. Fac să tacă limba, sluji¬toare a cuvântului, şi dacă nu e nevoie, vor încerca să nu se folosească de ea decât numai pentru rugăciune şi psalmi, al căror scop e acela de a ajuta mintea să stea legată [de Dumnezeu].

12. Căci atunci când [mintea] se ţine de aceste lucruri înalte şi dacă stă potrivit rânduielii de sus într-o tăcere desăvârşită fără a fi ispitită [de gânduri] şi [rămânând] în cele de sus, de care nu era până atunci în stare, atunci ei [singuraticii] se îngrijesc de trupul lor ca de un vas în slujba Ziditorului şi îl curăţesc cu grijă, nu ca pe un lu¬cru pământesc ce slujeşte pământul, ci ca pe un vas de sfinţenie gata să fie ridicat la cer; şi pentru împărăţia aflată aievea în ei [cf. Lc 17, 21] se bucură de parcă ar fi deja dincolo.

13. Incă de aici ei se bucură de ea prin dorinţa aprinsă a inimii lor şi doresc ceea ce e în taină, întrucât prin harul Duhului sunt transfiguraţi întru asemănarea Lui. Căci chiar şi atunci când realitatea e departe, dorinţa aprinsă ne poate pune în comuniune cu ea prin închipuire [ima¬ginaţie]. Mai mult, din pricina bucuriei ea face sufletul ca nebun, îl eliberează de tot ceea ce încolţeşte în gân¬dire şi îl uneşte cu Cel de dincolo de toate, fiindcă El lucrează atunci când absolut nimic nu mai e amesteca cu mintea.

14. Prin liniştirea trupului şi îndepărtarea de cele lu¬meşti ei [singuraticii] înţeleg adevărata liniştire şi înde¬părtare de firea celor ce sunt, în care vor vieţui atunci când lumea materială se va mistui. Prin minte se unesc cu lumea Duhului, iar prin meditare sunt atraşi în lărgi¬mea lumii de dincolo. Şi aşa, în prefigurare, vieţuiesc necontenit în starea viitoare.

15. Frate al nostru, negustor neruşinat, mai mult decât orice altceva să ne sârguim în viaţa gândului! Căci dacă Dumnezeu şi iubirea Sa, care e mai bună decât întreaga noastră alergare, ar putea fi găsite doar prin lucrurile din afară, atunci şi filozofii s-ar fi putut apropia de o aseme¬nea iubire mai mult decât noi. Să ne silim să ne domolim trupul, cerând lui Dumnezeu cu sârguinţa cuvenită cele de care avem nevoie pentru aceasta.

16.  Nimic nu e atât de mult în stare să îndepărteze gândirea de lume ca petrecerea împreună cu nădejdea; nimic nu e în stare să ne unească cu Dumnezeu ca şi chemarea înţelepciunii Lui; nimic care să ne facă să ajun¬gem la iubire ca descoperirea iubirii Sale faţă de noi; şi aimic care să înalţe mintea în minunare dincolo de tot ce e văzut, pentru a o face să sălăşluiască dincolo de lume înaintea Lui, ca cercetarea tainelor Firii Lui.

17. Intr-adevăr, firea Fiinţei nevăzute poate fi cunos¬cută prin tainele ei pe care vrea să le facă cunoscute. Căci ele sunt cunoscute de cel ce meditează la alcătuirea lumii, mai ales de cel care scrutează necontenit econo¬miile lui Dumnezeu şi feluritele Sale descoperiri care au fost rânduite spre a povăţui mintea sârguincioasă a cre¬dinciosului care caută şi cercetează fără nepăsare.

18. Aceasta e adevărata meditare şi convorbire curată cu Dumnezeu. Aceasta e ceea ce seamănă în suflet cuge¬tarea mai bună câştigându-i o înţelepciune curată. Aceasta este slăvită viaţă a singuraticilor şi tot ceea ce priveşte locuirea în singurătate. E vieţuirea dincolo de lume pre¬ferabilă şi mai bună decât toate şi minunata sălăşluire ce descoperă taina învierii, în ea se schiţează existenţa ce va fi în ceruri şi viaţa împreună cu Dumnezeu. Fiindcă ei [singuraticii] sunt morti in taina, si sunt  vii în taină; şi tot în taină sunt înălţaţi, măcar că trupul lor e pe pământ. Căci Duhul e Cel care îi cercetează şi împlineşte prin intelectul lor toate acestea.

Acest articol a fost publicat în Sfinţi şi Părinţi. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s