CAPITOLUL 6
1: – Und-ţi-a plecat iubitul,
o, tu, cea mai frumoasă-ntre femei,
frăţânul tău încotro s-a-ndreptat
să-l căutăm cu tine laolaltă?
„Visul s-a terminat; ceea ce în vis apare devine realitate. Apar crinii, balsamurile, grădina. Această strofă pare un intermezzo; unii socot aceasta o strofă de legătură între două poezii diferite. Însă începând un capitol nou, întrebarea din partea fiicelor Ierusalimului primeşte o semnificaţie mai adâncă prin răspunsul ce urmează”[1].
„Honorius din Autun (Expositio) consideră că expresia fiicele Ierusalimului se referă la Bisericile sau sufletele imperfecte, în timp ce Ierusalimul semnifică Biserica celor care au ajuns la stadiul perfecţiunii. Există stadii ale frumuseţii: frumoasă este cea neafectată de erezii, mai frumoasă este cea zeloasă în facerea de bine, iar cea mai frumoasă este cea care străluceşte în proclamarea Cuvântului. Sufletele imperfecte, carnale, neinstruite îi pun această întrebare Celei care este perfectă, spirituală, contemplativă şi instruită, pentru a afla motivul pentru care Biserica Îl caută pe Hristos ca şi cum ar fi absent, deşi Îi proclamă prezenţa pretutindeni. De aceea, Honorius se lansează într-o discuţie despre ce înseamnă prezenţa lui Hristos. El, din punct de vedere trupesc, a plecat, însă din punct de vedere spiritual S-a întors în Biserică prin har”[2].
După mărturia miresei, fiicele Ierusalimului doresc, în chip firesc, să-I urmeze Mirelui: „Sufletele fecioare întreabă pe sufletul învăţător pentru ca, aflând unde este, să se închine la locul unde s-au oprit picioarele Lui, iar cunoscând încotro priveşte, să se aşeze şi ele în aşa fel ca să vadă slava Lui, a cărei arătare se face mântuire celor ce o privesc”[3].
2: – Iubitul meu
s-a pogorât întru grădina lui
acolo-ntre răzoare de miresme
să-şi pască turma şi s-adune crini.
„Verbul a coborât a fost interpretat în multe moduri şi a fost aplicat venirii lui Hristos, întrupării sau coborârii în iad (Pope, pp. 556-557). Grădina a fost înţeleasă ca Biserică universală, iar culegerea crinilor ar reprezenta răpirea sfinţilor din această lume pentru a primi binecuvântarea veşnică. Totodată, Hristos S-a întors de la iudeii necredincioşi spre păgâni şi S-a făcut o grădină roditoare şi şipuri de arome din care să fie culeşi crinii, adică fecioarele, martirii, mărturisitorii, hrăniţi cu închinare şi rugăciune. Întrupându-Se, Hristos a venit în Biserică, grădina Sa, prin naştere fără pată, din Fecioara de la care a cules crinii purităţii şi sfinţeniei. O altă grădină, pe lângă cea a Bisericii şi a sufletului, în care vine să-Şi întâlnească Mireasa, este cea a Sfintelor Scripturi; din ea culege crinii şi aromele pentru a umple sufletele credincioşilor”[4].
3: A lui sunt eu, a lui, iubitul meu,
şi el, iubitul meu, îmi este-al meu.
El turma lui şi-o paşte printre crini.
„Acelaşi limbaj deja întâlnit cu dublu sens – iubitul ca grădinar şi păstor. Grădina în care el îşi paşte oile este o imagine a iubirii faţă de mireasă. Grădina este aici la plural: ganim. Este vorba de farmecul miresei”[5].
A lui sunt eu, a lui, iubitul meu, şi el, iubitul meu, îmi este-al meu: „Versul este poate încoronarea cea mai adâncă şi laconic exprimată a întregii Cântări: Eu (sunt) a iubitului meu şi iubitul meu (este) al meu. Deplinătatea posesiunii, odihna curată şi desăvârşită a eului în fiinţa celui iubit”[6].
A se modela cineva după Hristos înseamnă a reveni la frumuseţea primordială a firii omeneşti, unită cu dumnezeirea: „Prin chipul grădinii învăţăm că adevăratul Grădinar îşi sădeşte din nou pomii Săi, adică pe noi oamenii. Deoarece El este Cel ce a cultivat la început în rai firea omenească, pe care a sădit-o Tatăl ceresc. De aceea, după ce mistreţul sălbatic a prădat grădina noastră şi a pustiit răsadul dumnezeiesc, S-a coborât să facă iarăşi grădina pustiită, înfrumuseţată cu răsadul virtuţilor”[7].
4: – Frumoasă eşti ca un surâs, iubito,
şi mândră-mi eşti precum Ierusalimul
şi de temut ca oştile sub flamuri.
Frumoasă eşti ca un surâs, iubito: „…ca un surâs. În Textul Masoretic: frumoasă eşti ca Tirţa, acesta din urmă fiind numele vechii capitale a regatului de nord, devenit mai târziu Samaria. În Septuaginta, evdokia e un termen abstract care indică bună dispoziţie, satisfacţie, deschidere spre comunicare, adică tot ceea ce poate exprima un surâs”[8].
Şi de temut ca oştile sub flamuri: „…şi de temut…. Când se consumă în spaţiul sacralităţii, iubirea poate fi însoţită şi de teamă, ca aceea pe care o inspiră, în fenomenele teofanice, prezenţa şi mişcarea oştilor îngereşti. Comparaţia se repetă în 6,9”[9]. „Septuaginta: thavos. Abscons este versul întreg: aiumah kanidgalot – ebr.; aiumah: cuvântul apare în 6, 10 şi în Avacum 1, 7 – se sugerează că mireasa este o fiinţă înspăimântătoare. Sentimentul iubirii deşteptat în mire pare atât de puternic ca un fapt cumplit”[10].
„Pentru Theodoret al Cyrului (Interpretatio), Ierusalimul se referă la cetatea cerească, nu la cea pământească, despre care Pavel spune că este liberă şi că este mama noastră, a tuturor (cf. Galateni 4, 26). Mireasa e asemănată cu Ierusalimul ceresc, deoarece imită felul angelic de viaţă. Trăind pe pământ, ea se deprinde cu lucrurile cereşti. Prin modul ei de viaţă, ea îi uimeşte pe cei care-o văd, deoarece totul e în ordine în viaţa Miresei; ea cunoaşte perfect priorităţile: a învăţat să-L preţuiască pe Mire mai mult decât orice altceva şi apoi să-i îndrăgească pe cei care au crescut alături de El. ♦ Unii comentatori creştini au interpretat versetul în lumina relaţiei dintre evrei şi creştini. Astfel, Atanasie a afirmat că neamurile trebuie să fie ca şi Ierusalimul, adică un singur popor, prin cinstirea Legii şi prin credinţa în Hristos, deoarece Dumnezeul Legii şi Cel al Evangheliei este Unul, iar cine nu se face ca Ierusalimul nu poate deveni prietenul Mirelui (cf. Pope, p. 563)”[11].
Sufletul ajuns mireasă a restaurat în sine omul primordial, urmările căderii nemaiştirbindu-i frumuseţea: „De aceea se ştie ce frumuseţe mărturiseşte Cuvântul miresei, prin asemănarea ei cu Ierusalimul şi cu bunăvoirea. Căci e vădit că Cuvântul vrea să spună despre ea că prin urcuşul înfăptuit sufletul s-a înălţat până acolo că se întinde spre însuşirile minunate ale Stăpânului. E vorba de Ierusalimul de sus, cel liber, maica celor liberi. Dat fiindcă puterile acestea sunt susţinute în rânduială de Dumnezeu şi ordinea puterilor inteligibile supralumeşti rămâne netulburată în veci, nici o patimă nerăsturnând buna lor rânduială, sufletul care face toate după o rânduială cu bun chip, prin imitarea acelora, stârneşte atâta uimire, câtă stârnesc Puterile acelea bine orânduite”[12].
5: Te rog, întoarce-ţi ochii dinspre mine,
căci ei mă copleşesc.
E părul tău ca un ciopor de capre
urcând, şerpuitor, pe Galaad;
„Theodoret al Cyrului (Interpretatio) consideră că stihurile 5a-b reprezintă sfatul Mirelui către iubita Sa care doreşte să-L contemple şi să-L înţeleagă. El este dincolo de orice limită a cunoaşterii, atât umane, cât şi angelice. Deşi mireasa doreşte să depăşească aceste limite şi să se adâncească în ceea ce este peste puterile ei, nu va reuşi să facă acest lucru. De aceea, Mirele o sfătuieşte să nu se preocupe de probleme prea dificile sau să caute lucruri prea înalte pentru ea, ci să-şi ocupe mintea cu poruncile primite. ♦ Ambrozie (De Isaac 7.57) oferă o interpretare asemănătoare. Prin devoţiunea şi credinţa ei, mireasa a trecut dincolo de limitele posibilităţilor naturii şi condiţiei ei, deoarece Hristos locuieşte într-o lumină inaccesibilă (cf. I Timotei 6, 16). Mirele dă această poruncă deoarece ea nu poate privi plinătatea dumnezeirii Lui şi strălucirea luminii adevărate. Ambrozie propune însă şi o altă interpretare. Numai sufletul perfect Îl poate privi pe Dumnezeu; de aceea El îi spune sufletului perfect să-i înveţe şi să reveleze şi celor imperfecţi pentru ca şi aceştia să ajungă în stare să-L urmeze”[13].
Te rog, întoarce-ţi ochii dinspre mine, căci ei mă copleşesc: „Ochii par a fi cei mai primejdioşi. Prin ei, iubirea pune stăpânire definitivă pe cel iubit. Versetele 5-7 sunt o reluare aproape identică a versetelor 1-3 din capitolul 4. Este reluată frumuseţea capului, părului, dinţilor, tâmplelor şi mai ales a ochilor, care neliniştesc sufletul şi-l iau în stăpânire. Originea folosirii voalului care ascunde ochii în această primejdie se află”[14]. Dar dragostea noastră, arătată prin ochi, nu e respinsă de către Mire: Se cuvine ca mireasa să recunoască harul coborât asupra ei de la ochii dumnezeieşti. Căci îndată ce Dumnezeu a privit spre noi cu ochii iubirii de oameni, am primit din nou aripile harului străvechi”[15].
E părul tău ca un ciopor de capre… Turma în jurul capului miresei e mulţimea celor ce urmează lui Hristos, Capul Bisericii: „Aşadar, după cuvântul lui Pavel, slava femeii este părul (I Corinteni 11, 15) care îi împodobeşte capul cu împletituri; prin această laudă a părului miresei învăţăm că cei ce sunt cugetaţi în jurul capului miresei, prin care se slăveşte Biserica, trebuie să fie mai presus de simţire, ascunzându-şi simţirea prin înţelepciune”[16].
6: şi dinţii tăi, o turmă de oi albe
scăldate-n râu nainte de-a fi tunse,
avându-şi toate gemeni câte doi
şi fără rod nici una dintre ele;
Şi dinţii tăi, o turmă de oi albe… „Dinţii sunt cei ce hrănesc prin ei trupul Bisericii. Pe ei îi vrea Mirele să se vadă totdeauna curaţi, eliberaţi de belşugul părului, ca după o tunsură de curând, iar în ceea ce priveşte naşterea virtuţilor, bucurându-se de gemeni, ca unii ce s-au făcut părinţi ai unei îndoite curăţenii, ai celei ce se contemplă în suflet şi în trup; aşa încât e scos dintre dinţii aceştia tot ce e sterp în cele bune. […] Iar coarda aşezată pe buze înfăţişează, prin ghicitură, slujirea măsurată a cuvântului, ceea ce proorocul a numit strajă şi uşă de îngrădire, când uşa se deschide la vreme pentru cuvânt şi se închide la vreme”[17].
7: buzele tale, roşu din fuior
şi graiul tău, frumos;
obrajii tăi, o rodie în două
sub vălul tău de nuntă.
Fragmentul 5b-7 „repetă vv. 1-3 din capitolul 4. Pentru Theodoret al Cyrului (Interpretatio), repetarea aceloraşi cuvinte nu este fără sens, ci reprezintă un act prin care Mirele îi aminteşte Miresei frumuseţea ei şi o îndeamnă să persevereze în frumuseţe, să o păstreze intactă, nepătată”[18].
Obrajii tăi, o rodie în două sub vălul tău de nuntă: „Înfrumuseţând apoi mărul obrazului cu coaja de rodie, îi recunoaşte miresei o mare desăvârşire în cele bune. Căci arată că vistieria ei nu e aşezată în vreun alt loc, ci ea însăşi e vistieria ei, având în ea pregătit tot binele. Căci precum coaja cuprinde toată rodia ce se mănâncă, aşa se arată că în frumuseţea văzută a vieţii se cuprinde vistieria dinăuntru. Aceasta e deci vistieria ascunsă a nădejdilor, rodul propriu al sufletului, care e conţinut în viaţa virtuoasă ca într-o coajă de rodie”[19].
8: Sunt şaizeci de regine,
optzeci de ţiitoare
şi fete fără număr,
„Reginele şi ţiitoarele nu se referă, cum s-ar crede, la haremul regelui Solomon, ci sunt doar termeni de comparaţie pentru desăvârşita frumuseţe şi castitate a Iubitei”[20].
„Theodoret al Cyrului (Interpretatio) porneşte în interpretarea sa de la afirmaţia că există grade diferite ale sfinţeniei şi devoţiunii, lucru pe care Însuşi Hristos l-a afirmat când a spus: În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri (Ioan 14, 2). De asemenea, în pilda talanţilor, fiecare a primit un număr diferit de talanţi. Tot aşa, sămânţa căzută pe pământ [bun] a rodit diferit: o parte a dat treizeci, alta şaizeci, alta o sută (cf. Matei 13, 8). Treizeci reprezintă categoria celor lăudaţi, din moment ce numărul e obţinut din înmulţirea lui trei cu zece[21]. Şaizeci este de două ori treizeci[22], iar o sută este numărul perfect, de zece ori zece. Însă toate aceste categorii reprezintă sufletele credincioşilor, deoarece Hristos le descrie ca fiind un pământ bun (Matei 13, 8). Mireasa reprezintă sufletele ajunse la perfecţiune, care îndură viaţa grea a practicării virtuţii doar din dragoste pentru Mire şi care aleg să îndeplinească cele cerute de Mire şi să sufere toate nedreptăţile pentru El. Există suflete aflate mai jos pe scara perfecţiunii, suflete care practică virtutea nu din dragoste pură faţă de Mire, ci din dorinţa de a primi răsplata lucrurilor viitoare. Aceste suflete sunt numite în text regine. Mai există o categorie de suflete, simbolizate prin imaginea ţiitoarelor, care împlinesc poruncile divine doar din teama de iad. Apoi, sunt sufletele care trăiesc într-o stare de indiferenţă, care nu sunt însufleţite nici de dragostea faţă de Hristos, nici de dorinţa de răsplată, nici de frica de pedeapsă. Ele sunt schimbătoare, alternând momentele de grijă de sine cu cele de păcat şi de pocăinţă. Textul le descrie ca fiind nişte fete cărora nu li se ştie numărul. Nu numai că sunt foarte multe, dar sunt nevrednice de a fi numărate. ♦ Origen a văzut în regine sufletele desăvârşite, în ţiitoare, cele pe calea desăvârşirii, iar în fete, sufletele aflate la începutul drumului”[23].
Fetele, ţiitoarele şi reginele arată grade ale apropierii de Împăratul Hristos: „ne arată prin cele spuse deosebirea sufletelor care privesc spre bine. Căci pe unele le numeşte tinere, iar mulţimea lor întrece marginile numărului. […] Aceştia sunt tinerele, numite aşa pentru că au o vârstă duhovnicească tânără şi s-au născut din cuvântul credinţei, dar încă n-au ajuns, prin cuvenita creştere, la vigoarea care le face apte de nuntă […].[…] Iar cei ce prin cuvenita sârguinţă au crescut cu înţelegerea şi au părăsit pruncia, învăţăm de la Scriptură că sunt de două feluri. Şi unii şi alţii sunt suflete contrupeşti Cuvântului. […] Cele dintâi scufundându-se în curăţia lui Dumnezeu printr-o simţire mai desăvârşită, din dorul nestricăciunii, se numesc împărătese, pentru că se împărtăşesc de împărăţie. Pe celelalte, care se ostenesc în virtute de frica ameninţării, le numeşte cuvântul ţiitoare. Fiindcă n-are nici una dintre ele puterea să se facă maică a Împăratului şi părtaşă a vredniciei Lui. Căci cum ar avea această putere cea care n-a primit întru sine cugetul virtuos, nesupus nici unui stăpân şi de sine stăpânitor, ci s-a depărtat de părtăşia la cele rele dintr-o frică de rob?”[24]. Acelaşi autor tâlcuieşte şi numerele 60 şi 80. Rezumăm: Şase sunt poruncile prin care se găteşte celor de-a dreapta Împărăţia lui Dumnezeu, iar zece e înmulţirea acestora prin lucrare de către slujitorul cel bun şi credincios. Numărul opt vesteşte ziua a opta şi aduce teama de Judecată, înmulţită şi aceasta de alte temeri fericite, prin lucrare, însă din frică, nu din iubire. Metodiu de Olimp tâlcuieşte diferit numerele acestea; redăm doar concluzia sa: „desigur, multe sunt fiicele Bisericii, însă una este cea mai aleasă şi cea mai dragă ei dintre toate, iar aceasta este tagma fecioarelor”[25]. În ce ne priveşte, nu ţinem să facem aici apologia fecioriei, înţelegând prin fecioare, cum s-a mai spus, sufletele neprihănite şi dornice de a dobândi unirea cu Hristos.
9: dar una este porumbiţa mea,
desăvârşita mea,
ea una-i este maicii sale,
aleasa celei ce-a născut-o;
fecioarele o văd şi-o fericesc,
reginele şi ţiitoarele-mpreună
o laudă.
Ea una-i este maicii sale: „Iubita nu-i unică numai pentru iubitul ei, ci singură la maică-sa, accentuând în acest fel unicitatea iubitei”[26].
„Mireasa este superioară tuturor acestor suflete [vezi comentariile la versetul anterior – n. n.], fiind unică, născută de mama ei, Ierusalimul ceresc, spune Theodoret al Cyrului (Interpretatio). Ea este lăudată de toţi: de regine, de ţiitoare, de fete, deoarece Îl urmează pe Mire din iubire, nu pentru răsplată sau din teamă. ♦ […] Pentru diferiţi comentatori, porumbiţa unică este Biserica universală, unită printr-un singur Domn, o singură credinţă şi un singur botez. Pentru alţii, reprezintă umanitatea perfectă a lui Hristos, unicul fiu al Fecioarei Maria. Fetele au fost înţelese ca reprezentând Biserica, iar reginele şi ţiitoarele ca simbolizând lumea care nu binecuvântează Biserica, însă este nevoită să o laude (cf. Pope, p. 571)”[27].
„Unitatea Bisericii o arată şi Duhul Sfânt în persoana Domnului, când zice în Cântarea Cântărilor: Una este porumbiţa Mea, desăvârşita Mea, una este la mama sa, aleasă pentru cel ce i-a dat viaţă. Cine nu ţine această unitate a Bisericii crede că ţine credinţa? Cine i se împotriveşte Bisericii şi i se opune crede că e în Biserică?”[28]. Hristos o evidenţiază ca unică pe mireasă: „Iar pe maica porumbiţei încă o ştim, cunoscând pomul din fruct. […] Căci în cel născut se vede firea celui ce a născut. Fiindcă deci cel născut din Duh, Duh este, iar fiica e porumbiţă, porumbiţă va fi şi maica fiicei, anume porumbiţa care a zburat din cer peste Iordan, precum zice şi mărturiseşte Ioan. Pe aceasta o fericesc tinerele, pe aceasta o laudă ţiitoarele şi împărătesele. Căci tuturor sufletelor din orice ceată le este comun drumul spre o astfel de fericire. […] Toată firea e făcută să se întindă prin poftire spre fericire şi spre ceea ce e vrednic de laudă”[29].
10: Cine-i aceasta oare
ce se iveşte lin ca aurora,
frumoasă precum luna,
aleasă precum soarele
şi de temut ca oştile sub flamuri?
Versetul tradus (din ebraică) de Ioan Alexandru: Cine-i aceasta ce se ridică asemenea zorilor de ziuă / Frumoasă asemenea strălucirii lunii/ Mai limpede decât soarele/ Înspăimântătoare precum nălucile? „Frumuseţea unică a miresei e asemănată lunii şi soarelui în ceea ce luminează ele şi cu Fata Morgana. Până acum iubita era asemuită naturii pământene; acum asemănarea este ridicată între astre, unde imaginile cresc gradual: lună – soare – nălucă”[30].
Pentru nălucă am alege termenul duh, desemnând pe omul înduhovnicit sau, mai exact, pe cel ajuns la îndumnezeire; lună ar fi cel ce reflectă lumina Soarelui dreptăţii, iar soare, cel ce a realizat unirea cu El. „Şi se vor minuna de (sufletul, fecioara şi mireasa) toate Puterile cerurilor pentru curăţia ei pe care i-a dăruit-o pocăinţa care a făcut-o un trup cu El. Şi vor zice: Cine este cea care se suie, făcută albă ca o floare, spre frăţinul ei?”[31].
„Theodoret al Cyrului (Interpretatio) consideră că cei care adresează întrebarea sunt însoţitorii Mirelui. După ce au aflat de la El despre frumuseţea miresei, acum sunt îndemnaţi să o cunoască mai bine. După ce au văzut-o, ei îşi manifestă admiraţia, plini de încântare. Aici, pe pământ, Biserica, întunecată de trupul muritor, nu-şi poate arăta întreaga lumină. Însă după ce trupul muritor va fi transformat (cf. I Corinteni 15, 54), întreaga ei lumină va fi văzută în slavă. Prevăzând aceste lucruri, însoţitorii Mirelui nu o aseamănă doar cu aurora, ci şi cu luna şi soarele. Biserica este ca o lună care luminează paşii călătorilor şi arată drumul adevărat. De asemenea, ea este precum aurora, deoarece timpul care va urma venirii lui Hristos sunt zorii zilei viitoare. Osea 6, 3 spune că Dumnezeu se iveşte ca zorile dimineţii şi va veni la noi. Când Ziua Domnului va veni, nu va mai fi nici o strălucire ca a lunii, ci ca a soarelui care îi uimeşte nu doar pe necredincioşi, ci şi pe fete, ţiitoare şi regine. ♦ Honorius din Autun recunoaşte în verset Biserica din toate perioadele ei de existenţă: aurora reprezintă epoca patriarhală, luna, perioada mozaică, şi soarele, lumina deplină a Evangheliei revelate. Biserica priveşte înainte, asemenea aurorei, peste nori şi întuneric, pentru a străluci în lumina adevărului. Ea este frumoasă ca luna în această viaţă, dar aleasă ca soarele în lumea viitoare. Aplicat vieţii religioase, acest verset descrie diferite grade de strălucire, începătorii făcând primii paşi, ca lumina de dimineaţă, creştinii care înaintează pe calea desăvârşirii fiind ca luna care străluceşte noaptea, în timp ce sfinţii sunt ca soarele în plină zi. Pe de altă parte, aurora poate reprezenta umilinţa, luna, castitatea, iar soarele, caritatea (cf. Pope, p. 574)”[32].
11: M-am coborât în tainica grădină
a nucilor
să văd şuvoiul apei la obârşii,
şi via să o văd de-a odrăslit
şi rodiile dac-au dat în floare.
– Acolo pieptul ţi-l voi dărui.
M-am coborât în grădina tainică a nucilor să văd şuvoiul apei la obârşii… Sfântul Chiril al Ierusalimului tâlcuieşte acest loc într-o viziune istorică, aplicând cuvintele la grădina Ghetsimani: „Locul în care a fost (arestat) a fost o grădină. Deşi acum cea mai mare parte a ei a fost împodobită cu darurile împărăteşti (construcţiile ridicate de împăratul Constantin cel Mare – n. n.), totuşi mai înainte a fost o grădină şi semnele şi rămăşiţele grădinii se văd şi astăzi”[33].
„Ambrozie (De Isaac 8.64-66) afirmă că mireasa, stânjenită de laudele Mirelui, se retrage din modestie, însă este adusă înapoi de către iubitul ei şi rosteşte aceste cuvinte. Versetul vorbeşte despre greutăţile şi ispitele cărora Biserica trebuie să le facă faţă. Nucul semnifică amărăciunea necazurilor, iar valea, ispitele care vin asupra Bisericii. ♦ Cel care coboară în grădină este, în opinia lui Honorius din Autun (Expositio), Iisus Hristos, care S-a pogorât în Iudeea pentru a vedea lăstarii văii, adică faptele celor care locuiesc în Ierusalim. Cetatea e comparată cu o vale, deoarece se află aşezată între puterile neamurilor ca între munţi. De asemenea, Hristos S-a pogorât să vadă dacă via este înflorită, adică dacă sinagoga, numită via Domnului, pe care a adus-o din Egipt şi a plantat-o în Iudeea, a rodit prin credinţă”[34].
12: Nu, sufletul din mine nu-şi dă seama
cum de-am ajuns în carele regeşti.
Nu, sufletul din mine…: „încă timidă, dar ameţită de sentimentul iubirii, tânăra fată se simte înnobilată, ca şi cum ar fi de neam regesc sau ajunsă regină”[35]. Sufletul unit cu Hristos rămâne plin de smerenie, ştiind că strălucirea sa e din strălucirea Împăratului.
SEP 4 traduce versetul astfel: N-a ştiut sufletul meu: m-a făcut [ca pe] carele lui Aminadab. „Ambrozie (De Isaac 8.64-66) consideră că sufletul este un car condus fie de cai buni, fie de cai răi. Caii sunt virtuţile sufletului, iar cei răi sunt pasiunile trupeşti. Caii buni sunt patru: prudenţa, cumpătarea, tăria morală şi dreptatea[36], pe când cei răi sunt: mânia, pofta, frica şi nedreptatea. Sufletul, pe calea către cer, se găseşte într-o mare cursă al cărei premiu este Hristos. Caii săi poartă jugul credinţei, sunt legaţi împreună cu lanţul dragostei, frâul dreptăţii şi căpăstrul cumpătării”[37].
[1] CCIA, p. 70
[2] SEP 4/I, p. 629
[3] Dumitru Abrudan, Cărţile didactico-poetice, XV
[4] SEP 4/I, p. 630
[5] CCIA, p. 70
[6] CCIA, p. 70
[7] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, XV
[8] BBVA, p. 880
[9] BBVA, p. 880
[10] CCIA, pp. 70-71
[11] SEP 4/I, p. 631
[12] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, XV
[13] SEP 4/I, p. 632
[14] CCIA, p. 71
[15] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, XV
[16] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, XV
[17] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, XV
[18] SEP 4/I, p. 632
[19] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, XV
[20] BBVA, p. 881
[21] Numărul 3 reprezintă Treimea, iar 10 închipuie pe Iisus, nume a cărui primă literă este iotta, cu care vechii greci notau pe 10.
[22] Adică interpretarea de mai sus, la care se adaugă numărul 2, închipuind cele două firi ale Mântuitorului.
[23] SEP 4/I, p. 633
[24] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, XV
[25] Metodiu de Olimp, Banchetul sau Despre castitate, VII, 3
[26] CCIA, p. 71
[27] SEP 4/I, p. 633
[28] Sf. Ciprian al Cartaginei, Despre unitatea Bisericii ecumenice, IV
[29] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, XV
[30] CCIA, pp. 71-72
[31] Isaia Pustnicul, 29 de cuvinte, XXV,20
[32] SEP 4/I, p. 634
[33] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XVII
[34] SEP 4/I, pp. 634-635
[35] BBVA, p. 881
[36] Virtuţile cardinale.
[37] SEP 4/I, p. 635
Taina Căsătoriei 