CĂSĂTORIA – Neînlăturatul binom terestru

 

din “Mama”, de PS Ioan Suciu
„La toate popoarele, căsătoria a fost un act religios aşezat sub invocarea Dumnezeirii”, constată marele jurisconsult Demolombe. Iubirea însăşi este cea mai religioasă dintre sentimente, şi cu atât mai mult consfinţirea ei prin legământul de statornicie înaintea lui Dumnezeu.El şi ea se simt organizaţi şi alcătuiţi unul pentru altul şi vor să se adopte reciproc, deoarece în sufletul lor sunt elemente care corespund unele altora, încât se atrag printr-o misterioasă afinitate, se căznesc să se întâlnească spre a se desăvârşi şi împlini; în inima lor, de asemenea, sunt fibre de viaţă care sună într-un solo nepotrivit, anemic şi lipsit de vlagă, deoarece lipseşte elementul corespondent din inima celuilalt. Atunci se exercită atracţia vehementă şi înflăcărată a inimilor. În urmă, trupurile înseşi au corespondenţe adânci care se caută reciproc sub impulsuri surde, mistuitoare şi promiţătoare.

Femeia şi bărbatul sunt unul pentru altul întâlnirea lor voită, ca să răspundă celor trei chemări, a sufletului spre desăvârşirea persoanei lor, a inimii spre întărirea şi uşurarea noilor poveri, a trupurilor spre naşterea de prunci, se numeşte căsătorie. Este un „contract” spre a realiza, după legile firii, dubla fecunditate, cea spirituală şi trupească. „Căsătoria este actul creator al unei tovărăşii de viaţă cu menirea să nu piară niciodată” (G. Renard).

Prin esenţa sa căsătoria este un act prin care soţii se depăşesc, se întrec pe sine, creează o lume nouă din tainele vieţii, cel mai religios din toate acţiunile personale, cel mai biologic din toate manifestările sufleteşti, cel mai antiegoist din toate bucuriile şi plăcerile omeneşti. Când Dumnezeu i-a binecuvântat pe Adam şi pe Eva „S-a odihnit”.

De atunci ei aveau să înceapă misiunea lor: să copieze faptele lui Dumnezeu, pentru că ei înşişi erau o copie a firii Dumnezeieşti; aveau să înalţe viaţa dăruită şi să sporească viaţa omenească. Ei deveneau creatori după chipul şi asemănarea Creatorului lor, legaţi cu legătură sufletească şi trupească şi consacraţi misiunii de a înălţa şi înmulţi viaţa… Aşa se arată prima căsătorie la care nuni au fost conştiinţele lor, iar Arhiereu binecuvântător Insuşi Dumnezeu.

De atunci soţii se leagă liberi şi iubitori în căsătorie, doi delegaţi ai lui Dumnezeu, ca, în numele Lui şi prin puterea Lui, să continue a reedita creaţia omului, căci Domnul i-a înzestrat cu puterea pro-creativă şi opreşte cu asprime ca această putere dătătoare de viaţă să fie obiectul exclusiv al unor socoteli mârşave, egoiste şi aducătoare de moarte.

Menirea iubirii este unirea; menirea unirii este colaborarea spre fecunditate; menirea fecundităţii este mărirea lui Dumnezeu. Acesta este planul Creatorului pe care trebuie să-l aducă la îndeplinire soţii în căsătorie.

„Soţii sunt deplin liberi să se căsătorească, sunt liberi să se însoţească cu cine vor, dar nu sunt liberi să schimbe natura căsătoriei. Odată ce omul este căsătorit, e supus proprietăţilor esenţiale ale căsătoriei şi legilor stabilite de Dumnezeu. De la Dumnezeu vine întemeierea căsătoriei, scopul, legile şi foloasele ei; de oameni atârnă întemeierea fiecărei căsătorii particulare, unită cu obligaţiile şi binefacerile hotărâte de Dumnezeu şi bazate pe oferirea persoanei proprii celeilalte pentru tot timpul vieţii” (Papa Pius XI).

Căsătoria şi crearea familiei este pasul religios, moral, oficial şi social prin care te legi să te depăşeşti ca individ şi, deci, să te consacri, nu egoismului, ci unui devotament cu urmări pline de mister şi de rosturi mari.