din “Sexualitatea-o privire din tinda Bisericii”
de monahul Daniel Cornea
Atunci când rostim cuvântul sex, interesul nostru alunecă spre latura cea mai îngustă din înţelesul termenului: sfera genitală şi ceea ce ne promite ea să ne procure. Un soi de gravitaţie ne dirijează autoritar către „cele mai de jos”. În contrapondere, instinctul cucernic va încerca să pună între paranteze această gravitaţie, să o descalifice, să o suspende.
Balansul acesta fragil face din o fiinţă socială, capabilă să administreze o serie întreagă de relaţii interumane.
Pentru un creştin, gestionarea poftei are însă implicaţii mult mai profunde, miza aflată în joc fiind incomparabil mai mare decât buna funcţionare a corpului social.
În viziunea Bisericii, sexualitatea nu este doar şi nici în primul rând o ispită. Întâi de toate, ea rezumă una din temele fundamentale ale vieţii omului. Diferenţa este următoarea: dacă ispitele se recomandă îndeobşte a fi ocolite, temele dimpotrivă, suntem somaţi să ni le facem. Ceea ce nu este asumat nu este vindecat, iar a eluda la nesfârşit provocările sexualităţii nu înseamnă altceva decât a prelungi o stare de echivoc.
Trebuie să recunoaştem că ne lovim de o piedică serioasă: plătim cu toţii acelaşi tribut ontologic şi puţini dintre noi se pot lăuda că vorbesc detaşat , cu o deplină răceală analitică, despre sex; puţini dintre noi – creştinii, vreau să spun – pentru care exigenţa duhovnicească este prioritatea absolută. Aceasta nu înseamnă că raţiunea discursivă – cugetarea – nu are locul şi rostul ei pe calea despătimirii. Iar primul demers al cugetării se cuvine a fi acela de a pune curajos, responsabil, şi netrufaş, următoarea întrebare: Care este locul sexualităţii într-o viziune creştină asupra vieţii?
