Postfaţă la Sonata Kreutzer

Postfaţă la Sonata Kreutzer
– Fragment –
de Lev Tolstoi

Am primit şi primesc scrisori nenumărate de la necunoscuţi care mă roagă să explic în cuvinte simple şi clare ce cred despre obiectul povestirii pe care am publicat-o sub titlul Sonata Kreutzer. Voi încerca s-o fac, adică să exprim cât mai concis esenţa celor ce am vrut să spun în povestirea amintită, precum şi concluziile care, după părerea mea, se pot trage din aceasta.

Am vrut să spun, în primul rând, că în societatea noastră s-a înrădăcinat convingerea fermă, practicată de toate păturile sociale şi susţinută de aşa-zisa ştiinţă, că relaţiile sexuale reprezintă un lucru indispensabil pentru sănătate; şi întrucât căsătoria nu este întotdeauna posibilă, relaţiile sexuale în afara căsătoriei, care nu impun bărbatului nici o altă obligaţie în afara aceleia de a plăti, sunt cu desăvârşire fireşti şi că, prin urmare, ele se cuvin încurajate. Această convingere a devenit generală şi atât de puternică, încât urmând sfatul medicilor, părinţii pun la cale desfrâul copiilor lor; încât guvernele, al căror unic rost este să se îngrijească de bunăstarea morală a cetăţenilor lor, organizează desfrâul, recrutând armate de femei sortite decăderii trupeşti şi sufleteşti, numai spre a satisface presupusele necesităţi ale bărbaţilor, iar holteii se dedau depravării cu cugetul perfect împăcat.

Aşadar, vroiam să spun că asta nu e bine, fiindcă este inadmisibil ca unii oameni să fie siliţi să plătească cu trupul şi sufletul lor pentru sănătatea altora, după cum inadmisibil este ca unii oameni să trăiască din sângele altora.

Ar fi deci firesc să tragem concluzia că se cuvine să nu cădem în această greşeală şi să nu ne lăsăm înşelaţi de această minciună. Şi ca să nu cădem în greşeală, trebuie, înainte de toate, să respingem teoriile imorale, oricare ar fi ştiinţele şi pseudoştiinţele pe care s-ar sprijini; apoi, se impune neapărat să înţelegem că legătura sexuală în care bărbatul sau se scutură de eventualele ei urmări – copiii –, sau aruncă asupra femeii întreaga povară a acestor urmări, sau ia măsuri pentru a preveni naşterea copiilor, constituie o crimă împotriva celei mai elementare cerinţe de moralitate, că ea este o mârşăvie, şi că de aceea holteii care nu vor să ducă o viaţă ticăloasă au datoria să evite asemenea legături.

Pentru ca să se poată înfrâna, ei trebuie să ducă viaţă normală: să nu bea, să nu se ghiftuiască, să nu mănânce carne, să nu fugă de efort (nu mă refer la gimnastică, ci la o muncă obositoare, şi nu de joacă), şi pe deasupra să alunge orice gând că ar putea întreţine legături cu femei străine, la fel cum alungă gândul unor asemenea legături cu mama, cu surorile şi rudele sale sau cu soţiile prietenilor săi.

Orice bărbat va găsi în jurul său sute de cazuri care fac dovada că înfrânarea este posibilă, că ea primejduieşte şi dăunează sănătatea mai puţin decât neînfrânarea.

Acesta-i primul punct.

În rândul al doilea, am vrut să spun că în societatea noastră, unde legătura amoroasă este considerată nu numai drept o condiţie necesară sănătăţii şi o plăcere, ci şi drept fericirea supremă a vieţii, infidelitatea conjugală a devenit un fenomen extrem de obişnuit în toate păturile sociale (şi mai ales printre ţărani, din cauza serviciului militar ).

Eu unul cred că nu e bine. Iar concluzia care decurge de aici este că-i neapărat necesar să-i punem capăt. […]

Acesta-i cel de-al doilea punct.

În al treilea rând, am vrut să spun că, datorită aceleiaşi semnificaţii false ce se atribuie iubirii trupeşti, procrearea şi-a pierdut sensul în societatea noastră, şi în loc să reprezinte ţelul şi justificarea raporturilor conjugale, ea a devenit un obstacol ce stinghereşte agreabila continuare a relaţiilor amoroase. De aceea, atât în căsnicie cât şi în afara ei, urmându-se sfaturile slujitorilor ştiinţei medicale, se recurge tot mai des la mijloace care răpesc femeii putinţa de a procrea, sau se transformă în obicei şi deprindere un nărav care nu se mai practica şi nici astăzi nu se practică în familiile ţărăneşti patriarhale, şi anume năravul de a continua raporturile conjugale în timpul sarcinii şi al alăptării.

Eu unul cred că nu e bine. Nu e bine să foloseşti mijloace împotriva procreării; întâi, fiindcă această acţiune scuteşte oamenii de grijile şi de greutăţile inerente creşterii copiilor, care răscumpără iubirea trupească, apoi fiindcă ea este îndeaproape înrudită cu fapta ce repugnă în cel mai înalt grad conştiinţei umane – cu asasinatul. Cât despre neînfrânarea în timpul sarcinii şi al alăptării, e rea, fiindcă distruge forţele fizice şi mai ales cele sufleteşti ale femeii.

Încheierea ce se desprinde este că nu se cade să facem una ca asta. Şi ca să n-o mai facem, este neapărat necesar să înţelegem că înfrânarea, care reprezintă o condiţie a demnităţii umane a celor căsătoriţi, este cu atât mai vârtos obligatorie în căsătorie.

Acesta-i al treilea punct.

În al patrulea rând, am vrut să spun că în societatea noastră – în care copiii sunt priviţi ca un obstacol în calea desfătării sau ca un accident nefericit, sau ca un fel de plăcere sui generis atunci când se nasc în limita numărului dinainte hotărât – copiii nu sunt educaţi spre a deveni făpturi raţionale şi iubitoare, capabile să dezlege problemele vitale ce le stau în faţă, ci numai pentru a oferi satisfacţie părinţilor lor. În consecinţă, puii de om cresc ca puii de animal, căci principala grijă a părinţilor nu este să-şi pregătească odraslele pentru o activitate vrednică de fiinţa umană, ci să-i alimenteze cât mai substanţial, să-i ridice cât mai înalţi, mai frumoşi, mai curaţi, mai albi şi mai sătui. Faptul că această atitudine, care e încurajată de pseudoştiinţa numită medicină, nu se observă la clasele de jos, se datorează numai condiţiilor de viaţă, căci mentalitatea nu e întru nimic deosebită. La copiii alintaţi, întocmai ca la orice animal de îngrăşătorie, apare la o vârstă extrem de precoce o nestăpânită senzualitate, care le pricinuieşte apoi în adolescenţă suferinţe teribile. Îmbrăcămintea, lecturile, spectacolele, muzica, dansurile, dulciurile, tot cadrul existenţei lor – de la pozele de pe cutii şi până la romane, nuvele şi poeme – excită şi mai mult această senzualitate; în consecinţă, cele mai odioase vicii şi maladii devin condiţii obişnuite ale educaţiei copiilor de amândouă sexele, menţinându-se adeseori şi la maturitate.

Eu unul cred că nu e bine. De aici se poate trage concluzia că e neapărat necesar să încetăm a creşte puii de om ca nişte pui de animal şi să ne propunem drept scop al educaţiei alte obiective decât făurirea unui corp frumos şi bine îngrijit.

Acesta-i punctul al patrulea.

În al cincilea rând, am vrut să spun că în societatea noastră – unde amorul între un tânăr bărbat şi o tânără femeie, având la bază totuşi dragostea trupească, este ridicat la rangul de ţel poetic suprem al aspiraţiilor umane, dovadă întreaga artă şi poezie a societăţii noastre – tinerii îşi irosesc partea cea mai frumoasă a vieţii lor: bărbaţii căutând să găsească şi să cucerească cele mai atrăgătoare femei pentru o legătură amoroasă ori pentru căsătorie, iar fetele şi femeile căutând să ispitească şi să atragă bărbaţii într-o legătură amoroasă sau într-o căsătorie.

De aceea oamenii îşi risipesc cele mai bune forţe desfăşurând o activitate care e nu numai neproductivă, dar de-a dreptul dăunătoare. De aici provine în cea mai mare parte luxul exorbitant al vieţii noastre, de aici, trândăvia bărbaţilor şi neruşinarea femeilor care, adoptând moda suratelor lor, stricatele notorii, nu se sfiesc să pună în evidenţă acele părţi ale corpului care aţâţă simţurile.

* * *