Portretul acesta al omului creştin rămâne drept cea mai strălucită icoană

Preot Gh. T. Tilea
Probleme fundamentale in opera moral-sociala a Sfantului Ioan Gura de Aur
III. Familia Crestina
Tipografia Eparhiala-Curtea de Arges
1947


4. Servitorii în familia creştină

Situaţia servitorilor în familia creştină este tratată de Sfântul Ioan Gură de Aur în capitolul sclavajului. Vremea în care inserează el, intre preceptele predicii sale moral-socialc, capitolul acesta al vieţii familiare creştine, este vremea durerosului institut social al sclavajului, primit de Creştinism dela păgâni, drept cea mai tristă moştenire, institut căruia Sfântul nostru ii consacră unul dintre cele mai mari şi importante capitole ale predicii sale. Azi insă lucrurile sunt fundamental mutate. Nu mai poate fi deci vorba de un institut al sclavajului. Cuvântul ..servilor”, în uz azi, nu mai are nicio legătură cu cel de sclav. Servitorul este o fiinţă liberă sub toate raporturile. El funcţionează în casa stăpânului temporar pe bază de contract social: funcţionează unde vrea, cât timp vrea şi în ce condiţiuni vrea.

Creştinismul, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, a adus un nou concept de libertate. Adevărata libertate o face virtutea, singura în stare să facă nobili şi liberi. Creştinismul, spune el, vorbind de transformările moral-sociale aduse de creştinism, a schimbat totul. El a adus ..un altfel de viaţă şi un altfel de trai şi de bogăţie şi de sărăcie şi de libertate şi de sclavie şi de viaţă şi de moarte şi de lume şi de instituţii”, iar armele cu care s’a repurtat această nemaipomenită biruinţă „n’au fost făcute din piele şi din fier, ci din adevăr, din dreptate, din credinţă şi din întreaga filosofic” (50). în felul acesta, „a şti că eşti inferior, a te purta cu modestie şi a ceda aproapelui, nu este o josnicie, ci cea dintâi nobili talc” (51).

Dela natură, toţi oamenii sunt egali, dincolo de starea lor so¬cială temporară. Dumnezeu a creat numai oameni liberi. Robia a intrat în lume prin păcat (52). Celelalte feluri de robii provin din diferitele împrejurări ale vieţii (531. Prin botez, sclavia păcatului a încetat, fiindcă Dumnezeu „ne admite pe iuţi deopotrivă şi ne chiamă la o egală onoare” (54). Credinţa şi graţia Duhului, înlă-turând neegalitatea condiţiunilor omeneşti, îi reface pe toţi în o singură formă şi fi însemnează cu un singur caracter regesc” (55). Libertatea şi egalitatea în

Creştinism se manifestă şi se desăvâr¬şesc, mai ales, în Biserică şi prin Biserică. „Numele Bisericii nu Iasă pe stăpâni să se indigneze când sunt număraţi alături cu ser¬vitorii lor. Intr’adevăr, Biserica nu cunoaşte deosebirea dintre stă¬pân şi servitor. Ea ii deosebeşte intre ci prin faptele lor drepte şi prin delicte” (56, Egalitatea prin Biserică este atestată de însuşi Mântuitorul, care „a dăruit la toţi o singură nobilitate” şi egalitate prin harul de sus, ca astfel „nimeni să nu mai aibă ceva în plus faţă de altul: nici bogatul faţă de sărac, nici stăpânul faţă de ser¬vitor, nici domnitorul faţă de supusul său, nici regele faţă de sol¬dat, nici filosoful faţă do barbar, nici înţeleptul faţă de cel sim¬plu” (57), şi acestea, prin participarea comună Ia o nouă stare de lucruri (58). Aci, în Biserică, „este înlăturată orice diferenţă. Masa Domnului este aceiaşi şi pentru bogat şi pentru servitor şi pentru cel liber… Un dar deobşte se oferă Ia toţi” (59). în Biserică, Dumnezeu nu face acceptare deosebită de persoane” (60).

Servitorii fac parte din familie. Ei sunt identificaţi cu interesele ei, la nevoie chiar punându-şi viaţa pentru stăpânii lor. Nu trebuiesc deci trataţi ca nişte unelte, sau animale de povară, care nu au nevoie de odihnă, de umanitate, de spiritualitate. Funcţiunea so¬cială în care se găsesc ei este cu voia lui Dumnezeu şi mijlocită de El. Datoriile stăpânilor faţă de ei sunt aceleaşi ca faţă de pro¬priii lor copii. Stăpânii trebuie să aibă grijă ca servitorii lor să trăiască în virtute, dându-li-se posibilitatea să ajungă evlavioşi şi religioşi, lăsându-h-se timpul necesar pentru aceasta.

Ca şi copiii stăpânilor, ei trebuie să fie instruiţi în învăţăturile dumnezeeşti şi îndrumaţi să meargă la Biserică. Să se supravegheze moravurile mai ales servitoarelor. Educaţi şi îngrijiţi deopotrivă cu copiii stă¬pânilor, va urma de aci un mare bine sufletesc pentru ei şi pen¬tru societatea în care vor merge, când Işi vor croi o viată proprie şi vor fi un mare bine şi avantaj şi pentru stăpâni, fiindcă au clă¬dit o operă de mântuire, au în casă oameni de încredere, care conlucrează cu stăpânii la prosperitatea familiei, fie pe teren gos¬podăresc, fie pe teren spiritual, ei fiind un frumos exemplu pentru copii, prin buna lor aşezare sufletească şi vor scuti pe stăpâni de multe griji şi mâhniri. O asemenea casă va fi plină de pace, de sfinţenie, de lucruri plăcute lui Dumnezeu şi de toată binecu¬vântarea (61).

Servitorii, la rândul lor, să se poarte cu stăpânii, aşa cum Ie porunceşte Apostolul (Coloseni VI, 22-25; Efeseni, VI, 5-8): să se supună în toate; supunerea aceasta să fie sinceră şi amestecată cu temere de Dumnezeu; să fie interioară, din inimă, oricând, nu numai când sunt sub ochii stăpânilor, spre a plăcea de suprafaţă, prin îndeplinirea voii oamenilor; să fie, insfurşit, supranaturală, prin îndeplinirea voii lui Dumnezeu, dela care vor primi toate răs¬plătirile.

Problema familiei ocupă deci un loc dc primă importanţă în predica Sfântului Ioan Gură de Aur. Ea se reduce, insă, în reali¬tate, la problema omului creştin, sub raport moral-social. Omul creştin, filosoful faptelor virtuoase, este produsul adevăratei fa¬milii creştine; omul în care străluceşte chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, omul a cărui viaţă este o frumoasă şi nobilă împleti-tură dc virtuţi, a cărui carte este Sfânta Scriptură, iar casă Sfânta Biserică.

Omul creştin adevărat este năzuinţa supremă şi, în acelaş timp, realizarea supremă a predicii Sfântului Ioan Gură de Aur. Omul acesta, creştin cu adevărat, a fost clădit de el vorbă cu vorbă, zi cu zi. speranţă cu speranţă, credinţă cu credinţă, iubire cu iubire: omul desăvârşit, îngerul de pământ, Dumnezeul mai mic, statuia aceasta dc aur şi regească, plămădită din pământul duhov¬nicesc al dumnezceştilor cuvinte şi înfrumuseţat cu virtuţile cele mai Înalte, înfăţişate cândva lumii de o religie, de adevârata re¬ligie : de religia omului iubit de Dumnezeu, de religia omului în¬suşit de Dumnezeu, de religia Dumnezeului care a iubit pe om până la amestecarea cu el, până la sacrificiul de sine.

Omul acesta creştin în adevăratul înţeles al cuvântului este baza temeinică a familiei şi a societăţii, sub toate raporturile. Prin el se realizează, în duh creştin, armonia, ordinea, dreptatea, pacea conlucrarea sinceră şi devotată, iubirea şi prosperitatea, atât în domeniul material, cât şi în cel moral.

Deaceea, interesul suprem al Bisericii şi al societăţii creştine trebuie să se îndrepte către acest om de care, în realitate, depinde totul. Şi interesul acesta su¬prem, pentru care învaţă, se roagă, cere tânguitor şi lăcrămează Sfântul Ioan Gură de Aur, spre a i se întinde cu milostivire o mână de ajutor din partea noastră (62), trebuie îndreptat către om, din primii ani ai vieţii Iui, fiindcă aşa cum se va face acum lucrul, aşa va rămâne pentru toteauna: rămâne fondul bun, care nu va ii modificat substanţial de influenţele mai puţin bune, din anii care vor urma.
Un om crescut de mic în frica lui Dumnezeu, un om a cărui voinţă este formată în virtute, un om al cărui învăţător este Sfânta Scriptură, iar şcoală Sfânta Biserică, nu poale fi decât bun un chip al lui Dumnezeu, care umple de lumină şi de supe¬rioritate morală mâna aceasta de tină din care este plămădit, un soţ ideal, un tată adevărat, un stăpân cu suflet mare, o slugă smerită şi sîrguincioasă, care serveşte oamenilor ca lui Dumnezeu, un cetăţean care contribuie efectiv şi temeinic la existenţa şi te¬meinicia unui stat fericit, un iubitor dezinteresat şi un ajutător ne¬condiţionat al aproapelui om de pretutindeni şi de întotdeauna.

Oricare şi oricâte sunt temele tratate de predica Sfântului Ioan Gură de Aur, pe acest teren preferat de el, terenul moral-social, ele pun problema omului creştin în raport cu sine, cu aproapele şi cu Dumnezeu: omul oţelit în evlavie şi în virtute, Iui — şi lege în raport cu societatea, iubitor până la a se egala cu Dum¬nezeu faţă de aproapele său, pe care îl iubeşte pentru şi prin iu¬birea lui Dumnezeu.

Chipul acesta al omului creştin este deplin reuşit în predica Sfântului nostru predicator. Realitatea l-a deziluzionat Insă, de multe ori, în modul cel mai amarnic. „De nu m’ar judeca cineva ca un om îngâmfat peste măsură, spune el, zilnic m’ai vedea văr¬sând pâraie de lacrimi… Voi sunteţi totul pentru mine. Şi cândva simt că înaintaţi în virtute, atunci, din cauza plăcerii pe care o încerc, nu mai simt durerile mele ; când vă văd însă că nu, atunci iarăşi mă întovărăşesc durerile, din pricina neliniştii sufleteşti, bu¬curos dc lucrurile voastre bune, chiar dacă eu încerc mii de ne¬cazuri, mâhnit de lucrurile voastre triste, chiar dacă aş prospera în nenumărate fapte virtuoase.

Ce speranţă mai are un învăţător, când turma încredinţată lui se distruge? Ce fel mai este viaţa lui? Ce fel aşteptarea lui? Cu ce crezământ va mai sta cl în faţa Iui Dumnezeu? Ce va grăi el (63)”? lată deci ce spune Sfântul nostru despre omul creştin, de a cărui mântuire duce grijă, plânge şi su¬fere (64).

Portretul acesta al omului creştin rămâne, în faţa lumii creştine, drept cea mai strălucită icoană. Din vremea Sfântului nostru şi până astăzi, vremelnicia a impins pe făgaşul timpului, secole după secole, şi a făcut, pentru noi cei de azi, tot mai frumoasă şi tot mai dc preţ, această cinstită şi ncintrecută icoană. Rari sunt inchipuitorii ei. Aceasta nu i-a întunecat insă chipul. Biserica va lupta, fie pentru că aşa este lupta ei, fie pentru cinstirea strădu¬inţelor marelui ei Ierarh, să înmulţească aceşti preţuitori. Ea îi va continua cuvântul, chiar de nu vor fi mulţi care să asculte, „căci şi fântânile curg chiar dacă nimeni nu ia din ele apă cu găleata, şi izvoarele ţâşnesc, chiar dacă nimeni nu ia din ele, şi râurile aleargă pe cursul lor, chiar dacă nu se adapă nimeni din ele. Se cade deci ca şi cel care predică să-şi plinească toate câte cad în sarcina Iui, chiar dacă nu ar sta nimeni aproape de el” (65).

Acest articol a fost publicat în Sf.Ioan Gură de Aur. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Portretul acesta al omului creştin rămâne drept cea mai strălucită icoană

  1. Micul Teolog zice:

    Oratoria acestui om ma lasa gura-casca…

  2. Micul Teolog zice:

    Superbitatea oratoriei acestui om ma lasa gura-casca…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s