Săracul copil bogat

LE DRAME DE L’ENFANT doué (The Drama of the gifted child)
Presses Universitaires de France, 2008
– fragmente –

DRAMA COPILULUI DOTAT – ALICE MILLER
Sursa: AICI

Săracul copil bogat

M-am întrebat adesea dacă ne va fi cu putinţă ca într-o zi să înţelegem toată întinderea solitudinii şi a abandonării pe care le-am cunoscut în copilărie. Nu vorbesc aici de copii vizibil neglijaţi care au crescut cu acest adevăr. Dar există multitudinea de bărbaţi şi femei care vin în terapie cu imaginea unei copii fericite şi protejate, imagine cu care au crescut. Este vorba de pacienţi dotaţi cu multe aptitudini, talente chiar pe care le-au dezvoltat mai târziu şi care adesea se văd admiraţi pentru darurile şi realizările lor. Copii fiind, au fost curaţi înainte de prima lor aniversare, şi mulţi dintre ei, la vârsta de 18 luni până la 5 ani, o ajutau deja mult şi cu îndemânare pe mama lor ca să se ocupe de cei mai mici.

Potrivit opiniei prevalente, aceşti indivizi – care au fost mândria părinţilor lor – ar trebui să aibă o conştiinţă de sine puternică şi stabilă. Dar este exact invers. Tot ceea ce întreprind ei fac bine, strălucitor chiar, sunt admiraţi şi invidiaţi, merg din succes în succes în tot ceea ce le pare important, dar toate acestea nu le folosesc la nimic. În arierplan pândeşte depresia, sentimentul de vid, de alienare. De îndată ce drogul „grandiozităţii” le lipseşte şi nu se mai simt „campionul”, superstarul incontestabil sau dacă au subit impresia că şi-au ştirbit o anumită imagine ideală a eului lor, viaţa le pare lipsită de sens. Ei sunt atunci pradă crizelor de angoasă, torturaţi de sentimente intense, de decădere şi de culpabilitate.

Care sunt raţiunile tulburărilor atât de profunde la personalităţi atât de bogate?

Încă de la prima întâlnire, ei nu întârzie să vă spună că părinţii lor (sau cel puţin unul din doi) erau înţelegători şi dacă din întâmplare tata sau mama au dat dovadă de îngustime de spirit, a fost aşa pentru că sigur ei înşişi nu le-au putut explica corect părinţilor ceea ce îşi doreau. Ei povestesc primele lor amintiri fără cea mai mică compasiune pentru copilul care au fost, şi aceasta este cu atât mai frapant cu cât aceşti pacienţi arată nu numai o facultate de introspecţie puţin comună, ci şi o destul de mare capacitate de empatie. Numai relaţia lor cu lumea afectivă a copilăriei lor este caracterizată de o lipsă de respect, de o nevoie obsesională de control, manipularea şi setea de performanţă. Ei o tratează destul de frecvent cu un dispreţ şi o ironie ce poate merge până la deriziune şi cinism. La modul general, ei nu iau în serios destinul lor din anii de copilărie, nu au nici cea mai mică înţelegere emoţională şi vădesc o ignoranţă totală a adevăratelor lor nevoi, dincolo de setea de performanţă. Drama originară a fost atât de perfect interiorizată încât iluzia „copilăriei bune” poate fi salvată.

Pentru a putea descrie climatul afectiv al unei astfel de copilării, aş dori, în primul rând, să formulez câteva principii de la care plec.

1. Copilul are o nevoie înnăscută de a fi luat în serios şi apreciat pentru ceea ce el este.

2. „Ceea ce el este” înseamnă: sentimentele şi senzaţiile lui şi expresia lor, şi aceasta încă din stadiul de sugar.

3. Într-o atmosferă de respect şi de toleranţă pentru sentimentele copilului, acesta poate, la faza de separare, să renunţe la simbioza cu mama lui şi să realizeze primii lui paşi spre autonomie.

4. Pentru a putea îndeplini aceste condiţii ale unei dezvoltări sănătoase, trebuie ca părinţii acestor copii să fi crescut şi ei înşişi într-un climat de acest tip. Aceşti părinţi îi vor transmite copilului lor sentimentul de siguranţă, senzaţia de a fi la adăpost, care îi vor permite încrederii lui să se dezvolte.

5. Părinţii care nu au beneficiat de acest climat în copilăria lor sunt în stare de nevoie, adică ei caută toată viaţa ceea ce propriii lor părinţi nu au putut să le dea la timpul cerut: o fiinţă pentru care ei să conteze mai presus de orice, care să-i înţeleagă deplin şi să-i ia în serios.

6. Această căutare nu poate, bineînţeles, să reuşească niciodată complet, pentru că ea se referă la o situaţie irevocabil revolută – adică primele zile de viaţă.

7. Dar o fiinţă umană purtătoare de o nevoie nepotolită şi inconştientă – pentru că este reprimată – este subiect al compulsiei de a satisface în orice condiţii această nevoie, recurgând la mijloace de schimb. Şi aceasta atâta timp cât nu-şi cunoaşte istoria refulată a vieţii ei.

8. Copiii ei sunt cei mai potriviţi să îndeplinească această funcţie. Un nou-născut este întrutotul la discreţia părinţilor lui, pentru ce este mai bine ca şi pentru ce este mai rău. Şi cum însăşi viaţa lui depinde de asistenţa lor, el va face totul pentru a nu o pierde. Încă din prima zi el se va strădui la aceasta cu toate posibilităţile lui, ca o mică plantă care se întoarce spre soare pentru a supravieţui.

Pe parcursul celor douăzeci de ani de activitate terapeutică, m-am confruntat în mai multe rânduri cu un tip de destin de copil care îmi pare caracteristica indivizilor ce practică o profesie de ajutorare a altuia.

1. Ei au avut o mamă suferindă de o profundă insecuritate emoţională, al cărei echilibru afectiv depindea de un comportament dat sau de o anumită manieră de a fi a copilului. Această insecuritate a putut foarte bine să-i rămână ascunsă copilului, şi întregului anturaj, în spatele unei faţade dure, autoritare, totalitare chiar.

2. Se adăuga la aceasta o uimitoare aptitudine a copilului de a simţi, prin intuiţie, aşadar tot de o manieră inconştientă, această nevoie a mamei lui şi de a-i răspunde, adică de a-şi asuma funcţia care îi fusese în mod inconştient atribuită.

3. Copilul se asigura astfel de „iubirea” părinţilor lui. Simţea că cineva are nevoie de el, şi viaţa lui era astfel legitimată. Această capacitate de adaptare se va dezvolta şi perfecţiona, şi aceşti copii devin nu numai mamă (jucând rolul de confident, de consolator, de sfătuitor, de susţinere) a mamei lor, dar îşi iau în grijă şi fraţii şi surorile lor, şi dezvoltă în final o sensibilitate foarte specială la semnalele inconştiente ale nevoilor celuilalt. Nimic de mirare atunci dacă, mai târziu, ei aleg adesea profesia de psihoterapeut. Cine altul aşadar, dacă nu ar avea astfel de antecedente, ar găsi misiunea suficient de interesantă pentru a-şi petrece zilele încercând să descopere ce se petrece în inconştientul celuilalt? Dar în formarea şi afinarea acestei sensibilităţi diferenţiate, care l-a ajutat odinioară pe copil să supravieţuiască şi mai târziu îl provoacă pe adult să îmbrăţişeze o profesie de ajutor pentru altul, rezidă şi rădăcinile tulburării. Ea îl împinge în continuu pe „salvator” să vrea să satisfacă, prin persoane erijate ca substitute, nevoile lui nepotolite din copilărie.

Acest articol a fost publicat în Alice Miller, Copii. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s