din „Sexualitatea-o privire din tinda Bisericii”
de monahul Daniel Cornea
Simplificând lucrurile, principalele energii care suflă în pânzele sexualităţii omeneşti sunt forţa elementară a instinctului şi efervescenţa sentimentelor.
La acestea două, cei mai mulţi dintre noi s-ar grăbi să adauge o a treia: iubirea. Totuşi, raporturile dintre iubire şi sexualitate sunt mai puţin elucidate şi mai paradoxale decât ar putea să pară la o primă lectură.
Mai întâi, este ştiut că iubirea dintre bărbat şi femeie se poate foarte bine dispensa de sexualitate. O face rareaori însă, în speranţa că prin sexualitate va putea să dăruiască şi să primească mai mult. Constată apoi – post factum – că a primit şi dăruit într-adevăr mult, dar, ca să spunem aşa, nimic în plus. Mult, în ceea ce priveşte resorturile („musculatura”) vieţii şi a existenţei naturale. Nimic esenţial însă, în raport cu faptul metafizic şi metapsihic al iubirii. Ceea ce rămâne de aici înainte este exigenţa categorică a fidelităţii, împreuna-gestionare a „pătimirii sexuale”, şi căutarea anxioasă a sensului tuturor acestora.
Creştinul are însă şansa fabuloasă ca existenta sa să fie temeluită în Dumnezeu, în Iubirea însăşi. Chiar dacă nu demarează în viaţa de cuplu cu alonja unei mari iubiri, el îi cultivă totuşi premisele în primul rând prin faptul că nu o confundă nici cu genitalitatea, nici cu sentimetele aferente.
Creştinul păstrează tăcerea în acel spaţiu al relaţiei pe care romanticul se înghesuie să-1 decoreze cu artefactele sale sentimentale. Rezultatul? Romanticul a consumat experienţa şi a părăsit demult camera bazarului sentimental, iar creştinul abia începe să întrezărească vlăstarul iubirii, care creşte fără ştirea lui, asemenea vrejului lui lona. în vreme ce prin mila lui Dumnezeu buna înţelegere sufletească şi trupească se petrec, au loc (funcţionează, cu alte cuvinte), mai mult-ul şi altceva-ul îi vin de acolo de unde se aştepta mai puţin: o nouă specie de iubire îşi face apariţia, pe acel tărâm al inimii pe care înţelegerea profundă a propriei persoane şi a rosturilor lumii l-au desţelenit în prealabil: Tandreţea.
Şi iată cum, acolo unde s-ar părea că este patria tihnei şi a deliciilor conjugalităţii , o nouă stihie intră delicat, dar ferm, în scenă. Ivită din suferinţă şi smerenie, puţină la făptură, cu hainele rupte şi prăfuite, această stăpână întoarsă după o lungă călătorie ridică brusc forţa cognitivă a unirii conjugale la cote absolut bulversante. Până acolo încât este cu putinţă ca, la un moment dat, aceasta să se degajeze de constrângerea literei sexualităţii şi să funcţioneze în alb.
Tandreţea este un cuvânt asupra căruia trebuie să ne aplecăm cu foarte mare atenţie dintr-un motiv precis: îşi păstrează neştirbit proprietatea. Dumnezeu a păstrat cuvântul acesta în chip miraculos, ca pe cei şapte tineri din Efes, pentru a da mărturie la acest sfârşit al veacurilor de halul în care am ajuns să-i dezintegrăm semantic suratele (iubire şi dragoste).
Tandreţea este o specie a iubirii şi a dorinţei care transcende orice determinare, de orice natură ar fi ea.
Întâi de toate, este perfect gratuită. Se livrează „solar” şi este capabilă să străbată neîntinată conţinuturile cele mai dense şi mai opace ale universului creat, precipitatele nemerniciei, ale prostiei şi ale cruzimii omeneşti. Singură poate fi făcută responsabilă de acele cuvinte înfricoşate şi de neînţeles ale Mântuitorului: „Părinte, iartă-i, că nu ştiu ce fac!”.
Cum se justifică apariţia tandreţei în perimetrul conjugalităţii îmbisericite? Răspunsul este cât se poate de simplu: tandreţea este chiar sensul iubirii conjugale. Această frază poate provoca unora o contracţie abdominală, altora cel mult un zâmbet condescendent. Cunoscătorii însă vor desluşi pe dată provocarea majoră ce o conţine.
Atunci când nu o confundăm – inocent ori interesat – cu oarecare specie de sentimentalitate, tandreţea incomodează la culme sexualitatea co-mună. O răstigneşte.
Nu trebuie înţeles că sexualităţii nu-i prieşte să fie răstignită, ci mai degrabă că întreaga afacere nu relaxează, ci scoate din ţâţâni obişnuinţele domestice.
Proprie sexualităţii este imaginea conchistadorului care avansează pe terra incognita călare pe un armăsar, îmbrăcat în armură şi înarmat până în dinţi, ori, în etapa următoare, aşezat la umbră pe terasa luxosului palat conjugal, fiind servit cu acele bunătăţi asupra cărora se simte pe veci stăpân şi proprietar. Imaginii conchistadorului, tandreţea îi opune icoana apostolului care umblă din cetate în cetate nici traistă şi nici toiag purtând, ci tuturor vestind, retrăgându-se la nevoie cu discreţie şi scuturându-şi tălpile atunci când nu este dorit şi recunoscut.
Cum pot vieţui aşadar aceştia doi, conchistadorul şi apostolul, în perimetrul împărătesc al unirii conjugale? Dacă nu putem obiectiva fericita beţie lucidă a iubirii, structura determinării sexuale parcurge în schimb o serie de mutaţii care ies la iveală (evident cu discreţie), mărturisind sporirea duhovnicească a celor doi. Pe măsură ce poftei trupeşti îi sunt smulse rând pe rând măştile idolatre, acestea capătă, pe zi ce trece, un caracter benign, fiind pusă la locul ei, pe care i 1-a hărăzit Dumnezeu. „Conchistadorul” îngenunchează înaintea „apostolului”. Nu se transformă însă în soldăţel de plumb pe care cucernicia mireană îl aşază în debara ori pe policioară. Sexualitatea conjugală nu este doar legitimă, ci şi necesară în marea majoritate a cazurilor. Cel puţin atâta timp cât soţii se află pe cale. Ea este martor incomod al propriei imagini de sine şi leac al unui neam întreg de beteşuguri şi derive ale evlaviei (cum ar fi trufia ori împietrirea, pe care abstinenţa înclină mai degrabă să le împuternicească).
In retortele intestine ale tainei conjugale are loc un proces alchimic. Pofta se smereşte în faţa tandreţei, iar aceasta din urmă învăluie pofta cu un aer protector, nemailăsând loc satanei! Ambele au de câştigat din această îngemănare: pofta îşi află în sfârşit hrana care să-i ţină de saţ, sensul şi împlinirea, iar iubirea extrage în permanenţă din ghemul ontologic al poftei materie primă pentru zidirea făpturii celei noi.
Concreteţea poftei indică în permanenţă cât de concretă trebuie să fie relaţia cu Dumnezeu. Pe măsură ce se oferă mai adânc circuitului rugăciunii (network dumnezeiesc – „noi înşine şi unii pe alţii”), cei doi devin actanti într-un mister al tranzitivităţii valorilor. Frumuseţea şi binele pe care fiecare le caută şi le întâmpină în îmbrăţişarea partenerului se arată ca având izvorul într-o realitate situată dincolo de partener. Cu alte cuvinte, valorile circulă, nu sunt stocate în făptura partenerului. Moment de o importanţă covârşitoare: iubirea zboară ca o pasăre din colivia posesivităţii egoiste a egoismului în doi – redutabilă formă de idolatrie. Se universalizează, devine solară, „a toată lumea” şi „pentru toată lumea”.
Acest fapt nu anulează caracterul exclusiv al relaţiei conjugale, unicitatea ei absolută. Aşa cum spunea Părintele Stăniloae, prin iubirea reciprocă cele două persoane îşi descoperă o valoare şi o frumuseţe pe care altfel n-ar fi putut-o descoperi. Mai mult, descoperă toate acestea într-un mod unic, modul în care persoana celuilalt „redactează” a-ceastă frumuseţe şi acest bine.
„Dacă stau faţă în faţă cu un om, ca Tu al meu, dacă-i adresez cuvântul fundamental Eu-Tu, acest om nu este un lucru printre alte lucruri şi nu este alcătuit din lucruri. Acest om nu este El sau Ea, limitat de un alt Eu sau Ea, adică un punct înscris pe reţeaua universală de timp şi spaţiu […], ci este Tu şi umple orizontul întreg. Nu pentru că n-ar mai exista nimic în afară de el, ci pentru că toate celelalte trăiesc în lumina lui” (subl. n.).
Afirmam ceva mai sus că, atunci când nu o confundăm cu oarecare sentimentalitate, tandreţea incomodează sexualitatea comună, o canalizează în direcţia crucii. Cuvântul crucii însă este sminteală (scandal) pentru iudei (fariseismul mic burghez) şi nebunie (absurditate, nonsens) pentru elini (admiratorii de pe tuşă ai domeniului spiritualităţii). Din nefericire, aceste două categorii (aflate de altfel într-o conivenţă secretă) au dobândit în zilele noastre o pondere fără precedent, având tendinţa, dacă nu să substituie, în tot cazul să „aglomereze” turma cea mică. Şi pentru că aceşti oameni ţin la mare preţ conceptul de iubire duhovnicească şi pentru că refuzul crucii a căscat între concept şi realitate o prăpastie cu neputinţă de surmontat, soluţia la îndemână este mimarea tandreţei, faţărirea ei.
Atât de mult ne-am deprins a trăi şi a respira atmosfera toxică a minciunii, încât chiar pentru cineva care a apucat cu nădejde coarnele plugului duhovnicesc este greu să desluşească, în noianul sentimentelor şi al „pietăţii” individuale, aurul curat al adevăratei iubiri.
Întrucât iubirea este greu de prins în colimatorul discernământului, Tradiţia Bisericii i-a statornicit un tovarăş pe potrivă: despătimirea. în viziunea Părinţilor, între cele două există o paradoxală relaţie de rudenie; astfel, despătimirea este maică, dar şi fiică a iubirii, cale de acces la iubire, dar şi criteriu de validare a ei.
Taina Căsătoriei 